"Platforma" i-a deranjat pe "marii actori" politici pentru că, deşi a anunţat că nu se va înregimenta politic, premierul i-a invitat să ia atitudine, să o comenteze, susţinând-o sau respingând-o, să se centreze pe ceea ce s-ar putea numi "programe partinice concrete" ale viitoarei guvernări. Platforma lui Cioloş este, de acum, cunoscută, şi o analiză în detaliu a ei nu mai este necesară. Pe scurt, ea poate fi caracterizată drept o declaraţie de intenţii de la care, în limitele normalităţii şi ale bunului simţ civic, nimeni nu poate abdica. Ar fi, pentru orice grupare politică, un gest sinucigaş, respingerea "regulilor şi obiectivelor" de guvernare stabilite de premier, propuse de el ca modalitate de schimbare a acţiunii politico-administrative. De aceea, cu excepţia câtorva analişti autoproclamaţi drept "specialişti în toate", niciun lider de partid nu a negat pe faţă valabilitatea declaraţiei, nu i-a refuzat total conţinutul. PSD-ul, prin vocea şefului său, Liviu Dragnea, a atacat-o pieziş, declarând-o, nici mai mult, nici mai puţin, un "plagiat" după propriul program, iar ALDE, în discursul oportunistului său preşedinte, Popescu-Tăriceanu, a minimalizat-o (ALDE având, de altfel, preocupări ceva mai practice, cum ar fi blocarea Justiţiei şi stoparea "dosarelor DNA", acum, înaintea alegerilor). PNL-ul şi USR-ul şi-au asumat-o, în lipsa unor programe clare şi precise de guvernare, "platforma" fiind pentru ele un "punct de interferenţă" şi o direcţie asemănătoare cu propriile proiecte, care astfel capătă o formă cât de cât sesizabilă. Micile grupări partinice în căutare de susţinători au acceptat-o formal, "bătălia" lor fiind, mai degrabă, axată pe atragerea electoratului "extremist" (de stânga sau de dreapta) şi pe ascunderea faptului că majoritatea conducătorilor lor sunt fie politicieni reşapaţi, respinşi de marile partide, fie triste figuri ale unui trecut greu de explicat. "Platforma Cioloş" a zguduit însă, dincolo de aparenţe, stabilitatea internă a partidelor, ierarhiile pe care acestea şi le-au structurat, mai ales pentru că ea "a emanat" de la o personalitate nealiniată politic, dar care şi-a făcut treaba serios şi temeinic în funcţia politică pe care a primit-o.
Dacian Cioloş este primul premier al României post-comuniste despre care se poate spune că a guvernat integral în interesul cetăţenilor, cu responsabilitate faţă de ţară şi nu faţă de un partid sau altul. Acţiunile "echipei" sale au fost, cum ştie toată lumea, limitate de controlul unui Parlament dominat de corupţi şi penali, de iniţiativele legislative interesate ale partidelor în funcţiune, de reacţiile unei părţi a electoratului, manipulate abil de mediile partinice sau de grupările de interes mafiote, implicate în toate "afacerile oneroase" ce ţin afişul vieţii publice româneşti. Încercările de a-l implica, pe el sau pe membrii echipei lui, în scandaluri artificiale, sau de a-i elimina colaboratorii (cum a fost cazul moţiunii simple de cenzură împotriva ministrului Justiţiei, Raluca Prună), nu l-au oprit din ducerea la bun sfârşit a misiunii asumate. D-l Cioloş a arătat că se poate guverna şi altfel, eficient şi pragmatic, fără implicare directă în vreun abuz sau în acoperirea interesată a vreunei "afaceri partinice" cu statul ori cu diversele structuri economice private. Premierul a devenit, pentru electorii conştienţi, un brand prin care se garantează calitatea actului de guvernare şi, dacă i se lasă timpul necesar, calitatea specialiştilor chemaţi să-l execute. Tocmai din aceste motive, Dacian Cioloş a devenit ţinta atacurilor şi minimalizărilor mediatice din partea unor mercenari politici, şi tocmai de aceea au început partidele să susţină cu tărie că, după alegeri, guvernul trebuie să fie unul politic, iar premierul trebuie să fie desemnat de majoritatea parlamentară stabilită în urma acestora. Sigur pe victoria electorală, PSD-ul este, de departe, gruparea cea mai vocală (secondată, evident, din motive ştiute de toţi, de ALDE), cu atât mai mult cu cât, într-o democraţie normală, aceasta este procedura. În lipsă de personalităţi proeminente, cu antecedente verificate, PNL-ul s-a grăbit, din aceleaşi motive, să-l oferteze pe d-l Cioloş, care - consecvent poziţiei declarate la "intrarea în joc" - l-a refuzat. Doar preşedintele Iohannis şi-a asumat posibilitatea (valabilă constituţional) păstrării lui în fruntea administraţiei, pe baza formării unei majorităţi politice reformiste, a alegerii unui Parlament în care "oamenii noi", interesaţi mai mult de ţară şi mai puţin de propria bunăstare, să domine.
"Platforma Cioloş" a arătat că premierul în funcţiune este gata să accepte dificultăţile unui mandat politic ca premisă pentru transpunerea principiilor şi proiectelor înscrise în ea în acţiuni concrete, reglementări şi obiective practice. Dacian Cioloş a afirmat că nu poate însă trece la fapte în orice condiţii. A respins, în consecinţă, ideea unei guvernări dependente de voturile parlamentare ale PSD-ului şi ale ALDE. PSD-ul a fost, la toate alegerile din postcomunism, lupul care-şi schimbă părul, revenind întotdeauna, după accederea la guvernare, la năravurile de partid clientelar, organizat pe relaţii de clan şi interdependenţe oculte, sesizabile la orice scandal public, cum s-a întâmplat la "lovitura de stat parlamentară" din 2012, la dezvăluirea plagiatelor "în serie" comise de "fruntaşii" săi, sau la voturile pentru ridicarea imunităţii parlamentare, în urma "dosarelor" instrumentate de DNA, pentru "aleşii" lui. ALDE este, prin definiţie, partidul corupţilor, al cărui principal scop este, după cum a "dezvăluit" (fără să o vrea) liderul său, Popescu-Tăriceanu, blocarea fără limită a oricărei acţiuni la nivel înalt a Justiţiei. Cioloş ştie că a te baza în actele administrativ-guvernamentale pe o majoritate cu asemenea "conţinut" înseamnă, inevitabil, realizarea unui prim şi semnificativ compromis, un soi de "păcat originar" care împinge ulterior la toate cedările posibile, la revenirea la politica obişnuită, pigmentată în manieră "clasică" de corupţie, impunerea intereselor personale şi de clan, băltirea societăţii în neputinţă şi sărăcie, în intoleranţă oportunistă şi resemnare. Refuzul său de a accepta să guverneze cu o majoritate dominată de PSD şi "sateliţii" săi este firesc şi de înţeles. Dar şansa continuării administraţiei sale depinde de apropierea dintre PNL şi USR, singurele partide care s-au declarat absolut de acord cu "platforma" sa, şi de prezumtiva lor victorie în alegerile din decembrie.
O victorie care să asigure realizarea unei majorităţi parlamentare oneste, alcătuită din PNL, USR, oportunista UDMR şi imprevizibilul PMP, este - totuşi - greu de anticipat. PNL-ul şi-a curăţat, limitat, "listele de parlamentari" şi şi-a "ascuns" liderii compromişi. UDMR-ul este la limita pragului electoral şi nevoia de a-l depăşi îi împinge liderii la declaraţii etnicist-aberante. PMP-ul balansează contradictoriu între atacuri la Justiţie şi poziţii naţionalist-extremiste. USR-ul nu are o strategie mediatică precisă şi încă nu şi-a afirmat foarte clar condiţiile participării la guvernare. De partea cealaltă, PSD-ul defilează cu toţi corupţii săi dovediţi, găsind chiar şi "o alternativă" la Dacian Cioloş, în persoana "tehnicianului" V. Dâncu, sigur că legăturile sale clientelare şi solidaritatea mafiotă a "afaceriştilor" îl vor face să câştige majoritatea opţiunilor electorale. ALDE se bazează pe "reacţia perversă" a unui electorat ce votează corupţii pentru că "se descurcă" şi "dă câte ceva". Platforma Cioloş şi sprijinul prezidenţial pentru ea ar putea schimba acest tablou, cu condiţia ca electoratul să înţeleagă faptul că votul nu este o soluţie de moment, ci stabilirea unei direcţii pentru patru sau mai mulţi ani.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
