Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Irina Procopiu, "Pagini de jurnal (1891-1950)", traducere din franceză, introducere, note și comentarii de Georgeta Filitti, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 716 p.

Însemnările unor persoane care au simțit nevoia să fixeze în scris și la cald ceea ce trăiau, coroborate cu alte jurnale intime și memorii din aceeași perioadă, ne pot teleporta în realitatea cotidiană din vremuri apuse, în intimitatea unor oameni deveniți nume de referință în istoria și cultura națională. Din această categorie de documente subiective face parte și volumul pe care vi-l propun azi. Autoarea jur­nalelor întinse pe șase decenii, născută în 1872, fiica generalului Anton Berindei și a Mariei Brăi­loiu, a avut parte de educația obișnuită în familiile aristocratice, cu limbi străine, pian, lecturi, pictură. Fără să aibă vreun talent ieșit din comun, și-a cul­tivat gustul artistic, devenind o amatoare avizată, ca­pabilă să discearnă adevăratele valori, dependentă de muzică, literatură, spectacole de teatru, cinema și expoziții, de manifestări artistice care-i îmbo­gă­țesc existența și se dovedesc un refugiu salvator în dra­mele și necazurile de care n-a fost scutită. La 22 de ani s-a măritat din dragoste cu arhitectul elvețian stabilit la București, Louis Blanc, cu care a avut două fete, Marie Louise și Coletta, dar după nu­mai câți­va ani de căsnicie fericită soțul îi moare pre­ma­tur (va ră­mâne marea ei iubire pe viață). Se recă­să­torește cu avocatul Jean Procopiu, cu care are încă o fată, Lila, dar în 1917 rămâne din nou văduvă. Via­ța i se schimbase însă din 1914, când devenise doamnă de onoare a Reginei Maria, pe ca­re o înso­țește în voiajuri și obligații protocolare, dar și la Bal­cic și Bran. Irina Procopiu e nelipsită din suita regală la primiri, concerte, spectacole, la ac­țiuni de caritate, se bucură de afecțiunea su­ve­ranei idolatrizate și îi împărtășește supărările pro­vocate de cei doi fii, Ni­colae și mai ales Carol al II-lea. După ce-i stătuse alături 24 de ani la bine și la rău, moartea Reginei Ma­ria în 1938 o îndurerează adânc. Relația cu re­gina-mamă Elena, revenită din exil în 1940, e cor­dia­lă, dar aceasta nu o mai vrea doamnă de onoare, iar din jurnal răzbate frustrarea. Acum precum­pă­neș­te grija pentru fetele și nepoții ei, ceea ce n-o împiedică să aibă o viață socială fre­netică. E uimitor cât puteau să "socializeze" acești oameni din clasa superioară în perioada interbelică și chiar în anii '40. Când nu are ea însăși numeroși musafiri la dejun, ceai, cină, serate muzicale, e in­vitată la alții și programul zilnic îi e extrem de aglo­merat. Din cercul ei de apropiați fac parte, între alții, Octavian și Veturia Goga, Ion Marin Sado­veanu, Lili, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Alice Voinescu, Ion Pillat și toți marii muzicieni ai timpului, ce frec­ventează Asociația Muzicală, pentru care găz­du­iește la ea acasă concerte, recitaluri, audiții. Foarte pre­zenți în notațiile din anii 30-40 sunt bunii ei prieteni George Enescu și Maruca Cantacuzino, in­clusiv cu ob­ser­vații de martor la relația lor chi­nui­toare, datorată nevroticei și egocentricei prințese. Admiratoare înfocată a geniului enescian, atât în compoziție cât și ca interpret, melomana Irina Pro­copiu surprinde pe viu scene inedite din viața lui par­ticulară. Însă in­te­resul principal al acestor pagini de jurnal constă în consemnarea vieții culturale bucu­reștene, efer­ves­cente, din epocă, căci neobosita doam­nă nu lip­sește de la nici o manifestare im­por­tantă: în primul rând concerte, spectacole de operă și teatru, dar și conferințe, expoziții, filme, lecturi ale scriitorilor etc. Aprecierile ei succinte, fie că e vorba de inter­pretări artistice, oameni sau mân­că­ruri, variază între drăguț, agreabil, delicios și ado­ra­bil, încântător, mag­nific. Gusturile îi sunt mai cu­rând conser­va­toa­re, modernismul și inovația o irită, când nu o in­dig­nează de-a dreptul (pictorul Țu­cu­lescu i se pare "îns­păimântător", coloana lui Brân­cuși - "o aberație men­tală" iar Picasso - "nebun"). Lec­tura celor 700 de pagini de-a lungul cărora o în­so­țim pe Irina Pro­co­piu de-a lungul vieții ne dă mul­­te informații des­pre grandoarea și decadența unei lumi românești.