Însemnările unor persoane care au simțit nevoia să fixeze în scris și la cald ceea ce trăiau, coroborate cu alte jurnale intime și memorii din aceeași perioadă, ne pot teleporta în realitatea cotidiană din vremuri apuse, în intimitatea unor oameni deveniți nume de referință în istoria și cultura națională. Din această categorie de documente subiective face parte și volumul pe care vi-l propun azi. Autoarea jurnalelor întinse pe șase decenii, născută în 1872, fiica generalului Anton Berindei și a Mariei Brăiloiu, a avut parte de educația obișnuită în familiile aristocratice, cu limbi străine, pian, lecturi, pictură. Fără să aibă vreun talent ieșit din comun, și-a cultivat gustul artistic, devenind o amatoare avizată, capabilă să discearnă adevăratele valori, dependentă de muzică, literatură, spectacole de teatru, cinema și expoziții, de manifestări artistice care-i îmbogățesc existența și se dovedesc un refugiu salvator în dramele și necazurile de care n-a fost scutită. La 22 de ani s-a măritat din dragoste cu arhitectul elvețian stabilit la București, Louis Blanc, cu care a avut două fete, Marie Louise și Coletta, dar după numai câțiva ani de căsnicie fericită soțul îi moare prematur (va rămâne marea ei iubire pe viață). Se recăsătorește cu avocatul Jean Procopiu, cu care are încă o fată, Lila, dar în 1917 rămâne din nou văduvă. Viața i se schimbase însă din 1914, când devenise doamnă de onoare a Reginei Maria, pe care o însoțește în voiajuri și obligații protocolare, dar și la Balcic și Bran. Irina Procopiu e nelipsită din suita regală la primiri, concerte, spectacole, la acțiuni de caritate, se bucură de afecțiunea suveranei idolatrizate și îi împărtășește supărările provocate de cei doi fii, Nicolae și mai ales Carol al II-lea. După ce-i stătuse alături 24 de ani la bine și la rău, moartea Reginei Maria în 1938 o îndurerează adânc. Relația cu regina-mamă Elena, revenită din exil în 1940, e cordială, dar aceasta nu o mai vrea doamnă de onoare, iar din jurnal răzbate frustrarea. Acum precumpănește grija pentru fetele și nepoții ei, ceea ce n-o împiedică să aibă o viață socială frenetică. E uimitor cât puteau să "socializeze" acești oameni din clasa superioară în perioada interbelică și chiar în anii '40. Când nu are ea însăși numeroși musafiri la dejun, ceai, cină, serate muzicale, e invitată la alții și programul zilnic îi e extrem de aglomerat. Din cercul ei de apropiați fac parte, între alții, Octavian și Veturia Goga, Ion Marin Sadoveanu, Lili, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Alice Voinescu, Ion Pillat și toți marii muzicieni ai timpului, ce frecventează Asociația Muzicală, pentru care găzduiește la ea acasă concerte, recitaluri, audiții. Foarte prezenți în notațiile din anii 30-40 sunt bunii ei prieteni George Enescu și Maruca Cantacuzino, inclusiv cu observații de martor la relația lor chinuitoare, datorată nevroticei și egocentricei prințese. Admiratoare înfocată a geniului enescian, atât în compoziție cât și ca interpret, melomana Irina Procopiu surprinde pe viu scene inedite din viața lui particulară. Însă interesul principal al acestor pagini de jurnal constă în consemnarea vieții culturale bucureștene, efervescente, din epocă, căci neobosita doamnă nu lipsește de la nici o manifestare importantă: în primul rând concerte, spectacole de operă și teatru, dar și conferințe, expoziții, filme, lecturi ale scriitorilor etc. Aprecierile ei succinte, fie că e vorba de interpretări artistice, oameni sau mâncăruri, variază între drăguț, agreabil, delicios și adorabil, încântător, magnific. Gusturile îi sunt mai curând conservatoare, modernismul și inovația o irită, când nu o indignează de-a dreptul (pictorul Țuculescu i se pare "înspăimântător", coloana lui Brâncuși - "o aberație mentală" iar Picasso - "nebun"). Lectura celor 700 de pagini de-a lungul cărora o însoțim pe Irina Procopiu de-a lungul vieții ne dă multe informații despre grandoarea și decadența unei lumi românești.