Într-o zi am simţit că lucrurile care mă înconjoară nu mai sunt "locul meu". Că întâmplările sunt străine, sunt false, din altă parte. E ca şi cum aş umbla îmbrăcat într-o haină străină, având ciudata şi neplăcuta senzaţie că, de undeva, din umbră, stăpânul ei îmi urmăreşte fiecare mişcare. Aşa mă simt eu acum, în propria mea casă, în propria mea familie, la optsprezece ani de la căsătorie. Singur şi al nimănui. Nu mai ştiu ce să fac, trăiesc parcă într-un coşmar, mai ales din momentul în care soţiei mele i s-a părut că vorbesc prea mult la telefon cu o colegă de serviciu. Are dreptate, vorbesc cu ea mai mult decât cu alţii, şi asta pentru că ştie să mă asculte. Iar în ascultarea ei nu e nimic din zeflemeaua şi condescendenţa cu care mă urmăreşte nevasta mea, Maria, atunci când îi povestesc ceva. Şi nici copiii nu sunt altfel. În ultima vreme, orice aş povesti e primit cu aceeaşi sictireală de cei doi băieţi, de 14 şi 16 ani. Cu alte cuvinte, nefiind ascultat şi apreciat la mine în casă, vorbesc mai mult cu Elena, pentru că pot fi natural în prezenţa ei şi pot povesti orice, fără să-mi cântăresc bine fiecare vorbă, înainte de a-i da drumul, aşa cum se întâmplă în casa mea, seara, când ne adunăm acasă toţi şi povestim cele petrecute peste zi. Am găsit în Elena o confidentă perfectă, şi nu ascund acest lucru, dar asta e tot ce se întâmplă între noi, vorbim şi ne ascultăm unul pe altul. Nimic altceva. Cel mai rău e că în ultima vreme nevasta mea tace, nu mai vorbeşte cu mine, când intru eu într-o cameră sau în bucătărie, ea iese. Cu alte cuvinte, mă evită şi lasă această stare incertă să otrăvească şi mai mult relaţia noastră. Şi mult mai rău decât asta e faptul că pleacă de acasă fără să-mi spună unde. Am căutat-o la telefon şi n-a răspuns şi nici nu pare interesată să-mi dea explicaţii pentru aceste situaţii. O fi găsit şi ea vreun confident?
Nu-mi place cafeaua fierbinte şi de aceea, până încep s-o beau, aştept întotdeauna câteva clipe cu cana aburind în faţa mea, pe masă. E răgazul meu de linişte, clipa mea de fiecare dimineaţă în care recapitulez şi plănuiesc, pe termen mai scurt sau mai lung, ce urmează să fac. În ultima vreme însă, mă tot întreb cum aş putea readuce pacea în casa mea.
Azi, bărbatul meu a venit în bucătărie, exact în momentul în care eu aşteptam să se răcească puţin cafeaua. Nu i-am răspuns nici la salut, nici la întrebările pe care mi le-a aruncat cu voce iritată. Eram supărată după acuzaţiile lui din seara precedentă, după insistenţele cu care încercase să mă facă să recunosc un neadevăr, o vină pe care el o crede reală şi care, de fapt, este doar în capul lui: că-l înşel. Cred că m-a zăpăcit gândul că ar putea crede aşa ceva despre mine şi atunci am băut o gură fierbinte de cafea, care mi-a ars buzele şi limba. Abia atunci m-am enervat. Dar tot n-am zis nimica, pentru că nu voiam să-mi simtă vocea tremurată, din cauza arsurii. Dar el părea bucuros că nu spun nimic, credea că tăcerea mea este dovada vinovăţiei şi părea bucuros că poate să mă acuze de fapte de care eram străină cu totul. Gelozia îl orbise, părea mereu pus la pândă, să vadă, să analizeze, să judece fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare privire a mea. O tristeţe îngrozitoare m-a învăluit. Mi-am dat seama că deşi am trăit ani de zile împreună, nici măcar nu face efortul ca să înţeleagă ce spun anumite gesturi ale mele, ce ascund ele sau ce trădează. Era clar, bărbatul care stătea în faţa mea nu mă cunoştea. Bărbatul meu habar n-avea că nu vinovăţia mă oprea să-i răspund, să-i dau replica potrivită la vorbele lui necugetate, ci mai degrabă neputinţa de a rosti acele cuvinte, care ar fi putut clarifica totul. Credeam că dacă el nu este capabil să vadă adevărata situaţie în care am ajuns, să nu-mi înţeleagă tristeţea, nu va fi capabil nici să înţeleagă vorbele mele. Ce rost ar mai fi avut nişte explicaţii, câtă vreme el nu poate să vadă dincolo de vorbe? Să începem războiul lui "ba da" şi "ba nu"? Aşa că am tăcut! Limba opărită refuza parcă să articuleze acele cuvinte care ar fi clarificat situaţia dintre noi. Şi asta nu făcea decât să-i crească enervarea. Vedeam cum de la o clipă la alta tensiunea dintre noi devine alarmantă, simţeam chiar în aer un soi de tremurare, ca şi cum ar fi trecut printre noi în zbor o pasăre neagră. Şi nici atunci nu am zis nimic. Exasperat de tăcerea mea, m-a prins de mână strângându-mă tare şi m-a scuturat ca şi cum ar fi vrut să mă trezească din muţenie. Am încremenit doar o clipă şi brusc am ştiut că acela este sfârşitul. Mâna lui pe braţul meu n-a fost decât fulgerul care a declanşat apoi furtuna.
Mă lovesc de tăcerea ei ca de un zid. Asta mă înnebuneşte şi mă face să-mi pierd cumpătul, ca azi dimineaţă, când am vrut să vorbim despre rahatul ăsta de viaţă pe care o ducem şi ea a tăcut ca o mută. A tăcut şi nici măcar nu s-a uitat la mine. A privit numai în jos, ceea ce mă face să cred că e vinovată de ceva şi că nu are curajul să-mi spună. "Măi, femeie", îmi vine să-i spun, hai să vedem ce-i cu noi, ce mama mă-sii am făcut din viaţa noastră, hai să ne trezim cumva din visul ăsta tembel şi să cârpim ce-a mai rămas, dacă se mai poate! Cu cine să vorbesc? Dispreţul din ochii ei mă omoară. Şi ceea ce este şi mai grav, băieţii au început s-o copieze şi se poartă şi ei tot mai urât. Am ajuns străin în propria casă, dispreţuit de familie.
Maria:
Au trecut mulţi ani de când sunt singură. Azi dimineaţă am crezut că umbra aceea care a trecut rapid, printr-o zvâcnire, pe lângă mine, este umbra unei crengi de pe care s-a ridicat brusc o pasăre sau umbra unor frunze suflate de vânt. Apoi am crezut că vântul care mişcă ramurile copacilor este de vină pentru amestecul acela ciudat de lumină şi umbră, în care m-am trezit înconjurată. De fapt, părea că lumina nu vine de undeva de deasupra, ci iese în mod straniu din fiecare lucru care mă înconjura, ca şi cum toate acestea ar fi fost însufleţite. Apoi mi-am dat seama că nu e niciun vânt, că nu se mişcă nicio frunză, că, de fapt, nici măcar o adiere nu tulbură aerul care părea încremenit. Mai mult decât atâta, am văzut că sunt aco-perită de o linişte stranie, nefirească, şi că niciun zgomot nu pătrunde până la mine. Toată ziua a trecut aşa, într-o încremenire grea. Totul părea normal, toate erau la locurile lor, doar că erau îngropate în liniştea care urca din pământ, precum aburii de primăvară. Când am scăpat găleata din mâini, ea s-a rostogolit pe pietrele de lângă fântână. N-am auzit durduitul ei pe pietre. Atunci chiar am fost sigură că Ion a venit acasă, că este acolo, în ceaţă, undeva prin grădină, ascuns printre pomi, că mă urmăreşte, că vrea să vadă ce fac, că i-a fost dor, poate, de mine şi că a venit "într-ale lui", să vadă dacă mai are loc în pustiul pe care l-a lăsat după ce-a plecat, după ce s-a rupt voit, printr-un gest nesăbuit, din rosturile lumii acesteia. Şi-atunci mi-a fost tare dor de el şi-am căutat o vorbă care să mi-l aducă şi mai aproape, să-l învie, măcar pentru o clipă, o vorbă prin care să-i pot da iertarea pentru ceea ce a făcut, dar n-am găsit decât un gol.
E o dimineaţă de noiembrie. Pe masă, în faţa mea, se răceşte cafeaua, într-o cană pe care o am de mulţi ani, tovarăşă mută a dimineţilor mele. Dincolo de fereastră, o lume tot mai grăbită şi mai zgomotoasă se pierde în ceaţă. De aici, de la etajul la care locuiesc acum, nu se aude niciun zgomot. Parcă privesc la un film mut.
Mă întorc la cafeaua de pe masă şi nu pot să nu mă întreb oare câţi Ioni şi câte Mării şi-or fi otrăvit şi irosit vieţile, uitând că au la îndemână vorbele, vorbele bune, adevărate, mângâietoare, vorbele acelea care pot înmuia şi o inimă de piatră?
Reproduceri după picturi de Felix Aftene
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
