O barcă de salvare
- Ca să nu fie un interviu plin de clişee o să începem abrupt. Cine e, de fapt, Cristi Iacob?
- Habar n-am, un om cu care trăiesc de 48 de ani, care are tot felul de prostii în cap. Nu ştiu cine sunt şi ce vreau, dar e mai bine aşa. Toată viaţa m-am lăsat pe inspiraţia de moment. Când îţi faci scenarii despre cum trebuie să fii tu sau viaţa ta, rişti să pici în melancolie, fiindcă nu prea se întâmplă ce-ţi doreşti.
- Asta e reţeta ta de viaţă, să te laşi dus de val?
- Trebuie să mai tragi şi câte-un loz, ca să poţi câştiga. Dar totul e să ştii să nu ceri prea mult. Uită-te în jur, suntem bombardaţi din toate părţile de oferte de viaţă perfectă, fericire în trei paşi. Lucruri care ne spală pe creier, când noi nici măcar nu ştim cu adevărat ce vrem. Ni se pare că, dacă celălalt are un yacht e fericit. Şi ne zbatem ca boii o viaţă pentru un yacht, când, de fapt, tot ce ne trebuie e o barcă de salvare.
- Crezi că actorii sunt mai feriţi de lucrurile astea, mai puţin furaţi de "oferte"?
- Actorii au o oază a lor, care e scena, unde se întâmplă tot felul de lucruri, unele interzise, altele imorale. Pe scenă se poate întâmpla orice, poţi trăi orice. Şi asta e bine, te obligă să te dezbraci de convenienţe, să te arăţi exact aşa cum eşti. Acolo ne vedem unii pe alţii goi şi ne ajutăm unii pe alţii să rămânem noi înşine.
- Din ce-mi spui, pare că teatrul e o extraordinară cunoaştere de sine...
- Chiar e, actoria lucrează cu cine eşti tu cu adevărat. Sigur, nu vorbim de şuşe acum, ci de teatru pe bune, deşi dacă un actor e suficient de inteligent, el va strecura şi printre bancurile stupide câte un adevăr care să-l facă pe omul din sală să râdă, dar să râdă aşa, mai cu jumătate de gură, că înţelege aluzia. Pentru mine, teatrul e căutare permanentă, e un drum foarte personal către mine însumi. Joc cu tot ce port în mine. Noi ne desfacem pieptul în faţa publicului. Omul obişnuit nu plânge aşa, cu 200 de oameni în faţă, plânge într-un colţ, mai retras.
- Mai poţi şi trişa ca actor?
- Poţi trişa, dar foarte puţin. Autenticitatea nu poate fi mimată, nu poţi să minţi o viaţă întreagă.
- Asta înseamnă că, de fiecare dată când urci pe scenă, o faci cu inima pe palme?
- Da, exact aşa se întâmplă. Dar asta ar trebui să fie valabil pentru toţi oamenii, nu doar pentru actori. Dacă am trăi toţi cu inima la vedere, am trăi mai bine. Dar noi ne temem, ne apărăm, vrem să fim mai ai naibii sau mai puternici decât suntem, ne raportăm tot timpul la celălalt, ne prefacem să fim mai tari decât el. Când singurul lucru la care ar trebui să ne raportăm e veşnicia. Dacă nu te raportezi la veşnicie, eşti un gândac de bucătărie. Un gânditor a fost întrebat odată dacă oamenii se trag din maimuţă sau sunt creaţia lui Dumnezeu. A răspuns: "Sunt două tipuri de oameni. Unii care se trag din maimuţă şi alţii care sunt creaţia lui Dumnezeu".
"Trufia nu e bună nici în viaţa reală, nici pe scenă"
Feţele unui actor. În care să crezi?
- Teatrul te-a ajutat să ajungi la înţelegerea asta despre lume?
- Eu cred că, dacă e să ajungi la o înţelegere, vei ajunge pe orice cale. Teatrul e doar una din ele. În spatele oricărei întâmplări din viaţa noastră se ascunde ceva încărcat de sens. Nimic nu e întâmplător, nici chiar moartea. N-ar fi cinic, absurd, inutil, ca totul să se termine abrupt? Ştiu, par morbid că vorbesc acum despre moarte, dar de ce să nu vorbim ? Dacă nu vorbim despre moarte, care e poarta cea mai importantă pentru care te pregăteşti o viaţă, atunci despre ce să vorbim?
- Tu cum vezi pregătirea asta pentru marea trecere?
- Începe cu hotărârea de a te vedea real, aşa cum eşti, mai ales cu porcăriile tale. Suntem mai des tentaţi să ne mângâiem pe cap şi să spunem: "Lasă, că n-a fost chiar aşa rău! ". Uneori mă amăgesc, alteori nu mă simt bine nici cu mine însumi, când văd că sunt mai laş decât ar trebui să fiu. Mă acuz de tot felul de lucruri...
- Văd, văd că eşti dur cu tine. Care crezi că sunt defectele tale cele mai mari?
- Repezeala şi o trufie măricică, pe care încerc s-o stăpânesc. Trufia nu e bună nici în viaţa reală, nici pe scenă. Chiar dacă acolo pare siguranţă de sine. Nu e. Teatrul se face cu smerenie. Dar trebuie să iei şi taurul de coarne. E un amestec de forţă şi smerenie. Dacă ai fi cu adevărat smerit, n-ai mai putea fi dărâmat de nimic, n-ai mai avea nevoie nici de aplauze.
- Şi atunci de ce are nevoie un actor? Tu de ce faci teatru?
- Pentru că îmi place, pentru că m-a ajutat Dumnezeu s-o fac. Mi se pare că mi s-a dat un talent şi trebuie să joc cartea asta, trebuie să-l împlinesc, ar fi impardonabil să mă abandonez. Şi pentru că meseria asta e "pe furate": am primit-o de undeva, am datoria s-o dau mai departe, cu generozitate.
Dragoste cu năbădăi
De ce nu Brad Pitt?
- Nu, n-a fost un moment precis în care am ştiut, a fost mai degrabă o atracţie, m-am dus spre teatru ca nebunul. Cred că a contat mult şi ce se întâmpla în familie. Sunt copil de plasticieni. Mama picta, tata era sculptor. Pe mine m-au dat din clasa întâi la vioară. Nu mi-a plăcut. Am făcut cinci ani de şcoală de muzică, cu o groază de studiu şi de examene grele. Nu-mi pare rău acum, mi-a modelat auzul, simţul artistic. E important ca un actor să aibă şi cunoştinţe de muzică. Ca să fac performanţă, ar fi trebuit să studiez zece ore pe zi. Talent aveam, dar eram prea rebel, nu eram făcut pentru genul ăla de studiu, băteam mingea pe maidan. Noroc că mama m-a construit cu răbdare şi inteligenţă, a reuşit să mă controleze subtil, să-mi deschidă pofta de citit, fără să-şi impună forţa.
- De vioară de ce te-ai lăsat?
- S-a desfiinţat şcoala, pur şi simplu. Ceauşescu nu mai voia atâtea şcoli de artă. Pe mine asta m-a eliberat de corvoadă şi o vreme, tot stând prin atelierul alor mei, am început să cioplesc. Vreo doi ani am tot cioplit, am tot tras cu ochiul prin atelier şi am tot citit din colecţia "Arta". Mi-a plăcut corpul omenesc. Mai târziu, am vrut să dau la medicină, fiindcă devenisem olimpic la anatomie. Chiar eram un elev bun. Dar n-am mai dat. Şi nici n-am rămas cu regrete. Cred însă că aş fi fost un medic bun şi sufletist. Paradoxul e că am fugit de meseriile grele, dar teatrul le combină pe toate, munceşti de-ţi sar ochii din cap. Nu mi-a plăcut matematica, dar teatrul e şi matematică. Nu mi-a plăcut muzica, dar teatrul e şi muzică. Cine crede că e facil ce facem noi se înşeală. La repetiţii se munceşte pe rupte.
- Dacă ar fi să rezumi atmosfera din teatru, ce cuvinte ai folosi?
- Căsnicie cu năbădăi. Cam aşa. Premiera e doar când ieşi în lume cu partenerul la braţ, plin de zâmbete. Dar până la ieşirea în lume, nu ştii câte farfurii s-au spart, cât fond de ten s-a pus peste vânătăi. E dragoste cu scântei. Dar când scânteile ies din dragoste se numesc artificii, nu pumni în gură.
- Am bănuiala că actorii au nevoie de arderea asta intensă, care se întâmplă la repetiţii, pe scenă... E ceva ce se cere scos la iveală?
- Eu cred că toţi avem nevoie într-o formă sau alta de defulare. Unii se îmbată, alţii merg la psiholog, unii îşi iau amantă, alţii merg cu ATV-ul până crapă pământul sub ei. Oamenii caută şi pe scenă, şi în altă parte, libertatea. Dar libertatea adevărată n-o poţi găsi decât în interior.
"Actoria se face cu inima, nu se poate altfel, nu se poate din cap"
Cu pisica Usi
- Păi, voiam de mult să fac teatru, dar aveam o groază de complexe de înălţime. Mi se părea că un actor trebuie să aibă musai 1,80 m. Prostii de copil! Între timp m-am prins şi eu că o grămadă de mari actori nu-s deloc înalţi. Şi, deci, m-am dus la examen, un examen foarte greu, m-am bătut pe un singur loc pe ţară. Şi am luat examenul. Fără pile, fără să ştiu pe nimeni. După ce ţi se întâmplă aşa ceva, rămâi cu sentimentul unei datorii. Am zis: "Dacă dintre toţi oamenii ăştia am intrat eu, atunci tot ce am o să dau teatrului".
- Ţi-a părut vreodată rău că ai decis asta?
- Nu. Paradoxul e că pe cât dai mai mult, cu atât primeşti mai mult. Când îi aud pe unii spunând că îşi păstrează energia, că se menajează, mi se pare o prostie. Dă, tată, tot, că nu e de la tine. E de Sus. Nu trebuie să-ţi fie teamă că ai să te termini. Omul nici nu ştie ce putere, ce energie are în el. Şi în fond, nu de energie e vorba, ci de generozitate, de har, de graţie divină. Pe scenă, ideal e să dai tot. Aşa ne spunea şi Olga Tudorache: "Joacă aşa cum ai juca ultima oară. Mâine poate n-o să mai fii".
- Dar poţi da totul chiar de fiecare dată? N-ai avut şi zile atât de proaste încât să te simţi incapabil?
- Ba da, mi s-a întâmplat, odată mi-era rău, de credeam că nu duc spectacolul. Şi l-am dus. M-am suit pe scenă şi s-a întâmplat ceva ce nu pot să explic, pentru că e în afara logicii. Dar eu, ca să fiu sincer, m-am cam săturat de logică. A cam venit timpul să pariem şi pe altceva. Şi iubirea e ilogică, dar e foarte frumoasă. Şi adevărurile mari sunt ale inimii, nu ale capului. Actoria se face tot cu inima, nu se poate altfel, nu se poate din cap. Se face cu starea de graţie. Cu miracole mici. Uită-te în jur, toată lumea caută minuni, ar vrea să le iasă în cale cu surle, trâmbiţe şi artificii, dar când li se întâmplă, se împiedică de ele. 90% din oameni stau cu nasul în telefon, uitându-se la poze cu copaci, dar nu văd copacii pe lângă care trec. Nu le mai simt nici măcar mirosul. Miracolele sunt mult mai discrete şi mai dese decât ai crede. Dar ele vin din interior. Dacă închizi canalele alea de comunicare, nu se mai întâmplă nimic.
- Chiar tu te plângeai că trăim bombardaţi de informaţii, de mizerie. Cum păstrezi canalele deschise? Cum te fereşti de urâtul lumii?
- Ce fac eu? Am şi eu mici secrete. Uneori ignor urâtul ăsta, râd de el sau râd de mine. Alteori, mă ţin la distanţă, pur şi simplu. Primul lucru la care trebuie să lucrezi eşti tu însuţi. Viaţa te poate bombarda cu toate mizeriile, dacă nu vrei să le accepţi, nu le accepţi. Uneori, îţi trebuie şi multă încăpăţânare, dusă până la nebunie, ca să te ţii de asta. După care s-ar putea ca asaltul să fie şi mai puternic, dar deja ai căpătat rezistenţă faţă de chipurile răului care pot exista. În fond, nu ţi se întâmplă răul, ci îl provoci tu singur, cu mintea, cu gândurile, cu gesturile, cu vorbele. Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Dar dacă aduni în jurul tău un nor de gânduri rele, ele se vor întoarce împotriva ta. Asta e tot.
"Fără Dumnezeu sunt singur pe lume. N-am niciun rost"
Vacanţă "lucrativă" în Samothraki
- Neobişnuit...
- Simt în tine o agitaţie de tablou electric gata să facă scurtcircuit.
- M-ai şi prins chiar înainte de spectacol. Dar şi eu sunt o fire agitată. De aia nici zilele mele nu-s niciodată la fel. Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În afară de repetiţii şi spectacole, care sunt fixe, tot restul e variabil. Nici măcar tabieturi nu am. M-am ferit ca de dracu' de ele, ca să nu-mi devină ziua o ticăială nesfârşită.
- Dar o zi liberă, Cristi, cu ce o umpli?
- Ziua ideală e întotdeauna mâine. O zi frumoasă anul ăsta a fost când a născut Usi, pisica mea, şi am fost mamoş. E miraculos să vezi chestiile alea mici cum prind viaţă.
"Am simţit că, fără ea, nu mai pot respira"
- Hai să vorbim şi de dragoste. Tu şi Gabriela Iacob sunteţi unul dintre acele cupluri adorate ale actoriei. Sunteţi foarte frumoşi împreună.
- Oooh, dar avem şi meciuri destule, după care ne apucă invariabil râsul, fiindcă toate meciurile noastre sunt pe tâmpenii. Sunt de-un ridicol care ne face să râdem. Fiind colerici amândoi, ies scântei.
- V-aţi cunoscut jucând?
- Da, ne-am cunoscut la Constanţa, jucam în aceeaşi piesă. Şi m-am îndrăgostit cumplit, nebuneşte. Am simţit că fără ea nu mai pot respira. Am luat-o razna, am lăsat tot, casă, soţie, şi am plecat după ea. Omul ăla pe care l-am părăsit n-a avut nicio vină. Sunt unele întâlniri care-ţi dau pur şi simplu viaţa peste cap. Singurul lucru de care mă bucur e că nu eram căsătoriţi la biserică, ci doar la starea civilă. Altfel, vina m-ar fi apăsat mult mai mult. Sau, cel mai probabil, n-aş fi plecat niciodată. Mi-aş fi purtat umbrela cu demnitate până la capăt.
- Contează aşa mult credinţa pentru tine?
- Da, şi nu mi-e ruşine s-o spun. Văd că azi, dacă-ţi faci cruce, eşti privit ca retrograd. Nu-s fixist, nu-s dogmatic, am păcatele mele. Dar nu pot fără. Fără Dumnezeu, sunt singur pe lume, n-am niciun rost. Şi, zău, eu nu mă trag din maimuţă, mama nu semăna deloc a cimpanzeu. Poate doar tata, când se îmbăta, semăna cu un macac de pădure. Dar şi el era foarte simpatic.
- Şi totuşi, ce te-a atras aşa nebuneşte la Gabriela, de ai lăsat pentru ea tot?
- Era ceva de dincolo. Am simţit că asta e. Ştii, când ne-am căsătorit, nici n-a trebuit să-şi schimbe buletinul. Tot Iacob o chema. În dragoste, nu există manuale de fericire în zece paşi, secretul e să te laşi în pace, şi când te izbeşte dragostea, să te laşi izbit. Să nu începi ca-n filme "Ah, dar nu e potrivit, e o fată săracă, trăieşte în altă ţară, familia nu o vrea" etc. Că dacă începi cu chestii din astea, se duce în mama mă-sii totul. Dragostea nu e cu logică, dragostea e cu bucurie. Ţi-e dată să te bucuri de ea. Şi chiar dacă uneori doare de-ţi vine să-ţi tai venele, nu-i nimic, înseamnă că eşti viu, că se întâmplă ceva cu tine. Că nu eşti doar un mormoloc, în BMW-ul tău.
- În piesa pe care o jucaţi împreună, dragostea durează trei ani. Cum e în viaţa reală? Cum faci să rămâi îndrăgostit şi mai târziu?
- Nu, dragostea nu durează trei ani, a demonstrat-o Iisus Hristos acum 2000 de ani. Cu tot cinismul lui, o spune şi Frédéric Beigbeder, autorul textului: "Dragostea care durează trei ani e aia care-ţi cade în cap, pentru care nu ai luptat". Cum faci să ţină e un pic mai complicat. Trebuie să renunţi la tine. Că după ce te îndrăgosteşti, încerci să-l construieşti pe celălalt aşa cum crezi tu că ar fi mai bine. Şi e greşit. Ca să te mai poată surprinde în fiecare zi, trebuie să-l laşi să fie el însuşi. Trebuie să ai sublima gentileţe de a te duce tu spre el. E greu de tot şi trebuie s-o faci discret şi trebuie să nu ceri lauri. E greu, mai ales la cei orgolioşi ca noi. Îţi vine să te alinţi: "Dar nu vezi ce am făcut eu azi pentru tine?". Până la urmă, umorul te salvează întotdeauna, trebuie să ai umor, să poţi să râzi de tine din când în când.
- Când eşti îndrăgostit, pendulezi oricum între sublim şi ridicol.
Iubirea face lumea color...
- Da, eşti când imbecil, când sfânt. Dar frumos e că atunci când eşti în dragoste, nici nu te mai interesează părerea nimănui. Cam ca pe scenă. Rolurile bune ies când nu-ţi mai pasă cine te vede, când joci în faţa lui Dumnezeu. Clipa de graţie nu se poate calcula, de aia e clipă de graţie. Dacă ar avea parametri, i-am învăţa pe de rost şi n-ar mai fi la fel.
Foto: Steluţa Popescu, Liviu Ştefan, Arhiva personală
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
