Într-o zi am simțit că lucrurile care mă înconjoară nu mai sunt "locul meu". Că întâmplările sunt străine, sunt false, din altă parte. E ca și cum aș umbla îmbrăcat într-o haină străină, având ciudata și neplăcuta senzație că, de undeva, din umbră, stăpânul ei îmi urmărește fiecare mișcare. Așa mă simt eu acum, în propria mea casă, în propria mea familie, la optsprezece ani de la căsătorie. Singur și al nimănui. Nu mai știu ce să fac, trăiesc parcă într-un coșmar, mai ales din momentul în care soției mele i s-a părut că vorbesc prea mult la telefon cu o colegă de serviciu. Are dreptate, vorbesc cu ea mai mult decât cu alții, și asta pentru că știe să mă asculte. Iar în ascultarea ei nu e nimic din zeflemeaua și condescendența cu care mă urmărește nevasta mea, Maria, atunci când îi povestesc ceva. Și nici copiii nu sunt altfel. În ultima vreme, orice aș povesti e primit cu aceeași sictireală de cei doi băieți, de 14 și 16 ani. Cu alte cuvinte, nefiind ascultat și apreciat la mine în casă, vorbesc mai mult cu Elena, pentru că pot fi natural în prezența ei și pot povesti orice, fără să-mi cântăresc bine fiecare vorbă, înainte de a-i da drumul, așa cum se întâmplă în casa mea, seara, când ne adunăm acasă toți și povestim cele petrecute peste zi. Am găsit în Elena o confidentă perfectă, și nu ascund acest lucru, dar asta e tot ce se întâmplă între noi, vorbim și ne ascultăm unul pe altul. Nimic altceva. Cel mai rău e că în ultima vreme nevasta mea tace, nu mai vorbește cu mine, când intru eu într-o cameră sau în bucătărie, ea iese. Cu alte cuvinte, mă evită și lasă această stare incertă să otrăvească și mai mult relația noastră. Și mult mai rău decât asta e faptul că pleacă de acasă fără să-mi spună unde. Am căutat-o la telefon și n-a răspuns și nici nu pare interesată să-mi dea explicații pentru aceste situații. O fi găsit și ea vreun confident?
Maria:
Nu-mi place cafeaua fierbinte și de aceea, până încep s-o beau, aștept întotdeauna câteva clipe cu cana aburind în fața mea, pe masă. E răgazul meu de liniște, clipa mea de fiecare dimineață în care recapitulez și plănuiesc, pe termen mai scurt sau mai lung, ce urmează să fac. În ultima vreme însă, mă tot întreb cum aș putea readuce pacea în casa mea.
Azi, bărbatul meu a venit în bucătărie, exact în momentul în care eu așteptam să se răcească puțin cafeaua. Nu i-am răspuns nici la salut, nici la întrebările pe care mi le-a aruncat cu voce iritată. Eram supărată după acuzațiile lui din seara precedentă, după insistențele cu care încercase să mă facă să recunosc un neadevăr, o vină pe care el o crede reală și care, de fapt, este doar în capul lui: că-l înșel. Cred că m-a zăpăcit gândul că ar putea crede așa ceva despre mine și atunci am băut o gură fierbinte de cafea, care mi-a ars buzele și limba. Abia atunci m-am enervat. Dar tot n-am zis nimica, pentru că nu voiam să-mi simtă vocea tremurată, din cauza arsurii. Dar el părea bucuros că nu spun nimic, credea că tăcerea mea este dovada vinovăției și părea bucuros că poate să mă acuze de fapte de care eram străină cu totul. Gelozia îl orbise, părea mereu pus la pândă, să vadă, să analizeze, să judece fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare privire a mea. O tristețe îngrozitoare m-a învăluit. Mi-am dat seama că deși am trăit ani de zile împreună, nici măcar nu face efortul ca să înțeleagă ce spun anumite gesturi ale mele, ce ascund ele sau ce trădează. Era clar, bărbatul care stătea în fața mea nu mă cunoștea. Bărbatul meu habar n-avea că nu vinovăția mă oprea să-i răspund, să-i dau replica potrivită la vorbele lui necugetate, ci mai degrabă neputința de a rosti acele cuvinte, care ar fi putut clarifica totul. Credeam că dacă el nu este capabil să vadă adevărata situație în care am ajuns, să nu-mi înțeleagă tristețea, nu va fi capabil nici să înțeleagă vorbele mele. Ce rost ar mai fi avut niște explicații, câtă vreme el nu poate să vadă dincolo de vorbe? Să începem războiul lui "ba da" și "ba nu"? Așa că am tăcut! Limba opărită refuza parcă să articuleze acele cuvinte care ar fi clarificat situația dintre noi. Și asta nu făcea decât să-i crească enervarea. Vedeam cum de la o clipă la alta tensiunea dintre noi devine alarmantă, simțeam chiar în aer un soi de tremurare, ca și cum ar fi trecut printre noi în zbor o pasăre neagră. Și nici atunci nu am zis nimic. Exasperat de tăcerea mea, m-a prins de mână strângându-mă tare și m-a scuturat ca și cum ar fi vrut să mă trezească din muțenie. Am încremenit doar o clipă și brusc am știut că acela este sfârșitul. Mâna lui pe brațul meu n-a fost decât fulgerul care a declanșat apoi furtuna.
Ion:
Mă lovesc de tăcerea ei ca de un zid. Asta mă înnebunește și mă face să-mi pierd cumpătul, ca azi dimineață, când am vrut să vorbim despre rahatul ăsta de viață pe care o ducem și ea a tăcut ca o mută. A tăcut și nici măcar nu s-a uitat la mine. A privit numai în jos, ceea ce mă face să cred că e vinovată de ceva și că nu are curajul să-mi spună. "Măi, femeie", îmi vine să-i spun, hai să vedem ce-i cu noi, ce mama mă-sii am făcut din viața noastră, hai să ne trezim cumva din visul ăsta tembel și să cârpim ce-a mai rămas, dacă se mai poate! Cu cine să vorbesc? Disprețul din ochii ei mă omoară. Și ceea ce este și mai grav, băieții au început s-o copieze și se poartă și ei tot mai urât. Am ajuns străin în propria casă, disprețuit de familie.
Maria:
Au trecut mulți ani de când sunt singură. Azi dimineață am crezut că umbra aceea care a trecut rapid, printr-o zvâcnire, pe lângă mine, este umbra unei crengi de pe care s-a ridicat brusc o pasăre sau umbra unor frunze suflate de vânt. Apoi am crezut că vântul care mișcă ramurile copacilor este de vină pentru amestecul acela ciudat de lumină și umbră, în care m-am trezit înconjurată. De fapt, părea că lumina nu vine de undeva de deasupra, ci iese în mod straniu din fiecare lucru care mă înconjura, ca și cum toate acestea ar fi fost însuflețite. Apoi mi-am dat seama că nu e niciun vânt, că nu se mișcă nicio frunză, că, de fapt, nici măcar o adiere nu tulbură aerul care părea încremenit. Mai mult decât atâta, am văzut că sunt aco-perită de o liniște stranie, nefirească, și că niciun zgomot nu pătrunde până la mine. Toată ziua a trecut așa, într-o încremenire grea. Totul părea normal, toate erau la locurile lor, doar că erau îngropate în liniștea care urca din pământ, precum aburii de primăvară. Când am scăpat găleata din mâini, ea s-a rostogolit pe pietrele de lângă fântână. N-am auzit durduitul ei pe pietre. Atunci chiar am fost sigură că Ion a venit acasă, că este acolo, în ceață, undeva prin grădină, ascuns printre pomi, că mă urmărește, că vrea să vadă ce fac, că i-a fost dor, poate, de mine și că a venit "într-ale lui", să vadă dacă mai are loc în pustiul pe care l-a lăsat după ce-a plecat, după ce s-a rupt voit, printr-un gest nesăbuit, din rosturile lumii acesteia. Și-atunci mi-a fost tare dor de el și-am căutat o vorbă care să mi-l aducă și mai aproape, să-l învie, măcar pentru o clipă, o vorbă prin care să-i pot da iertarea pentru ceea ce a făcut, dar n-am găsit decât un gol.
E o dimineață de noiembrie. Pe masă, în fața mea, se răcește cafeaua, într-o cană pe care o am de mulți ani, tovarășă mută a dimineților mele. Dincolo de fereastră, o lume tot mai grăbită și mai zgomotoasă se pierde în ceață. De aici, de la etajul la care locuiesc acum, nu se aude niciun zgomot. Parcă privesc la un film mut.
Mă întorc la cafeaua de pe masă și nu pot să nu mă întreb oare câți Ioni și câte Mării și-or fi otrăvit și irosit viețile, uitând că au la îndemână vorbele, vorbele bune, adevărate, mângâietoare, vorbele acelea care pot înmuia și o inimă de piatră?
Reproduceri după picturi de Felix Aftene