Lelea Constantina şi cei 100 de ani - "De dragul lor aş fugi şi din rai"

- Trăieşte în satul Puchenii Moşneni şi a ajuns centenară în vara acestui an. Dacă o întrebi care i-au fost bucuriile celor o sută de ani, îţi răspunde, privind cu ochii ei orbi, dincolo de tine şi dincolo de marginile vieţii: Dumnezeu şi familia. Are doi copii, patru nepoţi şi cinci strănepoţi, care o păzesc cum păzeşti o comoară, strânşi împrejurul ei -

Aşteptarea

L-a iubit mult pe Constantin. Se luaseră din dra­goste şi l-a aşteptat nouă ani încheiaţi. Jumătate din ei cu nădejde, jumătate cu frica în sân. Liniştea i s-a risipit ca luată de vânt, în ziua când a primit de pe front o hârtie pe care scria - "dispărut". Cum va să fie aia "dispărut" nu se dumirise. Omul ei, pe care-l iubea şi a cărui pruncuţă o purta acuma în pântec, bărbatul acela vrednic şi iubitor, cu care mai avea un băiat şi alături de care trăise ca-n rai, se făcuse ne­văzut în stepele Rusiei. Nu era nici prins, nici mort, nici viu. Era "dispărut". Fră­mân­tase în minte acest cuvânt zi şi noapte, încercase să îl pă­trundă, să-l aşeze peste viaţa ei şi să-i gă­sească un rost, să se împace cumva cu el, cum se învăţase să-şi împace toa­te du­rerile, să trăiască cu ele şi să le do­molească, până în cli­pa în care, su­pu­se, se aşezau potolite de lacrimile văr­sate în rugăciuni. "Du­rerile au rostul lor", le spusese părintele satu­lui la biserică, "fără ele nu ne putem spăla de păcate şi nu putem preţui cu adevărat bucu­riile". Va fi avut dreptate părintele, doar că durerea lăsată de lipsa din casă a omului ei, Constantin, nu se putea vin­deca. Cum să fie, amă­râtul de el, dispărut? Adică al nimă­nui? Ca şi ea? Poate viu? Poate mort?
Apoi anii au început să se scurgă, şi cu ei, şi veş­tile de pe front. Aşa a auzit într-o zi că acolo unde îi fusese trimis bărbatul, la Cotul Donului, se dăduse o mare luptă, în care ostaşii români căzuseră în­tr-o încercuire, mulţi ajungând în lagărele Siberiei, luaţi pri­zonieri de ruşi. Alţii, peste 150.000, pieriseră. Doar Constantin era "dispărut", pierdut între fron­turi şi lumi, nici pe aceasta, nici pe cealaltă. Apoi ruşii veniseră peste ţară şi trecuseră mai de­parte. La urmă, războiul s-a gătat. Iar ea a rămas sin­gură cu cei doi copii, Sonia şi Stelian. Să aştep­te...

Trenul gol

Stelian îşi aduce aminte şi acum ziua aceea de octombrie. Avea pe atunci patru ani. E cea mai pu­ternică amintire a lui din anii copilăriei. O amintire cu tata. Era război, şi bărbaţii fuseseră încorporaţi. Atunci i-a venit şi tatălui ordinul să se prezinte la ca­zarmă. A plecat la Târgovişte, acolo unde se des­făşura instrucţia, iar după o vreme, au primit de la el o scrisoare, că peste trei zile urma să plece spre front. Voia să-şi vadă pentru ultima oară feciorul. Bu­nicul lui l-a luat, l-a învelit într-o pătură groasă, a înhămat calul la căruţă, şi au plecat, când soarele stătea să apună. Au mers toată noaptea, iar spre dimineaţă, au ajuns la garnizoană.
"Îmi aduc aminte bine puştile rezemate una de alta şi pe mama-mare, cum îl striga pe tata. Apoi cum el a venit, m-a luat în braţe şi m-a strâns tare la pieptul lui. Îmi aduc aminte şi acum îmbră­ţişarea aia. Am stat cu el toată ziua, tata m-a dus la un birt şi mi-a dat să beau sifon, simt şi acum cum m-a înţepat la limbă, iar spre seară, am plecat înapoi, către casă. A fost ultima zi petrecută cu tata. Când mergeam înapoi spre Pucheni, îmi aduc aminte că pe lângă noi a trecut un tren gol spre Târgovişte. Era cu bănci de lemn lungi, folosite pentru transportul soldaţilor. Bunica s-a uitat lung după el şi-a spus cu un oftat amar: «Ăsta e trenul care o să-l ducă şi pe Costică pe front.» Îşi pierduse în război, cu doar un an înainte, un alt fecior, fratele mai mare al lui tata, mort în Ucraina. Imaginea aceea, cu trenul ca­re se îndepărta, nu mi-a dispărut din minte până azi."
Domnul Stelian Gri­go­re e un bărbat în vâr­stă. Are 78 de ani, şi de la des­păr­ţirea de tatăl său au trecut 74, dar când îşi dea­pănă acea ulti­mă amin­tire, ochii i se îm­pânzesc de lacrimi. A cres­cut toată viaţa în ini­mă cu un loc gol, pe care timpul nu l-a um­plut.

Vestea mântuitoare

Săptămână de săptă­mână, Constantina pleca pe jos, cale de câteva ceasuri, până la Plo­ieşti. Erau primii ani de după război, când din Rusia au început să vină trenurile cu prizonieri. Arşi de gerurile cumplite ale Siberiei, topiţi de foamea din la­găre, roşi de boli, ostaşii care coborau din vagoa­ne erau mai mult umbre decât oameni. De întors, s-au întors puţini. Cei care nu muriseră pe front îşi dă­duseră sufletul în stepele ne­sfârşite, puşi la munci cumplite de ruşi.
Constantina a nădăjduit me­reu că omul ei, pe care-l aştep­tau acasă doi copii, se va coborî şi el, într-o zi, dintr-un tren. Avea să-l ia acasă, să-l spele, să-l grijească, să înnoade firul vie­ţii tăiat de război. Dar Cons­tantin s-a lăsat aşteptat nouă ani încheiaţi, până când, într-o zi, într-un sat vecin, s-a întors un os­taş, Florea. Fusese la Cotul Do­nului şi luptase ală­turi de băr­batul ei. A venit la ea în casă (copiii îşi aduc aminte şi acum) şi i-a povestit femeii de-a fir a păr, despre o noapte în care re­gi­mentul lui Constan­tin fusese tocat de obuzele ru­şilor. Românii s-au ascuns în tranşee şi au aş­teptat. Erau încercuiţi, nu aveau ce să facă. Di­mineaţa, la crăpatul zorilor, armata roşie i-a atacat cu furie. O coloană de tancuri a trecut peste ei şi i-a îngropat de vii, în tranşee. Nu a scăpat nimeni. Nu a rămas de pe urma lor nimic. Constantin a trecut la Domnul în zorii zilei de 19 noiembrie 1942.
În mod ciudat, vestea a coborât linişte peste su­fle­tul Constantinei. Suferinţa şi zbuciumul s-au topit odată cu aşteptarea. Cel puţin, acuma ştia: omul ei cel drag n-o să mai vină niciodată acasă, în schimb, se afla în paza lui Dumnezeu. Mai bine în cer, decât nicăieri, pe pământ. Acolo putea să-l gă­sească prin rugăciunile ei. Nu s-a mai recăsătorit niciodată şi şi-a închinat viaţa copiilor şi bisericii. Aşa a ajuns la 100 de ani.

De mână cu Dumnezeu

Străduţa îngustă şerpuieşte printre casele cu­minţi, cu un singur cat, acoperite de verdeaţă. Îmi închipuiesc că pe drumul acesta, pe care astăzi cu greu încap două maşini, treceau, în vremurile de demult, carele leneşe, trase de boi. Puchenii Moşneni a fost tot timpul un sat răsărit, de ţă­rani liberi şi mândri, care şi-au fă­cut o cale în viaţă muncind "din zori pâ­nă-n zori". Astăzi, peste ca­se­le fru­mos rânduite pluteşte li­niş­tea toam­nei şi a roadelor duse în ham­­­­bare şi magazii. Mormane mari, de po­rumb, licăresc ici şi co­lo prin curţi.
Casa în care stă lelea Cons­tan­tina, împreună cu fiica ei, a ridi­cat-o înainte ca omul ei să piară pe front. N-a plecat din ea niciodată. Cămăruţa în care s-a retras în anii cei din urmă ai bă­trâ­neţii e în fundul curţii. De când e nepu­tin­cioasă şi nu mai vede, iese arareori. Îşi um­ple ceasurile, zilele, anii, cu rugăciuni, ca o călu­gă­riţă. Timpul care a trecut peste ea a topit-o. A fost me­reu mă­run­ţică, dar acum e cât un copil. Părul alb ca argintul îi înconjoară capul ca un nimb. Pare, deja, trecută în lumea cealaltă, făptura ei plăpândă şi aburoasă e desprinsă de lucrurile din jur. Chiar şi du­rerile care îi chinuie trupul nu mai par să aibă pu­te­re asupra ei. Cât am vorbit cu ea, nu s-a plâns ni­cio clipă. Inima, oţelită în atâtea necazuri, s-a de­prins să învelească în dragoste chiar şi răul. Îmi spu­ne aproape şoptit, că­utând, cu privirea ei stinsă, lică­rul din lumina fe­restrei: "În viaţa mea, toate au mers cu puterea lui Dumnezeu. Eu aşa Îl văd pe Dum­­nezeu - cu multă putere! Cu o mare putere! La ru­găciune nu i-am cerut niciodată nimic pentru mi­ne. Nu am cerut bo­găţii, să-mi dea lucruri pă­mân­teşti. Doar sănătate şi putere ca să muncesc şi să-mi cresc copiii. Mă pri­cepeam bine la toate şi, cu aju­torul lui Dum­ne­zeu, am început să cos. La început pentru copilaşi, cămăşuţe, rochiţe, apoi şi pentru oa­menii mai mari. Şi Dumnezeu mi-a ajutat! Mi-am cumpărat o ma­şină de cusut, m-a sprijinit mama, că am plătit la ea trei ani de zile. Şi cu ea i-am cres­cut pe copii. I-am crescut cu acul şi aţa, încetul cu încetul. "
Lelea Constanţa venea duminică de duminică, negreşit, la biserică. Biserica a fost sprijinul ei, pu­terea care a ţinut-o, alinarea ei în toate necazurile. Pă­rintele Daniel Nedelcu slujeşte în Puchenii Moş­neni de 30 de ani. Când a venit în parohie, în anii aceia cenuşii ai comunismului, lelea Constanţa era unul dintre "stâlpii" pe care se sprijinea parohia. "Mi-o aduc bine aminte. Venea pe atunci în strană şi cânta toată liturghia. Avea 70 de ani, dar era în plină putere. Mărunţică, slăbuţă şi plină de cre­din­ţă. În urmă de tot, când trecuse bine de 90 de ani, a încetat să mai vină la Sfânta Liturghie, pentru că a căzut bolnavă la pat. Atunci, fiica ei, doamna Sonia, profesoară de matematică, dar cu o voce de aur, a ieşit la pensie şi i-a luat locul în strană. Pe familia aceasta se sprijină şi acum biserica noastră. După ce a căzut la pat, veneam la lelea Constanţa ca s-o spo­­vedesc şi s-o împărtăşesc. Pe mulţi bă­trâni în­cer­cările, suferinţa îi tulbură, îi înrăiesc. Dar pe le­lea Constanţa am găsit-o mereu senină şi li­niştită. Sin­gurul lucru care o întristează este că nu mai poate munci. Am fost surprins să-i aflu ne­vo­inţele şi rugăciunea. La un moment dat, văzând că în ca­mera ei nu are televizor, am întrebat-o ce face toată ziua, de nu se plictiseşte. «Părinte», mi-a spus «eu toată ziua mă rog pentru copiii mei. Cum să mă plictisesc?»".
Se strâng în fiecare duminică, negreşit. Mai întâi vine nepotul de la Bucureşti. Intră la lelea Constanţa şi, pentru că bunicuţa lui nu mai vede defel, îşi aşează mâinile peste trupul ei slăbit de boală. "Atunci ştiu că-i el. Îşi pune mânile peste mine, iar eu îl strig, că ştiu că-i Mitică. Tare-l iubesc şi ştiu că şi el mă iubeşte pe mine!" Apoi vine nepoata, de la Ploieşti. La ora două fix se aşează toată familia în jurul mesei. Bunica, fiica şi nepoţii. Nedezlipiţi.
"Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Îi mulţumesc că m-am născut pe acest pământ, da' mai ales îi mulţumesc pentru copii şi nepoţi, că mi i-a dăruit. Am avut copii tare buni. Aşa cum au crescut, fără tată, au fost primii la învăţătură în clasa lor. Amândoi au ajuns profesori, băiatul de română, iar fata de matematică. Şi tare m-au bucurat!"

- Spune-mi, lele Constanţă, ce amintiri fru­moa­se te-au păstrat aşa cum eşti acum - bucu­roasă la 100 de ani?

- Cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele sunt copiii. Da! Copiii, nepoţii şi strănepoţii mei. Pe care tare-i iubesc şi mă rog mereu pentu sănătatea lor. Copiii nu te lasă să-îmbătrâneşti. Trupul ţi se usucă, dar inima, nu. De asta cred că nu vine moartea la mine. Sau poate c-oi fi murit şi, din cauza bucuriei, nu ştiu. De dragul lor, aş fugi şi din rai.

Fotografiile familiei