La 15 ani a plecat din Piatra Neamţ la Paris, cu geamantanul burduşit de partituri şi de vise. Între timp, viaţa a răsplătit-o cu mai multe premii internaţionale de interpretare la pian şi a purtat-o spre Hamburg, unde predă la una din cele mai prestigioase universităţi de muzică din lume. De trei ani de zile, Alina Azario este şi iniţiatoarea şi directorul artistic al Festivalului Internaţional Clara Haskil, care se desfăşoară la Sibiu, la final de octombrie. Am găsit-o acasă, în Germania, între două zboruri, şi am aflat că are un pian silenţios, că-i plac latinii şi nu se teme de singurătate.
- Bună dimineaţa, Alina!
- Bună dimineaţa, Dia. Câtă punctualitate! La secundă! Ştii că Prokofiev, dacă cineva sosea cu cinci minute înainte la întâlnire, deschidea uşa, arăta ceasul de la mână, o închidea înapoi, şi la fix deschidea iar, şi cu cel mai mare zâmbet spunea "Bine aţi venit!".
- Credeam că eşti obişnuită, doar locuieşti în Hamburg.
- Nu prea m-am obişnuit cu punctualitatea asta rigidă, cu felul nemţilor de a fixa o întâlnire cu prietenii cu două săptămâni în avans. Sunt cam reci, dar din fericire nu sunt meschini.
- Ţi-ai găsit acolo şi prieteni adevăraţi, oameni cu care rezonezi profund?
- Da, dar nu sunt nemţi. (râde) Cel mai bun prieten al meu de aici e elveţian. Am şi prieteni francezi sau de alte naţionalităţi. Facem parte din aceeaşi branşă, citim aceleaşi cărţi, ne plac aceleaşi filme. După cei opt ani pe care i-am petrecut la Paris, la studii, am cam rămas francofonă şi francofilă. Prefer latinii.
- Alina, unde te găseşte telefonul meu?
- Chiar acasă.
- Şi cum e casa ta?
Concert în catedrală
- Oooh, dacă mă întrebi acum, cu câteva zile înainte de începerea festivalului, mi-e şi frică să răspund ce văd în jur. O valiză desfăcută pe jos... Haine care trebuie spălate... Biroul, plin de acte şi documente pe care trebuie să le iau cu mine la Sibiu, o grămadă de notiţe şi post it-uri, unele de-a dreptul indescifrabile. Biblioteca de partituri... Cărţile... Şi, bineînţeles, pianul.
- Ce pian ai?
- Un pian cu coadă, aşezat lângă o fereastră enormă, de 2 m pe 2. E un "Yamaha C 3", cu sistemul "silent", care îmi oferă enormul avantaj de a putea cânta la orice oră. Dacă mă apucă o insomnie înainte de concert, îmi pun căştile şi studiez fără să deranjez vecinii.
- În Hamburg de cât timp locuieşti?
- Anul ăsta s-au împlinit zece ani. Am ajuns aici pe urmele unui foarte bun pianist, Evgeni Koroliov, pe care l-am ascultat într-un concert la Paris, când eram bursieră acolo. Am ştiut imediat că trebuie să lucrez cu el. Din nefericire, am descoperit că locuieşte la Hamburg. Şi nu prea m-a încântat ideea de a mă muta... mai la nord de Paris.
- E şi cam ceţos, cam cenuşiu Hamburgul.
- Este, da. Dar atunci când e vreme frumoasă, adică foarte, foarte rar, e cel mai frumos oraş din lume. (râde) Toţi nemţii ies ca şopârlele la soare şi umplu brusc terasele.
- Te-ai plimbat ceva prin Europa. Nu ţi-e greu s-o tot iei de la capăt în alt şi alt loc?
- Dacă aş fi rămas în Piatra Neamţ, unde m-am născut, în zona mea de confort, nu aş mai fi fost aceeaşi. A fost greu la început, la 15 ani, când am plecat la Paris, eram încă un copil. Dar plecările astea m-au făcut să fiu foarte bătăioasă, să mă ţin strâns de visul meu şi să nu mă descurajez cu una cu două.
Exerciţiu de stil
- Ai luat ceva de-acasă şi-n muzica ta?
- Dacă te gândeşti la dealuri, la păduri, la limbă, totul e muzică în Moldova. Când cânţi, contează tot universul pe care îl porţi în tine, amintirile, caracterul...
- Se simte şi caracterul? Contează ce fel de om eşti când te aşezi la pian?
- Absolut. Cânţi exact aşa cum eşti. La prima întâlnire cu Koroliov, după ce i-am cântat, mi-a zis: "Alina, îmi place că eşti un om bun, simt asta în muzica ta". Valorile pe care le ai ca om se reflectă direct în modul în care cânţi. Dar ţine mult şi de repertoriul pe care-l alegi. Nu poţi cânta Mozart sau Schubert, fără să arăţi publicului o parte adâncă din tine. Muzica lor cere să te dezgoleşti. Nu întâmplător, Clara Haskil se simţea bine doar cu repertoriul dificil, doar când putea arăta lumii cine e ea cu adevărat.
- Ai menţionat-o pe Clara Haskil, aproape în ajun de festival. De ce ai hotărât să-i dedici un aşa eveniment? Avem deja un mare festival, George Enescu.
- Am visat dintotdeauna să creez în România un spaţiu de libertate pentru mine, pentru artişti şi pentru public, un spaţiu în care să adun tot ce am văzut mai bun prin toate festivalurile din lume, la care am participat. E adevărat, Festivalul Enescu a devenit foarte mare, un adevărat branding de ţară, dar eram tristă că nu există şi festivaluri mai mici. Şi mai ales că nu există un festival de muzică de cameră. Publicul s-a obişnuit să meargă la concerte cu orchestre simfonice. Toată lumea ascultă Simfoniile lui Beethoven, dar foarte puţini ascultă ultimele sonate şi cvartete, care sunt testamentul lui muzical. Hotărârea am luat-o stând de vorbă cu violonistul francez Renaud Capuçon. Se pregătea să lanseze "Festival de Pâques" şi vorbea cu aşa mare entuziasm, că nu m-am mai putut abţine. I-am zis: "Uite, vreau să fac şi eu asta. Visez de atâta vreme, dar nu am cunoştinţe de management, sunt plecată din România de atâţia ani". Şi atunci, el mi-a zis o frază care mi-a rămas bine întipărită în minte: "Alina, cu cât ai vise mai mari, cu atât reuşeşti mai mult în viaţă!". Aşa că mi-am suflecat mânecile şi m-am apucat de treabă.
- Şi nu e prea multă hârţogăraie pentru o pianistă?
- Ba da, chiar nu mă aşteptam să fie aşa de multă. Mi-am propus încă de la început să-mi asum efortul ăsta timp de cinci ani şi abia apoi să fac un bilanţ. Nu e uşor, îmi fură din cariera solistică, sunt contracte, concerte pe care le refuz în fiecare an, de dragul festivalului. În plus, eu ocup şi două posturi în cadrul Universităţii de Muzică din Hamburg. În fiecare an lipsesc o lună, noroc că am parte de multă înţelegere din partea oficialilor. Acum cinci ani, mă concentram strict asupra studiului la pian, jonglam cu o singură minge. După aia a venit a doua, apoi a treia, apoi a patra. Acum simt că nu trebuie să mai vină încă o minge, pentru că n-aş mai putea continua. Sunt cu coarda întinsă la maximum. Am investit enorm, dar pe cuvânt că a meritat. Festivalul a crescut în trei ani, am avut deja şi o ediţie la Hamburg, au fost mai mult de 20 de solişti în program la ediţiile din acest an, şi asta mă bucură enorm. Chiar dacă după luni şi luni de zile de pregătire intensivă doar pentru două ore de magie, parcă mi-e ciudă că trece aşa repede euforia.
- Cum e după ce toată forfota festivalului trece? Te simţi vreodată singură în Hamburg?
- Dar mie îmi place să mă simt singură! Ca pianist, oricum eşti destul de singur. Eşti tu cu pianul, cu valiza, din avion la sala de concerte şi înapoi. Iar când studiezi eşti tot singur. Singurătatea pentru mine e foarte necesară. În singurătate se nasc ideile, acolo se naşte muzica, acolo se nasc multe lucruri neaşteptate. Sigur, câteodată mi-e foarte dor de părinţi, de fratele meu. Dar am învăţat în timp să profit, să mă bucur la maximum atunci când sunt cu ei, că nu mă mai plâng de lucrul ăsta.
Şi talent, şi frumuseţe. Daruri mari
- Dar dragoste ai găsit, sau partitura asta o laşi pe altă dată?
- Am găsit, am găsit. Cineva e alături de mine şi mă sprijină în perioada asta. În anii de studenţie, nu mă gândeam la nimic altceva decât la studiu şi la pian. Azi nu mai cred că poţi fi om complet fără să-ţi asumi riscul de a iubi, de a te deschide, de a deveni vulnerabil. Ca muzician, eşti obişnuit să exprimi sentimentele cântând, ai controlul asupra lor. Când trăieşti iubirea, eşti lipsit de control, dar şi trăirile sunt înzecite. Or, tocmai asta e frumuseţea.
Foto: IOANA PENU (2), ANDREI IVAN, RICHARD STÖHR
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
