Cărțile pe care le-am citit în ultimul timp la recomandarea unor tineri prieteni mi-au anulat senzația de "decalaj orar" față de noua generație de scriitori, din care face parte și Bogdan Munteanu, timișorean născut în 1979 și aflat la al treilea volum de proză scurtă. Făcând legătura peste decenii cu optzeciștii, dar fără farafastâcurile lor "textualiste", povestitorul reușește să populeze un spațiu literar propriu, cu o autenticitate pe care doar talentul o poate transmite. Interesat de oameni obișnuiți din banalitatea cotidiană a anilor noștri, de "umiliți și obidiți" mai ales, el folosește tehnica scurt-metrajului realist pentru a decupa clipe de viață cu celule vii, semnificative categorial. Ca și înaintașii săi, Bogdan Munteanu are o foarte bună ureche muzicală ce înregistrează oralitatea cu specific dialectal (bănățean) și argotic, ochi cinematografic pentru naturalețea comportamentului și umor pe muchia dintre comedie și dramă. Ceea ce admir mai mult la acest prozator e că dezinvoltura, impresia de ușurință și plăcere cu care scrie camuflează o tehnică de virtuoz, îndelung exersată spre a provoca empatie. El nu face ciné-vérité ci compoziție ficțională cu efecte scontate. Chiar dacă în povestiri recunoaștem societatea românească de azi, veșnicele subiecte de știri (copii neglijați, brutalitate domestică, amoruri și prietenii trădate, sărăcie, violență etc.), așa cum sunt puse în pagină ele devin, prin alchimia talentului, literatură. Nu e deloc ușor să dozezi perfect monologul, dialogul și stilul indirect liber, să găsești tăietura cea mai bună a finalurilor, să dai pe spațiu mic suflet unor personaje pe care cititorul să le vadă, să le audă, să le înțeleagă. Și mai e ceva specific lui Bogdan Munteanu: lumea prozelor lui e îmbrățișată cu o privire îmblânzită de tandrețe bărbătească (sau, mai curând, băiețească), niciodată sarcastică. E perspectiva unui om bun care ia viața așa cum e, cu urâțeniile și frumusețile ei ce se potențează reciproc, fără deriziune dar și fără sentimentalism. De aceea volumul "Ai uitat să râzi" e atât de emoționant.