"Mass-media nu ar trebui să fie o trambulină spre politică sau spre afaceri dubioase"
- Migrezi de peste zece ani în diferite televiziuni româneşti. Cum se explică aceste mutări de trupe? Ce te mână către atâtea schimbări?
- Nici când mi-am dat demisia de la Realitatea TV nu am explicat cu exactitate care a fost motivaţia din spatele gestului meu, ce anume nu a funcţionat între managementul actual al Realităţii TV şi angajata Emma Zeicescu şi nu voi intra nici acum în detalii, fiindcă aşa consider că este "politically correct". Uneori viaţa te împinge să faci un pas înainte pe care tu nu îl anticipai. Aşa şi cu mine. După şaisprezece ani de prezenţă pe micul ecran, scopul meu era exact la polul opus, adică să nu mai fac schimbări profesionale în viaţa mea (eram deja foarte angrenată şi în proiectul cu site-ul www.emmazeicescu.ro). Dar planetele s-au aliniat altfel. După şaisprezece ani de presă - televiziune şi un pic de radio - , m-am trezit într-o dimineaţă faţă în faţă cu o întrebare grea: "Măi, dar eu azi nu mă duc la serviciu? Şi nici mâine, şi nici poimâine?... Cum vine treaba asta?" Psihologic, a fost un moment foarte delicat. Se spune că omul se poate reinventa la orice vârstă, asta teoretic, căci practic, nu e aşa de simplu. Vreo două luni de zile m-am luptat să-mi resetez mentalul, să înţeleg că pot să exist şi în afara unui serviciu la care să merg zi de zi. Munca asta de jurnalist îmi place la nebunie şi mi-a fost foarte greu să-mi fac de lucru numai în faţa laptop-ului, pentru îmbunătăţirea site-ului meu. Aşa că într-o bună dimineaţă, m-am trezit şi mi-am spus "Măi, eu azi mă duc la serviciu?". Şi am pornit-o spre TVR. Iar în ziua primei emisii cu "Perfect Imperfect" am avut nişte emoţii groaznice. Dar ştii cât de mult m-au bucurat?! M-au bucurat fiindcă ele mi-au confirmat că nu mi-am pierdut pasiunea pentru meserie. Din păcate, piaţa de media nu mai e ce-a fost cândva. S-a produs o mişcare care generează tot felul de repoziţionări, încât, la un moment dat, ajungi să te întrebi dacă mai merită să faci meseria asta. Concluzia mea e că merită, atât timp cât în sufletul tău ai măcar 1% dorinţă de a comunica real cu publicul. Aici, în acest "măcar 1%", m-am întâlnit eu cu TVR-ul. Şi eu, şi televiziunea naţională ne doream o provocare profesională al cărei rezultat să fie comunicarea reală cu publicul, ne doream un proiect serios şi solid, un proiect "altfel", în beneficiul oamenilor.
- Ce anume te deranjează în peisajul televiziunilor din România?
- Mă deranjează falsitatea managementului, mă deranjează ipocrizia, mă deranjează un anume "să fim noi cu prietenii noştri şi cu interesele noastre"... de fapt, mă deranjează lipsa probităţii profesionale, lipsa jurnaliştilor care să înţeleagă că a fi acolo - pe sticlă, în ziar, pe site, la radio - nu e o poziţie care să te ducă imediat către un cont gras în bancă sau către o funcţie publică. Din punctul meu de vedere, mass-media nu ar trebui să fie o trambulină spre politică sau spre afaceri dubioase. Şi mă mai deranjează mocirla. Mie nu-mi place mocirla, mie îmi place primăvara sau chiar şi toamna, cum e acum, cu o ceaţă splendidă şi poetică, numai curate să fie. Noroc că eu am fost îndeajuns de independentă încât să nu fiu nevoită să-mi negociez libertatea sufletului.
"Din octombrie, voi veni după tine la TVR"
La datorie, pe teren
Gata pentru filmări
- În egală măsură, TVR-ul e considerat de unii "învechit", iar de alţii, o televiziune ca un cozonac de Crăciun, dulce, pufos, cu aromă de scorţişoară. Ceva de mijloc, bun pentru toţi.
- În clipa când formaţia mea ca jurnalist s-a întâlnit cu dorinţa TVR-ului de a merge pe o zonă de actualităţi, nu m-au interesat etichetele de care ai pomenit şi care, într-adevăr, există. Ar fi însemnat să-mi pun singură piedică. Peste nişte ani de zile de colaborare cu instituţia asta voi putea să am o părere justificată. Momentan, nu mă pot raporta decât la primele impresii pe care le-am adunat de când m-am apucat de treabă pentru emisiunea asta nouă, adică de puţin peste o lună de zile. Cert e că aceste prime impresii sunt complet pozitive: am întâlnit oameni foarte faini aici. În plus, eu cred foarte mult că schimbarea vine odată cu oamenii. Ăsta e crezul meu şi crezul producătorului meu, Septimiu Sărăţeanu, care vine cu o experienţă vastă din Pro TV, şi ăsta e crezul oamenilor tineri, din care e alcătuită echipa noastră. Ceea ce ne interesează pe noi e să ne respectăm libertatea opiniilor şi, în general, principiile morale şi profesionale. Venind în TVR, eu nu pot să mă schimb. Oamenii care au plăcut-o pe Emma Zeicescu de până acum, pe Emma care a fost şi serioasă, şi ironică, şi maliţioasă, şi incisivă, ar abandona-o dacă, brusc, ea ar schimba macazul. Iar în sprijinul ideii ăsteia vin şi mesajele de la telespectatori, pe care le-am primit când am anunţat că mă mut la TVR şi care, în esenţă, mi-au transmis că "din octombrie, voi veni după tine la TVR." Pentru mine, după şaisprezece ani de jurnalism, asta e cea mai mare recompensă.
- Mai există o problemă care i se impută deseori TVR-ului - cenzura... Cum se împacă ideea asta cu libertatea ta?
- Până în momentul ăsta, eu, una, nu m-am confruntat cu nici un fel de cenzură. N-am purtat nici măcar vreo discuţie legată de politica editorială. Aşa că am de gând să promovez ceea ce am promovat şi până acum: o politică editorială bazată pe echilibru. Fireşte, se vor găsi şi acum cârcotaşi, voci din public care să mă acuze de părtinire - că nu am zis aia, că n-am întrebat ailaltă - dar adevărul este că nu poţi totdeauna să-i mulţumeşti pe toţi şi, pe de altă parte, omul nu poate să fie deştept non-stop. (râde) Adică fiecare dintre noi mai are şi zile proaste, când unele idei sau întrebări bune îţi scapă.
- Ai spus că în TVR ai întâlnit oameni faini. Or, atmosfera dintr-o redacţie este extrem de importantă...
- Exact, e extrem de importantă! Noi suntem o echipă care s-a format de la zero şi care are, aşadar, avantajul de a apuca să se cunoască înainte de a cădea în păcatul de "a-şi da la gioale", ca s-o spun pe şleau. În echipa noastră, vectorii suntem eu şi Septimiu Sărăţeanu, producătorul. Noi coagulăm o echipă de oameni tineri şi foarte talentaţi, care anterior au lucrat pentru Eurovision. Deci şi pentru ei există o provocare: aceea de a învăţa cum să lucreze în zona de actualitate şi să înveţe din mers un proces în care nu dificultatea, ci entuziasmul este pe primul loc. Pentru că produsul nostru, emisiunea, e ceva foarte special, foarte dinamic...
- Am mers pe ideea de a promova brand-ul pe care l-am crescut în ultimii ani (n. red. - e vorba de site-ul Emmei), dar cel mai important a fost că am vrut un nume simplu, logic şi de bun simţ. Emisiunea asta este despre România "perfect imperfectă", despre oamenii din România, fie ei perfecţi în imperfecţiunea lor, fie ei perfect imperfecţi... Şi e o emisiune care vrea să lucreze mult cu telespectatorii, adică e foarte interactivă, preia în timp real întrebările venite de la telespectatori - de multe ori, întrebările oamenilor sunt infinit mai aplicate şi mai incisive. Iar persoanele pe care le invităm în emisiune, fie că sunt politicieni sau orice altceva, trebuie să înţeleagă că, acceptându-ne invitaţia, acceptă să primească nişte întrebări sincere, deşi poate uneori usturătoare, pentru că acelea sunt exact întrebările oamenilor. La care se aşteaptă răspunsuri. De preferat, tot sincere.
- Există mulţi români care au renunţat să se mai uite la emisiunile care tratează actualitatea, pentru că sunt scârbiţi de modul în care sunt abordate subiectele - fie servil, fie cu adresă politică transparentă, fie golăneşte, fie superficial...
- Ştiu, şi au dreptate. Însă, pe principiul "omul sfinţeşte locul", pot să îi asigur că abordarea mea nu va fi niciodată altfel decât echilibrată, decentă şi documentată. Nu pot să dau asigurări în privinţa comportării şi exprimării invitaţilor. Ăsta e un element pe care chiar nu pot să-l controlez.
"Cred că m-aş descurca destul de bine dacă ziua ar avea nu 24, ci 48 de ore"
Clipe de libertate
- Emma, dialogul nostru mai are o "necunoscută": cum de-ai ajuns să faci jurnalism?
- Cred că povestea asta cu jurnalismul mi s-a tras de la un film pe care, în copilărie, l-am văzut în fiecare zi, luni de zile. Aveam şase ani, tata murise, mama lucra, iar eu stăteam acasă cu fratele meu şi mă uitam la o casetă video, cum era atunci, pe care aveam înregistrat un film cu o jurnalistă care lucra în regim de "Breaking News" (ce surpriză!), care se străduia să salveze un condamnat la moarte şi care avea o relaţie de dragoste cu un coleg de muncă - iar ce surpriză!
- Spui "ce surpriză!" pentru că tu ai lucrat în regim de "Breaking News" şi pentru că partenerul tău de viaţă este jurnalistul Claudiu Popa, de la Realitatea TV.
- Exact! Peste ani, mi-am dat seama că filmul vieţii mele seamănă izbitor cu filmul acela din copilărie! În orice caz, când am ajuns să mă gândesc la facultate, am decis iniţial să dau la Drept, fiindcă tatăl meu vitreg este avocat şi consideram că e de datoria mea "să duc mai departe tradiţia familiei", cum se spune. Atât doar că, într-o zi, pe când eram în cabinetul mamei mele - mama e cosmeticiană - din senin, ea m-a întrebat: "N-ai vrea mai bine să dai la Jurnalism?" A fost ca în desenele animate, când se aprinde becul care semnalizează o idee excelentă. (râde) Aşa am ajuns eu să dau la Jurnalism, după care "valurile vieţii" m-au împins spre zona de ştiri şi de talk-show.
- Mama a continuat să te susţină?
- Total! Şi ea, şi tata. Mă urmăresc cu asiduitate, mai ales că mă citesc foarte bine după faţă. Deseori, după emisiuni, mama mă sună şi mă întreabă "Ce-ai păţit?". Eu îi spun "Nimic", dar ea insistă: "Nu, te-am văzut că eşti supărată, ai ceva. Ştii că te cunosc după faţă." (râde) Adevărul este că dacă am probleme, dacă-mi merge rău, nu există om pe lumea asta pe care să vreau să-l sun şi cu care să vorbesc, în afară de ea. Iar cu tata susţin discuţii ample, pe teme de politică, el e mai pasionat chiar şi decât mine de domeniu.
"Sunt cea mai pupăcioasă şi iubăcioasă mamă din lume"
Momente de tandreţe cu Idris
- Ştii cum e? Când ai timp din belşug pentru normalitate, îţi lipseşte adrenalina. Când ai adrenalină din belşug, îţi lipseşte normalitatea. Cum să le împaci?! Cred că m-aş descurca destul de bine dacă ziua ar avea nu 24, ci 48 de ore. Norocul e că, pentru mine, serviciul nu e o sperietoare, ci e o plăcere şi o pasiune. Şi, din nou, norocul meu e că am un bărbat din branşă, care înţelege perfect cu ce mă confrunt, ce presupune meseria asta - pentru că şi el are câte trei ore de emisie pe zi. Problema e cu copilul nostru, cu Idris, care are doi ani şi trei luni, iar timpul pe care eu îl sacrific pentru profesie e tocmai timpul pe care altfel i l-aş fi dedicat, în cea mai mare măsură, lui. De-asta zilnic încerc să găsesc soluţii, să-mi ordonez treburile cât mai judicios, ca să nu irosesc nici un minut. Şi încerc să compensez, să fac din timpul ăsta prea scurt, un timp cu miez, care să conteze pentru copil: sunt cea mai pupăcioasă şi iubăcioasă mamă din lume. Când o să mai crească, cred că fiu-meu o să mă urască, fiindcă-mi vine să-l pup până-l albesc. Vezi, aşa s-au împărţit rolurile la noi în familie: eu sunt cu pupăturile, cu mâncarea, cu grijile, iar Claudiu e prietenul de joacă al lui Idris. Şi când ei doi se joacă, eu nu prea mai exist, rămân doar de decor. (râde) Pentru Idris şi pentru Claudiu aş "fura" cele 24 de ore în plus de care am pomenit. Că şi cu Claudiu... Ştii, cine spune că o relaţie e un lucru simplu, care merge înainte doar aşa, pe bază de dragoste, minte sau habar n-are ce vorbeşte. O relaţie are nevoie de mult mai multe ca să meargă înainte. Eu şi Claudiu, de pildă, am avut o perioadă, imediat după ce am născut şi m-am întors la muncă, când el lucra de dimineaţă şi se trezea foarte de dimineaţă, iar eu lucram seara şi mă întorceam acasă în jur de 11, când el deja dormea. Iar când el se trezea, dormeam eu. Aşa că ajunsesem să ne dăm întâlnire la prânz, să mâncăm sau doar să bem o cafea împreună, să ne mai vedem şi noi la faţă şi să mai stăm de vorbă. Tehnica a funcţionat, dar nu m-aş mai vedea niciodată lucrând pe un segment orar după ora 20. Nu mai sunt dispusă să fac asta, fiindcă viaţa de familie ţi-e total dată peste cap: copilul nu-l culcam, bărbatul nu-l culcam...
O famile fericită: Emma, Claudiu şi Idris
- În contextul ăsta, cât timp te vezi făcând "Perfect Imperfect"?
- Atât timp cât oamenii îmi vor arăta că au nevoie de mine şi de emisiunea mea. Sau până când eu şi Claudiu vom decide să ne luăm copilul şi să emigrăm într-o ţară caldă, unde să existe o plajă minunată, pe care să stăm până când ne vom plictisi unul de altul. Glumesc! Deşi am discutat cu Claudiu în mod serios despre o astfel de posibilitate. Atât doar că încă n-am ajuns la o concluzie definitivă. (râde)
Foto: IOANA CHIRIŢĂ (1), ELENA HIRTAN (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
