Părintele ARSENIE BOCA în evocări

- Cum şi-l amintesc pe Sfântul Ardealului ţăranii din Silvaşul de Sus, satul mărginaş cu Mânăstirea Prislop -

- În satul Silvaşul de Sus mai trăiesc şi astăzi ţărani care l-au prins pe părintele Arsenie Boca pe vremea când era călugăr la Mânăstirea Prislop. Erau copii, pe vremea aceea, şi poate de-aceea imaginea care li s-a întipărit în minte seamănă, cumva, cu o poveste a unui părinte frumos şi blând, plimbându-se singur prin pădurile de pe dealuri, să le vorbească puilor de ţărani, când îi ieşeau, câteodată, în drum -

"Cristos din şareta cu cal"

"Am o imagine, aşa o s-o ţân minte, până pun mâi­­nile pă piept - cum trecea părintele pă la noi pă drum, îmbrăcat în alb. Io aşa îl ţân minte, numa' în alb, cu şareta cu un cal. Cu un cal, nu cu doi! Eram copil şi nu era asfalt ca acu', aşa că ne ju­cam pân ţărână, pă marginea dru­mu­lui. Ş-apăi, da­că-l vedea unu' pă pă­rintele Ar­sănie, dădea vestea şi ne stri­gam unu' cătă alt' - «Hai­daţi, mă, că vine pă­rin­tele Ar­să­nie! Vine pă­rin­tele Ar­să­nie! Co­boară acu' dă la mâ­­năstire.» Ş-apăi ne strân­­geam o grămadă dă cop­­chii, dân tot satul, de stă­team în­şi­raţi şi p-o parte şi pă alta dă drum, aş­teptând să trea­că. Şi când venea, oprea şa­reta şi să dădea jos la noi: «Măi, vă bucu­raţi că mă vedeţi?» «Da, pă­rinte!», îi stri­gam noi. «Da' de ce?», întreba. «Că se­mă­naţi cu Cris­tos. Aşa cum îi pictat în i­coa­ne». Aşa şi era. Ţân bine min­te că avea nişte ochi, vai de mine, de nu te pu­teai uita la ei! Erau tare fru­moşi, al­baştri, da' când voiai să-l pri­veşti, ţi-era aşa, nu-ş cum să vă zâc, ţi să în­ne­gura ve­derea, ui­tân­­du-te la el! Da' era om tare blând şi nouă ne plă­cea dă el şi tare-l mai iu­beam. Tare-l mai iu­beam! Nu-l iubeam că era popă, că doară de popa Faur din sat ne era o frică, dă fugeam mân­când pă­mântul. Nouă ne era drag doar dă pă­rintele Arsănie, că era aşa de frumos şi blând."
Se lasă seara peste sat. Soba lui nea' Ioan Sălăi duduie, făcând uitat aerul brumat de afară. E linişte şi cuvintele se aşează între noi cuminţi. Parcă ştiu şi ele că acuş vine iarna, vremea po­veş­tilor. Nea Ioan e un bărbat pu­ter­nic, trecut de 60 de ani. E în Sil­vaşul de Sus, de când se ştie. A copilărit şi apoi a crescut pe uliţele înguste şi po­vârnite ale satului, care se pierd aproape de Mânăstirea Prislop. Părin­tele Arsenie, sau "Arsănie", cum îi spun sătenii din Silvaşul de Sus, e foarte viu în ini­ma lor. Făptura lui se decupează limpede pe cerul la fel de senin al co­pilăriei lor liniştite, în care lu­mea era deplin aşezată în rostul ei, cu multă muncă şi bucurii, cu dureri ostoite prin credinţă şi rugă­ciuni străbătute de glasul clopotelor şi cântările călugărilor de la Prislop.
"În anii când părintele Arsănie slujea la Prislop, noi am avut o copilărie ca în basme. Eram libeeeri, ca pasărea cerului. Trăiam ca hai­du­cii pă păraiele as­tea. Ne făceam colibe pân pădure ş-apăi dimi­neaţa luam d-acasă pită şi brânză şi până sara nici că ne mai întorceam în sat, de să spăriau mamele noastre. Să strângeau femeile pă uliţă să să întrebe - «Mă, dară un' sunt duşi copchiii noşti'?»". "Bag sama la mânăstire", răspundea câte una zâmbind.

"Ştia tot! Ne dădea prognoză la toţi"

"Tare bine îmi amintesc dă el! Era înalt, frumos, cu barbă, şi purta o haină călugărească albă. Şi nu era, cum să vă zic eu, ţanţos aşé, să să ţină mândru. Nu! Era foarte apropiat şi dă oameni şi, mai ales, dă co­pii. Iubé copiii foarte mult! Ne chema la el, la mâ­năstire, apăi mânca şi stăté de vorbă cu noi, ne dădé bomboane şi tare ne iubé. Ne intra în suflet! Ş-apăi, avé el grijă dă noi, că el ştia fiecare ce va să facem în viaţă. Şi ne dădea aşé, un fel de prognoză, că zicea la câte unul - «Mă, tu să te ţii de carte, că eşti băiat deş­tept şi o să ajungi mare!» Noi râdém, da' aşa s-o în­tâmplat, că el vedé în noi şi ştia tot, fără să îi zică nimé. Odată şedeam cu el dă vor­bă la mânăstire, da' eram tare cu frică, fiincă lă­sasem vacile să pască singure şi mi-era teamă că să scapă în tăietură şi era amenda ma­re. Ş-apăi, numa' ce îmi zi­ce părintele: «Fii pe pace, măi Ioane, că vacile tale or băut acu' apă în vale, apăi or urcat pă potecă, ş-acu' stau şi dorm în poia­nă la mânăstirea bătrână.» Şi aşa o fost, că acolo le-am găsit! Părintele ştié dinainte tăte, fără să îi spună nimé! Ave' el, aşa, o presimţire! Pă­trun­dé şi cité în tine tot şi-ţi spuné! Şi, în care nu lucra cuvântul lui Dum­ne­zeu, îi cam respingé! Când dis­cuta cu tine o problemă, un năcaz, el îţi spuné: «Ştiu de ce-ai vinit la mine!». Ştia, că lucra cu Duhul Sfânt. Era un om sfânt! D-ăştia cam greu să mai nasc cu aşa duh şi aşa putere. Poate la o mie de ani! Dacă să nasc...".

"Toată Ţara Haţegului venea pă jos, la părintele"

Ladislau Stoica îşi alege vorbele cu grijă ş-apoi le lasă să cadă moale în fraze tărăgănate. A copilărit în Silvaşul de Sus "pă vremea lu' părin' Arsenie". O vreme în care toată Ţara Haţe­gu­lui se urnea pe că­rări de mun­te, ştiute doar de săteni, pentru a ajun­ge, la vremuri de ananghie, la Prislop. Era vremea pele­ri­na­jelor fierbinţi, făcute încet, la pas, cu post şi rugăciune, cu ne­voinţă şi răbdare.
"Viné multă lume atunci la el, la slujbă. Pu­hoa­ie! Ţara Haţegului viné toată pă jos! Viné şi Den­suşul şi Sarmi, tăţi viné dă cu sara şi să aşeza pă dealuri, dă făceau focul pă Prislop şi să încălzeau. Ş-apăi aşteptau la spovedit şi două, tri zile, alţii şi mai mult aşteptau. Ş-apăi în ăst timp, părintele le dădé de lucru, că el o făcut mult aici, la Prislop. Un deal întreg or mutat cu roaba, pân' ce s-o făcut clopotniţa care o vedeţi acu'."
Badea Ladislau vorbeşte cu voce gravă şi cu privirea plecată în pământ. Pentru el, amintirea părintelui e vie încă. Şi în prezenţa Sfântului Ardea­lului, nu te poţi purta oricum, pentru că prin el a lucrat mereu Dumnezeu.

"Rugaţi-vă pentru noi, că mor animalele!"

Nu plouase de multă vre­­me. Cerul era sticlă şi ziua, şi noaptea. Niciun nor nu trecea pe el, de sus nu cădea niciun fir de ploaie. Doar arşiţa verii, de pe ur­mă căreia pământul se cră­pase peste tot. Întâi s-a us­cat iarba, apoi copacii şi, în cele din urmă, au în­ceput să se stingă izvoarele şi să sece fântânile. Oa­menii se uitau neputincioşi la ani­ma­lele din bătătură, cărora nu mai aveau ce să le dea să mă­nân­ce. Ladislau Stoica era pe atunci copil, dar "nă­ca­zul", ca şi dezlegarea lui, i s-au întipărit adânc în suflet.
"O fost o secetă mare atunci, că să uscasă tot, şi câmpu', şi iarba, şi pădurea! N-aveai nici cu ce să uzi grădina. Aşa mare năcaz o fost, că s-or strâns bă­trânii ş-or ţinut sfat ş-or zâs - «Apăi, hai ş-om mere la mânăstire, la părintele Arsănie, să să roage, să vedem, nu a da Dumnezeu ploaie, că uite, ne mor animalele!». Ş-au vinit toate satele dă prin Haţeg, că nu ştiau ce să facă. Eu eram cu maică-mea la Pris­lop. Ş-apăi părintele ne-o spus - «Mă, voi cre­deţi că io nu văd că îi secetă? Da' voi credeţi că io pot să fac ceva?». Ş-apăi tăţi or strigat aproape în cor - «Da, părinte, noi credem că puteţi, numa' să vă rugaţi! Rugaţi-vă pentru noi, că ne mor ani­ma­lele!». Ş-apăi el s-o băgat la loc în biserică, ş-o ieşit cu un scaun. S-o urcat pă el, s-o uitat la Dum­nezeu, ş-o început să să roage, cum să ruga el. Ş-apăi, când o terminat rugăciunea, o zâs - «No, acu' mereţi re­pede acas', că nu ajunjeţi niciunii în sat să vă adă­postiţi, că va veni o ploaie d-abia îţi răzbi! N-o să ajunjeţi niciunii acasă cu cămaşa neudată.» Ş-apăi aşa o fost! Pân' să ajunjem în sat, ploaia o fo' pă noi! Din senin! Da' pă toţi i-o plouat, nu numai pă noi, pă silvăşeni! Pă tăţi care s-or strâns atunci la mâ­năstire, dă pă toată Ţara Haţegului! Mare mi­nune o făcut părintele! D-aia acum, când le zâci la bătrâni dă părintele Arsenie, tăţi îţi zic - «Uai dă mine, ce om!» Vă daţi seama ce om o fost?! Ce pu­tere o avut! Că atâta o plouat, de zâua d-atunci, până în zâua aialaltă».
Făcé minuni părintele Arsenie. Păn­tru asta îl lua Securitatea. Îl lua şi îl schin­giué. Nu-ş' ce o avut cu el, că dară dânsul nu era împotriva parti­dului sau lucruri d-ăştea, nu să băga în politică deloc. Da', io ce să vă spun... Erau în partid şi Secu­ri­tate mulţi oameni reduşi, care nu ştiau mai nimic, de abia ştiau să scrie. Aşa că îl luau cu duba, îl ducé aici, la Ha­ţeg, îl băté bine, apăi îl băga la puşcărie, ş-apăi să deschidé uşile singure la rugăciune, de n-avé ce să-i mai facă! N-avé! Aşa că tot ei îl aducé, de multe ori, cu duba 'napoi! Părerea mea e că el o fost o forţă lă­sată de Dumnezeu cam rar pă pământ. Să mai nasc oa­meni, cum o fost Eminescu, poeţi, da' ve­deţi, în altă direcţie, da' înzestraţi cu Duhul Sfânt, ca părintele Arsă­nie, cam foarte rar... Ş-apăi s-o au­zit că l-o luat Securitatea şi că l-o dus la Ca­nal. Îi auzeam pă ăi bă­trâni, că io eram copchil - «L-o luat pă părin' Arsenie! Cine a să să mai roage păntru noi?» O fost foarte greu când l-or luat, la oameni tare rău le-o părut, dar nu să prea vorbea mult prin sat, că securiştii acţionau şi dacă te auzé cineva, te lega. Aveu ciripitori prin sat, aşa de bine orga­nizaţi, că dacă azi ziceai ceva, mâi­ne deja ei ştiau. Apoi mai­cile au fost alungate din mânăstire, şi pă­rintele odată cu ele, or făcut azil de bătrâni la Prislop. Ş-o durat azilul ăla ani mulţi, până când l-o desfiinţat şi or reînfiinţat mânăstirea. O fost un dezastru, o bătaie de joc - în biserică or făcut de­pozit, de or băgat tăte ali­mentele."

Când dealurile iau foc

"«Mă, o să iasă fooooc din dealurile ăstea ale Sil­vaşului! Fooc!» Aşa o zis părintele cât o fost aici. Ş-acu' vedem că iasă foc. Focul credinţei! Când o murit părintele Arsenie, nu prea s-o anunţat de în­mor­­mântare, că nu erau limpezite apele. D-apăi, du­pă ce l-or înmormântat, n-or venit chiar de la în­ceput oaminii, dar când or început minunile, s-o îm­pânzit ţara cu ele. Ş-atunci or început să vină din ce în ce mai mulţi. Ş-apăi acu' vin, vin mereu. Să fie vreo şepte-opt ani de când o început lumea să vină pu­hoi. Vin să se roage, şi părintele îi ajută foarte mult. Da' nu vin numa' prima dată. Mulţi să tot întorc."
Nea Ion Sălăi îi ştie bine pe pelerini, că unii trag la el în casă. Mai toţi sunt oameni cu multă credinţă în suflet, dar sunt şi de cei care iau drumul Prislo­pului dintr-un fel de cu­riozitate, venind aici ca la un soi de iarmaroc. Fe­lul acesta de pelerini, dacă îi pot numi aşa, îl mâh­nesc tare mult. Mai ales că el a prins vre­murile de odi­ni­oa­ră, când toată Ţara Ha­ţe­gu­lui se pornea pe că­rări de munte ca să ajun­gă la pă­rintele, să îi asculte pre­dicile. "Atun­cea merea omu' cu cre­din­ţă, nu con­ta că e ploaie sau vreme bu­nă, că venea pă drum sau pă vale, me­rea omu' să îl asculte pă părintele. Pân' la mâ­năstire era atunci drumu' rău. Chiar dacă venea cu căruţa o vreme, tot trăbuia să o ia şi pă jos. După mine, aşa, atunci oamenii erau mai cre­dincioşi, mai ales ăi bătrâni. Erau ţărani simpli. Bunicii mei făcu­seră doar patru cla­se, dar obligatoriu în un­gu­reşte, cum era pă a­tunci, înainte de Uni­re. Nu ştiau atâ­tea, nu era atâta moder­nism, şi radio, şi te­le­vi­ziuni, da' trăiau dă pă o zi pă alta în frica de Dum­­nezău. Moder­nis­mu' ăsta i-o mai stricat pă oa­meni.
Acu' doi-trei ani am avut un vis. L-am visat pă părintele. Se făcea că me­rea multă lume cătă mâ­năstire. Merea lume-ncolo, venea lumea-ncoace. Şi pă­rin­tele... printre oameni, îmbrăcat în alb, aşa cum îl ştiam din copilărie, avea cădelniţa în mână. Şi nu ştiu de ce, poate din pricina la oameni, dar, la un timp, tare s-o supărat şi-o aruncat cădelniţa în pâ­rău... Gândindu-mă la visul ista, io zâc că pe­le­ri­najul s-o schimbat şi în bine, că vin mai mulţi oa­meni, şi în rău, că nu toţi vin cu credinţă, ca pă vre­mea bătrânilor. Aşa zâc."

Întâmplări minunate

Ladislau Stoica ştie însă că, între oamenii de as­tăzi, aşa cum sunt ei, grăbiţi, veniţi la mânăstire pe fu­gă, cu maşina sau autocarul, sunt şi mulţi cre­din­cioşi adevăraţi, care vin cu multă nădejde în ini­mă, îşi pun tot sufletul pe pământul de la mormântul părintelui şi pleacă acasă de multe ori vindecaţi. S-au înfăptuit în anii aceştia, de când toata ţara parcă a luat drumul Prislopului, minuni năpraznice, pe care, dacă le vezi, te întorci cu totul spre Dum­ne­zeu. El însuşi a fost martorul unora.
"Am cunoscut un om care avea un ma­re năcaz - fiul lui omorâse pă cineva într-o bătaie şi era deja arestat de poliţie. Tatăl a venit la mormântul pă­rintelui Arsănie să ceară ajutor. Eram şi eu acolo când s-a întâmplat - omu' o mărs pă potecă pân' la cimitir, dar când să se apropie de mormânt, ca la zece metri, nu a mai putut pune un pas. A stat aşa o vreme şi s-o întors îna­poi. N-a avut ce să facă. Ş-apăi, cum îl cu­noş­team mai demult pă om, l-am în­tre­bat ce-i cu el de nu să poate apropia şi mi-o zâs c-o simţit o pu­te­re, cum părintele o intrat în el şi nu l-o mai lăsat să facă un pas. Nu i-o mai dat voie, înţelegeţi?
Altă dată, o femeie bolnavă venise din Galaţi cu fii-sa şi ginere-său. I-am cu­noscut bine, că or stat la mine. Ea nu putea meré deloc, au dus-o ei pă sus, pân' la mormânt. Ş-acolo, săr­ma­na fe­meie s-o ru­gat, ştie ea cum, şi s-o ridicat vindecată complet. Com­plet! O vinit la vale în fugă de la mormânt. Io eram acasă când i-am vă­zut că intră pă poartă. Şi um­bla femeia, care atunci când ajun­săsă la mine era oloa­gă, de nu putea me­ré deloc. E zdra­va­nă şi-n ziua de astăzi, c-am vorbit cu ea la telefon."
De când vorbim, s-a lăsat seara pest­e Silvaş. E o seară rece şi umedă, care poartă deja în ea sem­ne­le iernii. Satul aproape că a adormit. Când şi când, lătratul unui câine sparge tă­ce­rea. În rest, e o linişte deplină, o liniş­te curată în care simţi, parcă, şi alt­ceva: un soi de pace adâncă, de aşe­za­re tihnită, ca şi cum odihna silvă­şe­nilor e vegheată de sus. La ple­care îl în­treb pe Ion Sălăi dacă simte şi el for­ţa ne­văzută care apără satul în care s-a născut şi-a cres­cut.
"Păi Dumnezău ne-o ferit mereu pă noi, sil­vă­şenii! Or fost multe nenorociri pă lume - piatră, inun­daţii, dar pă noi ne-o ferit Domnul dă pro­ble­mele ăştea. Mai ales mânăstirea! Că vinea, câ­teo­dată, o ploaie cu apă mare ş-o ocolea, dom­nu­le! Viné apă până-n marginea mânăstirii, da' pă ea n-o atin­gea! Nici apa, nici seceta! Apăi e iz­vo­ru ăla d-acolo, din care părintele Arsănie o făcut un lă­cuşor, şi iz­vo­ru' meré, cu zi cu noapte, îi nesecat! La noi o fost acu' vreme o secetă de ne-or secat pâ­nă şi fân­tă­nile, s-o dus de tot pânza freatică, de adu­ceau apă în sat cu cister­nele, dar izvoru' ăla dă la mânăstire n-o secat de­fel! Până şi pârâul de lângă el o secat, nu era ni­mica apă pă el, deloc, dar izvoru' me­rea în­truna, ori­câtă secetă o fost. Ei, asta nu e o minune, dom­nule?!"

Fotografiile autorului