Împărăteasa Ardealului - VETA BIRIŞ

- La Căpâlna, în "găzduşagul" marii interprete de muzică populară -

Lacrimile

La fel ca piaţeta din centru, catedrala greco-ca­tolică din Blaj pare gătită de mare praznic. În reve­rendele lor de apostoli ai neamului, scrobite în pia­tră aspră, bătrânii Simion Bărnuţiu şi Timotei Ci­pariu te petrec tăcuţi, încuviinţând din priviri, până pe treptele impozantei bise­rici. E 2 noiembrie, o zi im­portantă în Transilvania. Se împlinesc două secole de la moartea lui Gheorghe Şincai, unul dintre corifeii Şcolii Ar­delene. Catedrala e plină ochi. Toată lumea bună a Bla­jului, intelectualitatea aceea sobră, a micilor oraşe ardelene, domni şi doamne elegante, cu pălării şi blănuri la gât, dascăli cu ştaif, cum ui­taserăm că mai avem prin­tre noi, dar şi seminarişti sfioşi şi tineri senini, ţinân­du-şi copiii în braţe, participă la o seară de evocare a ma­relui cărturar. În loc de pero­raţii lungi, ditirambice, cum e obiceiul la astfel de ocazii, evenimentul este pe gustul publicului. Prezentări consis­tente, limpezi şi la obiect, le­gate între ele prin mici mo­mente de muzică clasică, ca­merală, în ton cu atmosfera pioasă a bisericii. Apogeul emoţiei e atins la final, când marea interpretă de muzică populară Veta Biriş e che­mată în faţa altarului: o cor­tină din aur, pogorâtă parcă din rai. Ca-ntotdeauna, Veta cântă singură, fără acompaniament muzical. Instrumentul ei suprem este vocea. Primul dintre cântece nu l-a mai cântat niciodată în public. L-a învăţat de la tatăl ei. Veta Biriş îi spune povestea, gâtuită de emoţie. O podideşte plânsul de fiecare dată când încearcă să-l cânte, apoi cântă plângând. O doină tragică, despre jertfele primului război mon­dial. Lumea se înfioară, tremură în jocul lacri­milor, în timp ce vocea unică a Vetei Biriş îţi ridică inima uşor, precum fumul unei lumânări, în înaltul turlei, laolaltă cu îngerii. Cântecul ei a devenit ru­găciune.

Găzduşagul

O ascultasem prima oară pe Veta Biriş acum trei ani, cântând la Bucureşti, în faţa cititorilor revistei "Formula AS", uluit de vocea ei extraordinară, dar mai ales de capacitatea ei de a emoţiona. Ceva de dincolo de talentul său nelumesc venea împreună cu muzica şi te făcea să tresari. Ateu să fi fost, şi tot te cutremurai când îţi cânta o colindă despre pruncul Iisus, sau când intona, ca pe-un strigăt, "Tu, Ardeal". "De unde vine emoţia Vetei Biriş?", m-am întrebat în seara aceea de iarnă, aşa cum ne-am întrebat cu toţii, la Blaj, unde mă aflam cu un grup de colegi.
Cu întrebarea aceasta în minte, m-am pornit spre Căpâlna de Jos, satul marii cântăreţe din Transilvania. Când am ajuns, Veta Biriş mă aştepta deja în poar­ta "casei cu brazi", cum îşi aşteaptau, pe vremuri, femeile din Ardeal copiii ple­caţi să facă şcoli mari pe la Cluj. "Plă­cinta cu urdă îi gata, cât ce-am scos-o din cuptor. Mâncă amu', cât îi caldă", mă invită în casă "mama" Veta. E vre­mea amiezei, aşa că ne putem pune liniştiţi la po­veşti.
Emoţia. De unde vine emoţia? Se moşteneşte din familie? Vine din amintirile copilăriei? Vine din încărcătura tradiţiei sau din istoria locului? Vine din şcoală, de la profesori, de la maeştri? Vine din credinţa în Dumnezeu?
"Nu am râvnit niciodată nici la palate, nici la comori", spune Veta Biriş, în timp ce mă pofteşte să inspectăm găz­du­şagul, o gospodărie în toa­tă puterea cuvântului, gospo­dărie de oameni vrednici, cu straturi de legume în spatele curţii, cu livezi de pomi, cu animale de tot felul, după care ai de umblat de dimi­nea­ţa până după apusul soarelui. Iar Veta Biriş, împărăteasa de pe coperta discurilor vechi ale părinţilor mei, cântăreaţa care a cucerit toate marile scene ale ţării şi ale lumii cu talentul ei, "împărăţeşte" pes­te această frumoasă gospo­dărie. "Mi-o dat Dumnezeu până peste cap, la cât am fost de săracă. Trăiesc aici, îm­pă­cată cu mine, şi mă mulţu­mesc cu ce am. Niciodată nu m-am despărţit de sat. Aici m-am căsătorit, aici am ră­mas. La început, sufeream şi eu, când vedeam că toţi cân­tăreţii mari sunt la oraş şi mă gândeam că de aici, de la Că­pâlna, nu o să ajung niciodată o mare cântăreaţă. Mă bucur că am avut atunci gândul bun şi n-am plecat.Iar faptul că nu mi-am părăsit satul, că am rămas aproape de oamenii ăştia frumoşi şi cumsecade, cu care împart şi durerea şi bucuria, mi-a dat ăl mai de preţ dar al meu, aceste cântece vechi, fără păreche în lume, pe care ei mi le-au încre­dinţat şi pe care eu le-am dus pentru prima oară pe marile scene. Am rămas un om sim­plu, la ţară. Duc o viaţă simplă, duc viaţa care îmi place, cu multă, multă linişte".
Veta a stat pe lângă părinţi până pe la 17 ani. Aşa a prins toate poveştile de demult, poveştile vesele de clacă, horele de la nunţi, amintirile cernite de la priveghiuri. Lumea se ajuta pe atunci, femeile mergeau cu găini, cu ouă, cu făină, cu ce aveau prin casă şi la nunţi, şi la înmormântări, se ajutau şi la mun­că. "Cum e acum, era vremea în care se adu­cea porumbul de pe hotar, iar seara îl des­făceam de pănuşe. Se făceau clăci, şi abia aşteptai să vină seara, să auzi toate ştirile de prin sat. Pentru că am rămas aici, la ţară, toate amintirile astea îmi sunt foarte proaspete. Îmi sună şi acum în minte, aud cum mergeau oamenii dimineaţa, pe câmp, iar în toată liniştea aceea a dimineţii, ei cântau! Aveau drag de cântat dimineaţa, mergând cu carul la câmp! Trăiesc aici cu toate amintirile mele şi mă hrănesc zi de zi cu emoţia lor", spune Veta Biriş cu lacrimi în glas, răspunzând la întrebarea pe care nu apucasem, de fapt, să i-o pun. De unde vine emoţia? Cum se explică magia ei?

Credenţul cu poveşti

La Căpâlna, toate amintirile îi sunt la îndemână Vetei Biriş. Aduc vorba de Veseuş, satul în care s-a născut, şi ea îmi arată cu mâna, colo, peste un deal, la 5 kilometri. Drumul acesta de 5 kilometri, de acasă şi până pe nişte coclauri unde aveau pământul de lucrat, e una dintre amintirile cele mai vii ale ei. E vie, pentru că o retrăieşte zi de zi, de cum iese în curtea casei şi se uită, peste deal, spre satul copi­lăriei.
"Eu între fraţi am fost prima. Nu uit nici acum cum mergeam cu mama la sapă, la 5 kilometri de casă... Pe unul dintre fraţi îl ţinea în braţe, unul se ţinea de rochie după ea, altul ducea sapele, altul căra ulciorul, altul desaga. Când ajungeam acolo, cel mai mic dintre noi, care era copil de ţâţă, înce­pea să plângă. Şi-apăi aveam după noi un leagăn de pânză şi unul stătea şi îl legăna. Până se-apuca săraca mama de lucru, apăi nu săpa două-trei rân­duri şi trebuia să se pornească înapoi, cu atâţia copii după ea... O fost o copilărie grea, dar frumoasă, probabil şi pentru că am fost mulţi fraţi. La noi, la «Coperativă», cum îi zicea la magazinul sătesc, îţi dădeau, într-o vreme, produse în schimbul ouălor. Şi mergeam toţi fraţii şi ne puneam în genunchi lângă găină, rugând-o să se ouă până vine mama, ca să mergem la «Coperativă» să ne luăm bom­boane."
Mă conduce în "casa de la drum", pe care a trans­format-o într-un adevărat muzeu al satului. E acolo şi credenţul vechi, şi masa în jurul căreia se strângeau cu toţii, opt suflete, seara, e şi lădoiul care se trăgea şi care îi încăpea pe patru fraţi, "doi la cap, doi la picioare", sunt şi poze vechi, din copilărie, şi poze cu Veta, tânără mireasă, la vârsta fulminan­tului său debut muzical la TVR. Acolo îi sunt toate amintirile, nu trebuie decât să iasă din bucătărie ca să se încarce cu seninul lor.

Concert pe grămada de lemne

Acolo, în casa veche de la Veseuş, pe care şi-a adus-o cu ea şi a înghesuit-o în cămăruţa de la "poarta cu brazi", a ascultat micuţa Veta primele ei cântece. Talent la cântat aveau şi tata, şi mama. Mama Vetei cântase chiar în corul bisericii şi se su­păra mereu când îşi auzea fata vorbind, mai târziu, pe la interviuri, că tatăl ei a învăţat-o minunatele cântece pe care le ştie. "Ea, săraca, era cu atâţia copii, ea ţinea casa, ea ne spăla seara rochiuţele şi ce aveam noi pe atuncea, ciorăpeii, şi le punea pe sobă să se usuce, că dimineaţa trebuia să le luăm din nou la purtat, că nu aveam 20 de rânduri de haine ca acuma. Ea era cu casa, cu gospodăria, iar tata se ocupa mai mult de noi". "Dar de cântat, când v-aţi apucat?", întreb, în timp ce Veta Biriş răsfo­ieşte, nostalgic, nişte albume cu poze vechi. "De la şcoală mi s-a spus că aş avea talent. Dar eu voiam să mă conving singură de asta. Aşa că mă urcam pe grămada de lemne în curte şi zbieram cât puteam, că de mică am avut voce puternică, să văd dacă se opresc oamenii să mă vadă. Îmi ziceam, în sinea mea, că dacă se opresc, înseamnă că le place cum cânt. Mai apoi, am găsit altă variantă de scenă. Mer­geam în casa dinainte, şi acolo aveam nişte table de lemn la fe­restre, pe model săsesc, ca să nu intre soarele în casă. Le lă­sam întredeschise, dar deschi­deam larg geamul. Eu vedeam afară, dar nimeni nu mă putea vedea înăuntru. Cântam, să văd dacă oamenii mă aud şi dacă le place. Şi aşa de tare cântam, că oamenii se opreau la poartă să mă asculte. Era aşa o bucurie pentru mine să-i văd cum se adună la poartă, mă simţeam de parcă eram pe scena lumii, eu în spatele geamului, iar ei la poartă". Suntem în camera-mu­zeu, iar Veta Biriş priveşte spre drum, printre brazi, ca şi cum ar pândi, dindăratul per­delei, ca lumea să se strângă, iarăşi, la portiţă, ca în copilărie.

"O vinit frumoasa ţării!"

Curând, grămada de lemne din fundul curţii s-a transfor­mat pentru Veta într-o scenă adevărată, iar vocalizele din spatele tablelor din lemn s-au mutat în studiourile Electre­cord. La numai 17 ani, o fată simplă de la ţară uimea o ţară în­treagă, la un concurs de in­terpretare. Era în '67. "Nu am avut maeştri, eu cânt cum aud. La primul concurs, era un com­pozitor, Birtalan, şi a venit să îmi pună cântecul pe note, că îi plăcuse foarte tare. Şi îmi zicea că nu îl poate transcrie, pentru că îl cântam aşa de frumos şi de unic, că nu putea fi pus pe note". Pe vremea aceea, Elec­trecordul le făcea debutanţilor câte un disc mic, de două piese, ca să testeze piaţa. Veta a fost chemată chiar a doua zi să înregistreze o placă mare, de 12 piese. Suc­ce­sul a fost uriaş. Românii îşi aduceau cu drag aminte de cântecele lor patrio­tice, pe care tânăra Veta Biriş le cânta cu atâta pati­mă. Au urmat zeci de concerte şi de apariţii tele­vizate, iar Veseuşul întreg se oprea din loc, în curtea învăţătorului din sat, ca să o vadă la te­le­vizor pe "Veta lui Baciu Aurel".
"Odată, când devenisem deja consacrată ca in­ter­pretă de folclor, mă întorceam în sat, după ce cântasem într-o emisiune care s-a transmis în direct. Nici nu mai ştiu cum a fost atunci, nu mai ştiu cum arătasem în emisiunea aceea, dar, ajunsă acasă, mama, care mă văzuse la televizor, m-a întâmpinat în poartă. Mă aşteptase acolo toată ziua şi mi-a spus, cu ochii în lacrimi: «O vinit frumoasa ţării!». Era pentru prima dată când mama, o femeie mai închisă, dârză, asprită de necazurile vieţii, îmi spu­nea că sunt frumoasă".
Şi vocea, şi fata, şi cântecele aveau ceva spe­cial. Aveau acea emoţie pe care o simţisem şi în ca­te­drala din Blaj, emoţie care nu s-a pierdut du­pă 50 de ani de carieră. Cântece triste şi solemne, ca nişte pricesne, ca nişte rugăciuni, pentru că însăşi eroii lor - Horea, Cloşca, Crişan sau Avram Iancu - sunt nişte mu­cenici pentru oamenii din Ar­dealul Vetei Biriş. Emoţia din cân­te­cele ei vine şi din istorie. "Nu poţi să cânţi cântecele astea altfel decât trăind în­tr-un fel anume. Nu poţi cân­ta «De m-aş face păsăruică/ Aş in­tra pe ferestruică/ În cetate la Băl­grad/ Unde-i Horea în­temniţat/ Să scot uşa din ţâ­ţâni/ Să rup laţul de la mâini/ Şi laţul de la picioare/ Să-l scot pe Horea la soare». N-ai cum să râzi, n-ai cum să trăieşti un cântec ca acesta alt­fel decât cu emoţie. Mă şi re­pre­zintă cânte­cele astea, sunt pe firea mea. Nu sunt o fire ve­selă, sunt mai sobră, simt cân­tecele acestea şi le trăiesc de fiecare dată cu cea mai adâncă emoţie. Nu e bu­curie mai mare pentru un artist decât să vadă lacrimi în ochii as­cul­tătorilor săi, aşa cum s-a întâmplat şi la Blaj".

"Undie ai fost, draga me?"

- Ce vă ţine, totuşi, aici, în sat? Ce vă place la viaţa de aici, de nu o lă­saţi nicicum?

- Acum, la vârsta asta, totul mă bucură. M-am legat atât de tare de sat, încât chiar nu pot să-l mai părăsesc. Vine pri­măvara, te duci în gră­dină, sapi, îţi pui să ai de toate pe iarnă. Avem li­vadă de pomi, avem ani­male în poiată... M-am obişnuit aşa, cu munca asta de aici şi cu traiul meu, un trai sănătos. Îmi place că am urda mea şi ouăle mele şi-mi fac plă­cinta mea cu urdă cum ştiu eu. Nu râvnesc la sushi, îs bune şi alea, dar tradiţia şi oamenii şi locu­rile de aici mi-s mai dragi. Aici nu poţi să treci pe lân­gă un om să nu schimbi două vorbe. Zâce: "Zâua bună, draga me, ce mai faci, undie ai fost?". Aici aşa ne-am pomenit şi aşa va fi toată via­ţa. Nu ai cum să te abaţi de la regulile satului. Vin sărbătorile de iarnă, vine Crăciunul, laşi toate luminile aprinse, laşi uşile deschise, să vină colindătorii, să vină lumea la tine să te co­linde. Iar eu chiar îi stimulez pe copii să ţină tradiţia. Dacă vine şi-mi cântă "Domn, domn, să-nălţăm!", îl întreb: "Da' nu ti-o-nvă­ţat mică-ta ceva colinde tradiţionale? No, amu-ţi dau bani, dar dacă la anul vii cu o colindă tradiţională, îţi dau şi mai mulţi bani! S-or obişnuit aşa, iar acum tăţî cântă colinde tradiţionale".
Ne plimbăm prin grădinuţă, ca să îmi arate roada toamnei. Veta Biriş e în largul ei, fru­moasă şi zâmbitoare, ca împărăteasa de pe discul părinţilor mei. Nu s-a schimbat deloc! "Îmi iubesc ţara şi locşorul ăsta, aşa cum iubesc viaţa şi cum îl iubesc pe Dumnezeu. Nu aş putea trăi decât aici. Aici e raiul meu. Simt asta de câte ori revin acasă. Soţul vine dintr-o familie căreia îi place arta, cultura, aşa că mi-a fost uşor să-mi fac meseria. Nici nu se simte dacă plec două săptămâni de acasă, se descurcă singur cu toate. Când eşti ajutat de fa­milie, totul e mai uşor. Dacă te duci cu suspine sau te întorci cu frică acasă nu ai cum să rezişti!". Veta Biriş are doi băieţi, unul locuieşte chiar în sat, altul la doi paşi, în Târnăveni. Are trei nepoţei, iar feri­cirea de a-i vedea strânşi pe toţi la masă, în jurul unei plăcinte cu urdă, o împlineşte mai mult decât orice. "Ne întâlnim cât de des putem, cu toţii. O făcut o soră nuntă la un nepot, apăi numai noi am fost vreo 60, cu copii, cu nepoţi. O vinit la nuntă şi sora cea mică a mamei, care încă trăieşte. Nu avea nici o obligaţie să vie, mi-o zis că o vinit numai ca să ne vadă, că suntem aşa de frumoşi şi ne înţele­gem aşa de bine...". Zâmbeşte din nou, cu tot chi­pul, iar aura ei încadrează fiecare om drag, fiecare cuvânt de suflet, fiecare amintire, ca pe o icoană de preţ.
"Cred că m-am născut cu emoţia, aşa cum m-am născut cu cântecul", spune Veta Biriş, în timp ce ne în­toarcem în casă. Ştie că am drum lung înapoi şi că ar cam trebui să plec. Mă conduce spre poartă cu lacrimi în ochi. "Mi-o fost drag să îmi amintesc îm­preună cu dumneavoastră".Apoi se întoarce grăbită din drum şi revine cu o trăistuţă plină de mere mari, din livada din spatele casei. "Doară nu-i mere cu mâna goală, de la casă de gospodari". Îmi zâmbeşte şi mă îmbrăţişează. Cum stăm aşa, văd peste umărul ei dealurile rotunde şi plutitoare dinspre Veseuş. Iau cu mine atâtea poveşti minunate! Emoţia lor avea să aprindă toamna Ardealului, pe tot drumul întoar­cerii înapoi către casă. De unde vine emoţia?

(Fotografii din colecţia doamnei Veta Biriş)