"Platforma" i-a deranjat pe "marii actori" politici pentru că, deși a anunțat că nu se va înregimenta politic, premierul i-a invitat să ia atitudine, să o comenteze, susținând-o sau respingând-o, să se centreze pe ceea ce s-ar putea numi "programe partinice concrete" ale viitoarei guvernări. Platforma lui Cioloș este, de acum, cunoscută, și o analiză în detaliu a ei nu mai este necesară. Pe scurt, ea poate fi caracterizată drept o declarație de intenții de la care, în limitele normalității și ale bunului simț civic, nimeni nu poate abdica. Ar fi, pentru orice grupare politică, un gest sinucigaș, respingerea "regulilor și obiectivelor" de guvernare stabilite de premier, propuse de el ca modalitate de schimbare a acțiunii politico-administrative. De aceea, cu excepția câtorva analiști autoproclamați drept "specialiști în toate", niciun lider de partid nu a negat pe față valabilitatea declarației, nu i-a refuzat total conținutul. PSD-ul, prin vocea șefului său, Liviu Dragnea, a atacat-o pieziș, declarând-o, nici mai mult, nici mai puțin, un "plagiat" după propriul program, iar ALDE, în discursul oportunistului său președinte, Popescu-Tăriceanu, a minimalizat-o (ALDE având, de altfel, preocupări ceva mai practice, cum ar fi blocarea Justiției și stoparea "dosarelor DNA", acum, înaintea alegerilor). PNL-ul și USR-ul și-au asumat-o, în lipsa unor programe clare și precise de guvernare, "platforma" fiind pentru ele un "punct de interferență" și o direcție asemănătoare cu propriile proiecte, care astfel capătă o formă cât de cât sesizabilă. Micile grupări partinice în căutare de susținători au acceptat-o formal, "bătălia" lor fiind, mai degrabă, axată pe atragerea electoratului "extremist" (de stânga sau de dreapta) și pe ascunderea faptului că majoritatea conducătorilor lor sunt fie politicieni reșapați, respinși de marile partide, fie triste figuri ale unui trecut greu de explicat. "Platforma Cioloș" a zguduit însă, dincolo de aparențe, stabilitatea internă a partidelor, ierarhiile pe care acestea și le-au structurat, mai ales pentru că ea "a emanat" de la o personalitate nealiniată politic, dar care și-a făcut treaba serios și temeinic în funcția politică pe care a primit-o.
Dacian Cioloș este primul premier al României post-comuniste despre care se poate spune că a guvernat integral în interesul cetățenilor, cu responsabilitate față de țară și nu față de un partid sau altul. Acțiunile "echipei" sale au fost, cum știe toată lumea, limitate de controlul unui Parlament dominat de corupți și penali, de inițiativele legislative interesate ale partidelor în funcțiune, de reacțiile unei părți a electoratului, manipulate abil de mediile partinice sau de grupările de interes mafiote, implicate în toate "afacerile oneroase" ce țin afișul vieții publice românești. Încercările de a-l implica, pe el sau pe membrii echipei lui, în scandaluri artificiale, sau de a-i elimina colaboratorii (cum a fost cazul moțiunii simple de cenzură împotriva ministrului Justiției, Raluca Prună), nu l-au oprit din ducerea la bun sfârșit a misiunii asumate. D-l Cioloș a arătat că se poate guverna și altfel, eficient și pragmatic, fără implicare directă în vreun abuz sau în acoperirea interesată a vreunei "afaceri partinice" cu statul ori cu diversele structuri economice private. Premierul a devenit, pentru electorii conștienți, un brand prin care se garantează calitatea actului de guvernare și, dacă i se lasă timpul necesar, calitatea specialiștilor chemați să-l execute. Tocmai din aceste motive, Dacian Cioloș a devenit ținta atacurilor și minimalizărilor mediatice din partea unor mercenari politici, și tocmai de aceea au început partidele să susțină cu tărie că, după alegeri, guvernul trebuie să fie unul politic, iar premierul trebuie să fie desemnat de majoritatea parlamentară stabilită în urma acestora. Sigur pe victoria electorală, PSD-ul este, de departe, gruparea cea mai vocală (secondată, evident, din motive știute de toți, de ALDE), cu atât mai mult cu cât, într-o democrație normală, aceasta este procedura. În lipsă de personalități proeminente, cu antecedente verificate, PNL-ul s-a grăbit, din aceleași motive, să-l oferteze pe d-l Cioloș, care - consecvent poziției declarate la "intrarea în joc" - l-a refuzat. Doar președintele Iohannis și-a asumat posibilitatea (valabilă constituțional) păstrării lui în fruntea administrației, pe baza formării unei majorități politice reformiste, a alegerii unui Parlament în care "oamenii noi", interesați mai mult de țară și mai puțin de propria bunăstare, să domine.
"Platforma Cioloș" a arătat că premierul în funcțiune este gata să accepte dificultățile unui mandat politic ca premisă pentru transpunerea principiilor și proiectelor înscrise în ea în acțiuni concrete, reglementări și obiective practice. Dacian Cioloș a afirmat că nu poate însă trece la fapte în orice condiții. A respins, în consecință, ideea unei guvernări dependente de voturile parlamentare ale PSD-ului și ale ALDE. PSD-ul a fost, la toate alegerile din postcomunism, lupul care-și schimbă părul, revenind întotdeauna, după accederea la guvernare, la năravurile de partid clientelar, organizat pe relații de clan și interdependențe oculte, sesizabile la orice scandal public, cum s-a întâmplat la "lovitura de stat parlamentară" din 2012, la dezvăluirea plagiatelor "în serie" comise de "fruntașii" săi, sau la voturile pentru ridicarea imunității parlamentare, în urma "dosarelor" instrumentate de DNA, pentru "aleșii" lui. ALDE este, prin definiție, partidul corupților, al cărui principal scop este, după cum a "dezvăluit" (fără să o vrea) liderul său, Popescu-Tăriceanu, blocarea fără limită a oricărei acțiuni la nivel înalt a Justiției. Cioloș știe că a te baza în actele administrativ-guvernamentale pe o majoritate cu asemenea "conținut" înseamnă, inevitabil, realizarea unui prim și semnificativ compromis, un soi de "păcat originar" care împinge ulterior la toate cedările posibile, la revenirea la politica obișnuită, pigmentată în manieră "clasică" de corupție, impunerea intereselor personale și de clan, băltirea societății în neputință și sărăcie, în intoleranță oportunistă și resemnare. Refuzul său de a accepta să guverneze cu o majoritate dominată de PSD și "sateliții" săi este firesc și de înțeles. Dar șansa continuării administrației sale depinde de apropierea dintre PNL și USR, singurele partide care s-au declarat absolut de acord cu "platforma" sa, și de prezumtiva lor victorie în alegerile din decembrie.
O victorie care să asigure realizarea unei majorități parlamentare oneste, alcătuită din PNL, USR, oportunista UDMR și imprevizibilul PMP, este - totuși - greu de anticipat. PNL-ul și-a curățat, limitat, "listele de parlamentari" și și-a "ascuns" liderii compromiși. UDMR-ul este la limita pragului electoral și nevoia de a-l depăși îi împinge liderii la declarații etnicist-aberante. PMP-ul balansează contradictoriu între atacuri la Justiție și poziții naționalist-extremiste. USR-ul nu are o strategie mediatică precisă și încă nu și-a afirmat foarte clar condițiile participării la guvernare. De partea cealaltă, PSD-ul defilează cu toți corupții săi dovediți, găsind chiar și "o alternativă" la Dacian Cioloș, în persoana "tehnicianului" V. Dâncu, sigur că legăturile sale clientelare și solidaritatea mafiotă a "afaceriștilor" îl vor face să câștige majoritatea opțiunilor electorale. ALDE se bazează pe "reacția perversă" a unui electorat ce votează corupții pentru că "se descurcă" și "dă câte ceva". Platforma Cioloș și sprijinul prezidențial pentru ea ar putea schimba acest tablou, cu condiția ca electoratul să înțeleagă faptul că votul nu este o soluție de moment, ci stabilirea unei direcții pentru patru sau mai mulți ani.