- Bună, Hanno! A trecut ceva vreme de când n-am mai vorbit. Ce faci? Cum îţi merge? Eşti bine? Sănătos? Bucuros?
- Da, sunt bine, mulţumesc de întrebare. Bucuros? Nu mi-am pus problema dacă sunt. Cred că toţi avem momente când ne simţim bine, când avem o stare bună sau dimpotrivă, nu vrem să vedem pe nimeni şi să auzim de nimic. Asta e problema la mine, că fiind freelancer, fără program fix de lucru şi având, uneori, foarte mult timp liber, am răgaz să-mi observ stările. Bune sau proaste. (Râde.) Câteodată, sunt morocănos când n-am nimic de făcut, dar, la fel de bine, se poate ca un moment din ăsta să-l folosesc ca să "ascult cum creşte iarba". Am zile întregi în care nu am altceva de făcut. Şi atunci mă urc bucuros pe bicicletă şi ies în afara oraşului, să iau o porţie de natură. Chiar de curând am mers cu bicicleta până la Mârşa, la nea Vasile lăutarul, cu care aţi făcut şi voi un text. Iulian Ignat, mai precis, cu care mă întâlnesc peste tot şi care mi-e prieten. Am mers, deci, 70 de km. Un drum de 3-4 ore, prin câmp, te scoate din multe. Şi da, pot să mă aşez pe marginea drumului pe o piatră şi să mă uit în gol. Şi chiar o fac.
- În afară de bicicletă, mai faci vreun sport?
- Nu prea îmi place să alerg, deşi văd că e la modă. Foarte mulţi dintre cunoscuţii mei aleargă. Eu nu pot. Dar fac sport constant. Merg cu bicicleta, joc fotbal, baschet, ping-pong. Mie îmi place să alerg după o minge sau să fac ceva. Să aibă un scop alergarea...
- Şi cum arată o zi reuşită pentru tine?
- La modul ideal, o zi reuşită e una în care am treabă. Sunt destul de activ şi îmi place mai mult să am ceva de făcut decât să nu am. Şi nu mă plâng. Ambele lucruri pe care le fac, adică să cânt şi să realizez filme şi documentare pentru televiziuni sau pentru diverse organizaţii, implică multe călătorii. Ceea ce îmi place. Asta e partea mişto, că mă mişc mult prin ţară şi pe afară şi m-am obişnuit cu asta.
- Poţi să-mi povesteşti despre o călătorie reuşită cu trupa ta de muzicieni?
- Am avut concert în India, într-un stat din sud, lângă Sri Lanka, unde nu se mănâncă carne. Tamil Nadu se cheamă, iar bucătăria lor tradiţională nu conţine carne. Aşa că pentru o săptămână, cât am fost acolo, am fost vegetarieni. Iar noi avem în trupă nişte ardeleni care sunt nebuni după carne, după porc şi cârnaţi. Dar până şi ei au declarat la final că nu s-au plictisit o săptămână de meniul fără carne. Nu i-am simţit chiar deloc lipsa. Doar unul, un secui, a avut probleme. După trei zile, a zis că nu mai rezistă, dar noi, ceilalţi, ne-am simţit foarte bine. E o ofertă aşa de variată, de fructe, de legume şi condimente, că nu-ţi mai trebuie nimic. Foarte mult mi-a plăcut!
- Poţi să-mi dai un exemplu de fel de mâncare?
- Tot felul de pâinici, chifteluţe din legume, din aluat, cu diverse sosuri. Sau, de exemplu, acolo există un tip de banană-legumă, pe care am întâlnit-o şi în Africa şi care, prăjită sau pane, sărată şi cu sos picant, e senzaţională. Jurai că e carne. Până n-am întrebat chelnerul, nu mi-am dat seama.
- Pe unde au mai cântat "Nightlosers" în ultima vreme?
- Chiar acum două săptămâni, am mers la Belgrad cu trupa, şi am cântat la "Ziua Europeană a Limbilor", organizat printre altele de ICR, care ne-a şi invitat. În weekend-ul trecut (15-17 octombrie) am cântat în Bucureşti, "La Barfly", la Muzeul Ţăranului Român, sâmbătă, pe 16, la "Ziua bastonului alb" - ziua internaţională a nevăzătorilor, organizată de Asociaţia Nevăzătorilor şi Asociaţia "Tandem", a unui prieten de-al meu nevăzător, cu care colaborez pe proiecte de mobilitate. Voi filma un spot pentru el, care să vorbească despre proiectul lor, ce vine în ajutorul nevăzătorilor.Vor pune un fel de antene prin Bucureşti - unele fixe, pe clădiri importante, instituţii, şi altele mobile, în autobuze, de exemplu - care anunţă nevăzătorul prin telefonul mobil (smartphone), că acum vine autobuzul cu numărul cutare, sau acum treci pe lângă cutare instituţie, pe cutare stradă ş.a.m.d. Informaţii din Bucureşti care o să le facă viaţa mai uşoară. E mai greu de explicat pe scurt. Poate îl întrebi chiar pe el într-un interviu. Are nevoie de promovare.
- Te felicit că te implici în astfel de proiecte!
- Mulţumesc, şi nu e singurul. Chiar acum lucrez la un film scurt, despre risipa de hrană. Următoarele cinci zile, în afară de concertele pe care le avem deja contractate, voi avea de filmat, apoi de montat... Filmul va fi parte dintr-un proiect de prevenire a risipei de hrană, iniţiat de ONG-ul "Mai mult verde". La ora actuală este o mare problemă în lume - aproape o treime din alimente se aruncă, se pierd... În România, acest fenomen nu a fost încă prea bine documentat, nu există studii prea multe. Acum, abia s-a depus în Parlament un proiect de lege pentru prevenirea risipei de hrană în ţara noastră. Cred că săptămâna viitoare se şi votează. Cumva, mă preocupă domeniile sociale, chiar dacă sunt filme cu buget mic. Îmi amintesc că am mai făcut acum vreo trei ani un film despre reciclare.
- Se zvoneşte prin târg că scrii şi versuri...
- Nu! Rar de tot am scris, dar la mişto. Sau am aruncat a doua zi ce-am scris. Muzică da, scriu muzică împreună cu trupa, când ne întâlnim să repetăm. Dar versuri mai puţin. A, ba da, mint! Am pe penultimul album ("Rythm and bulz") vreo trei piese compuse de mine, dar pe ultimul album "Cinste lor" nu am, pentru că sunt standarduri de blues reorchestrate în stil propriu. Practic, albumul nu are nume, dar aşa e cunoscut şi supranumit, pentru că pe copertă e un avizier vechi de tip C.F.R. din '70, pe care scrie "Cinste lor", şi acolo sunt pozele noastre.
- Abia ne-am despărţit de vacanţă. Te-ai bucurat de ea?
- Am avut tot felul de plimbări. Am fost în Delta Dunării de vreo trei ori, la prieteni, mergem cu caiacul, cu barca... Am fost şi la mare... La munte nu am ajuns decât strict pentru cântări, împreună cu trupa. Îmi plac mai mult căldura, soarele, apa... Sunt şi cumva meteo dependent. Dacă e frig şi urât, nu funcţionez prea bine. În schimb, poate să fie oricât de cald, arşiţă, eu rezist şi la 45 de grade, numai să fie soare. Sunt prieten cu vara.
- Şi cu fiul tău eşti prieten? Ce mai face?
- Ce să facă?! Thomas a crescut. Anul ăsta dă bacalaureatul. E elev în clasa a XII-a la "Tonitza", la arte plastice. Cântă într-o trupă, cântă la chitară, la clape, face muzică şi acasă... E interesant ce face. Îmi place de el! Îl las să-şi vadă de drumul lui, nu mă bag peste el, să-i zic fă aşa sau altfel. Deloc. Are cu totul alt gen decât mine. Cam aşa se întâmplă. Copiii sunt cel mai adesea foarte diferiţi de părinţi. Dar nu asta contează, ci apropierea. Şi eu am fost apropiat de tatăl meu. Se spune că a fost un fotograf foarte bun, Edmund Höfer. A lucrat mult în presă. Îi simt foarte tare absenţa. Era un om diferit.
Foto: IULIAN IGNAT (2), CIPRIAN VLĂDUŢ