Așteptarea
L-a iubit mult pe Constantin. Se luaseră din dragoste și l-a așteptat nouă ani încheiați. Jumătate din ei cu nădejde, jumătate cu frica în sân. Liniștea i s-a risipit ca luată de vânt, în ziua când a primit de pe front o hârtie pe care scria - "dispărut". Cum va să fie aia "dispărut" nu se dumirise. Omul ei, pe care-l iubea și a cărui pruncuță o purta acuma în pântec, bărbatul acela vrednic și iubitor, cu care mai avea un băiat și alături de care trăise ca-n rai, se făcuse nevăzut în stepele Rusiei. Nu era nici prins, nici mort, nici viu. Era "dispărut". Frământase în minte acest cuvânt zi și noapte, încercase să îl pătrundă, să-l așeze peste viața ei și să-i găsească un rost, să se împace cumva cu el, cum se învățase să-și împace toate durerile, să trăiască cu ele și să le domolească, până în clipa în care, supuse, se așezau potolite de lacrimile vărsate în rugăciuni. "Durerile au rostul lor", le spusese părintele satului la biserică, "fără ele nu ne putem spăla de păcate și nu putem prețui cu adevărat bucuriile". Va fi avut dreptate părintele, doar că durerea lăsată de lipsa din casă a omului ei, Constantin, nu se putea vindeca. Cum să fie, amărâtul de el, dispărut? Adică al nimănui? Ca și ea? Poate viu? Poate mort?
Apoi anii au început să se scurgă, și cu ei, și veștile de pe front. Așa a auzit într-o zi că acolo unde îi fusese trimis bărbatul, la Cotul Donului, se dăduse o mare luptă, în care ostașii români căzuseră într-o încercuire, mulți ajungând în lagărele Siberiei, luați prizonieri de ruși. Alții, peste 150.000, pieriseră. Doar Constantin era "dispărut", pierdut între fronturi și lumi, nici pe aceasta, nici pe cealaltă. Apoi rușii veniseră peste țară și trecuseră mai departe. La urmă, războiul s-a gătat. Iar ea a rămas singură cu cei doi copii, Sonia și Stelian. Să aștepte...
Trenul gol
Stelian își aduce aminte și acum ziua aceea de octombrie. Avea pe atunci patru ani. E cea mai puternică amintire a lui din anii copilăriei. O amintire cu tata. Era război, și bărbații fuseseră încorporați. Atunci i-a venit și tatălui ordinul să se prezinte la cazarmă. A plecat la Târgoviște, acolo unde se desfășura instrucția, iar după o vreme, au primit de la el o scrisoare, că peste trei zile urma să plece spre front. Voia să-și vadă pentru ultima oară feciorul. Bunicul lui l-a luat, l-a învelit într-o pătură groasă, a înhămat calul la căruță, și au plecat, când soarele stătea să apună. Au mers toată noaptea, iar spre dimineață, au ajuns la garnizoană.
"Îmi aduc aminte bine puștile rezemate una de alta și pe mama-mare, cum îl striga pe tata. Apoi cum el a venit, m-a luat în brațe și m-a strâns tare la pieptul lui. Îmi aduc aminte și acum îmbrățișarea aia. Am stat cu el toată ziua, tata m-a dus la un birt și mi-a dat să beau sifon, simt și acum cum m-a înțepat la limbă, iar spre seară, am plecat înapoi, către casă. A fost ultima zi petrecută cu tata. Când mergeam înapoi spre Pucheni, îmi aduc aminte că pe lângă noi a trecut un tren gol spre Târgoviște. Era cu bănci de lemn lungi, folosite pentru transportul soldaților. Bunica s-a uitat lung după el și-a spus cu un oftat amar: «Ăsta e trenul care o să-l ducă și pe Costică pe front.» Își pierduse în război, cu doar un an înainte, un alt fecior, fratele mai mare al lui tata, mort în Ucraina. Imaginea aceea, cu trenul care se îndepărta, nu mi-a dispărut din minte până azi."
Domnul Stelian Grigore e un bărbat în vârstă. Are 78 de ani, și de la despărțirea de tatăl său au trecut 74, dar când își deapănă acea ultimă amintire, ochii i se împânzesc de lacrimi. A crescut toată viața în inimă cu un loc gol, pe care timpul nu l-a umplut.
Vestea mântuitoare
Săptămână de săptămână, Constantina pleca pe jos, cale de câteva ceasuri, până la Ploiești. Erau primii ani de după război, când din Rusia au început să vină trenurile cu prizonieri. Arși de gerurile cumplite ale Siberiei, topiți de foamea din lagăre, roși de boli, ostașii care coborau din vagoane erau mai mult umbre decât oameni. De întors, s-au întors puțini. Cei care nu muriseră pe front își dăduseră sufletul în stepele nesfârșite, puși la munci cumplite de ruși.
Constantina a nădăjduit mereu că omul ei, pe care-l așteptau acasă doi copii, se va coborî și el, într-o zi, dintr-un tren. Avea să-l ia acasă, să-l spele, să-l grijească, să înnoade firul vieții tăiat de război. Dar Constantin s-a lăsat așteptat nouă ani încheiați, până când, într-o zi, într-un sat vecin, s-a întors un ostaș, Florea. Fusese la Cotul Donului și luptase alături de bărbatul ei. A venit la ea în casă (copiii își aduc aminte și acum) și i-a povestit femeii de-a fir a păr, despre o noapte în care regimentul lui Constantin fusese tocat de obuzele rușilor. Românii s-au ascuns în tranșee și au așteptat. Erau încercuiți, nu aveau ce să facă. Dimineața, la crăpatul zorilor, armata roșie i-a atacat cu furie. O coloană de tancuri a trecut peste ei și i-a îngropat de vii, în tranșee. Nu a scăpat nimeni. Nu a rămas de pe urma lor nimic. Constantin a trecut la Domnul în zorii zilei de 19 noiembrie 1942.
În mod ciudat, vestea a coborât liniște peste sufletul Constantinei. Suferința și zbuciumul s-au topit odată cu așteptarea. Cel puțin, acuma știa: omul ei cel drag n-o să mai vină niciodată acasă, în schimb, se afla în paza lui Dumnezeu. Mai bine în cer, decât nicăieri, pe pământ. Acolo putea să-l găsească prin rugăciunile ei. Nu s-a mai recăsătorit niciodată și și-a închinat viața copiilor și bisericii. Așa a ajuns la 100 de ani.
De mână cu Dumnezeu
Străduța îngustă șerpuiește printre casele cuminți, cu un singur cat, acoperite de verdeață. Îmi închipuiesc că pe drumul acesta, pe care astăzi cu greu încap două mașini, treceau, în vremurile de demult, carele leneșe, trase de boi. Puchenii Moșneni a fost tot timpul un sat răsărit, de țărani liberi și mândri, care și-au făcut o cale în viață muncind "din zori până-n zori". Astăzi, peste casele frumos rânduite plutește liniștea toamnei și a roadelor duse în hambare și magazii. Mormane mari, de porumb, licăresc ici și colo prin curți.
Casa în care stă lelea Constantina, împreună cu fiica ei, a ridicat-o înainte ca omul ei să piară pe front. N-a plecat din ea niciodată. Cămăruța în care s-a retras în anii cei din urmă ai bătrâneții e în fundul curții. De când e neputincioasă și nu mai vede, iese arareori. Își umple ceasurile, zilele, anii, cu rugăciuni, ca o călugăriță. Timpul care a trecut peste ea a topit-o. A fost mereu mărunțică, dar acum e cât un copil. Părul alb ca argintul îi înconjoară capul ca un nimb. Pare, deja, trecută în lumea cealaltă, făptura ei plăpândă și aburoasă e desprinsă de lucrurile din jur. Chiar și durerile care îi chinuie trupul nu mai par să aibă putere asupra ei. Cât am vorbit cu ea, nu s-a plâns nicio clipă. Inima, oțelită în atâtea necazuri, s-a deprins să învelească în dragoste chiar și răul. Îmi spune aproape șoptit, căutând, cu privirea ei stinsă, licărul din lumina ferestrei: "În viața mea, toate au mers cu puterea lui Dumnezeu. Eu așa Îl văd pe Dumnezeu - cu multă putere! Cu o mare putere! La rugăciune nu i-am cerut niciodată nimic pentru mine. Nu am cerut bogății, să-mi dea lucruri pământești. Doar sănătate și putere ca să muncesc și să-mi cresc copiii. Mă pricepeam bine la toate și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am început să cos. La început pentru copilași, cămășuțe, rochițe, apoi și pentru oamenii mai mari. Și Dumnezeu mi-a ajutat! Mi-am cumpărat o mașină de cusut, m-a sprijinit mama, că am plătit la ea trei ani de zile. Și cu ea i-am crescut pe copii. I-am crescut cu acul și ața, încetul cu încetul. "
Lelea Constanța venea duminică de duminică, negreșit, la biserică. Biserica a fost sprijinul ei, puterea care a ținut-o, alinarea ei în toate necazurile. Părintele Daniel Nedelcu slujește în Puchenii Moșneni de 30 de ani. Când a venit în parohie, în anii aceia cenușii ai comunismului, lelea Constanța era unul dintre "stâlpii" pe care se sprijinea parohia. "Mi-o aduc bine aminte. Venea pe atunci în strană și cânta toată liturghia. Avea 70 de ani, dar era în plină putere. Mărunțică, slăbuță și plină de credință. În urmă de tot, când trecuse bine de 90 de ani, a încetat să mai vină la Sfânta Liturghie, pentru că a căzut bolnavă la pat. Atunci, fiica ei, doamna Sonia, profesoară de matematică, dar cu o voce de aur, a ieșit la pensie și i-a luat locul în strană. Pe familia aceasta se sprijină și acum biserica noastră. După ce a căzut la pat, veneam la lelea Constanța ca s-o spovedesc și s-o împărtășesc. Pe mulți bătrâni încercările, suferința îi tulbură, îi înrăiesc. Dar pe lelea Constanța am găsit-o mereu senină și liniștită. Singurul lucru care o întristează este că nu mai poate munci. Am fost surprins să-i aflu nevoințele și rugăciunea. La un moment dat, văzând că în camera ei nu are televizor, am întrebat-o ce face toată ziua, de nu se plictisește. «Părinte», mi-a spus «eu toată ziua mă rog pentru copiii mei. Cum să mă plictisesc?»".
Se strâng în fiecare duminică, negreșit. Mai întâi vine nepotul de la București. Intră la lelea Constanța și, pentru că bunicuța lui nu mai vede defel, își așează mâinile peste trupul ei slăbit de boală. "Atunci știu că-i el. Își pune mânile peste mine, iar eu îl strig, că știu că-i Mitică. Tare-l iubesc și știu că și el mă iubește pe mine!" Apoi vine nepoata, de la Ploiești. La ora două fix se așează toată familia în jurul mesei. Bunica, fiica și nepoții. Nedezlipiți.
"Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Îi mulțumesc că m-am născut pe acest pământ, da' mai ales îi mulțumesc pentru copii și nepoți, că mi i-a dăruit. Am avut copii tare buni. Așa cum au crescut, fără tată, au fost primii la învățătură în clasa lor. Amândoi au ajuns profesori, băiatul de română, iar fata de matematică. Și tare m-au bucurat!"
- Spune-mi, lele Constanță, ce amintiri frumoase te-au păstrat așa cum ești acum - bucuroasă la 100 de ani?
- Cele mai frumoase amintiri ale vieții mele sunt copiii. Da! Copiii, nepoții și strănepoții mei. Pe care tare-i iubesc și mă rog mereu pentu sănătatea lor. Copiii nu te lasă să-îmbătrânești. Trupul ți se usucă, dar inima, nu. De asta cred că nu vine moartea la mine. Sau poate c-oi fi murit și, din cauza bucuriei, nu știu. De dragul lor, aș fugi și din rai.
Fotografiile familiei