Premiul Nobel pentru Literatură - 2016

Bob Dylan

De zeci de ani, ar fi trebuit să mă deprind cu ideea că desemnarea laureatului Nobel pentru Literatură e imprevizibilă. Secretomania juriului în privinţa listei scurte a finaliştilor dă naştere, în fiecare an, la jocul de noroc afişat de casele de pariuri, cu şansele unor candidaţi pe care mizează cunoscătorii, luând, din experienţă, în cal­cul şi cri­terii extraliterare - geografice, politice, şi mai ales social-umanistice (acestea din urmă prevăzute în testamentul lui Alfred Nobel). De cele mai multe ori, previziunile şi aşteptările celor pentru care precumpăneşte valoarea literară a operei unor mari scriitori contemporani, dovedită în timp prin numeroase cărţi, sunt infirmate, ca şi cum membrii Academiei Suedeze şi-ar propune deliberat să şo­cheze. În această privinţă, anul aces­ta s-a întrecut pe sine, votând o celebritate mon­dială, care are doar legături tangenţiale cu Lite­ratura, cel puţin aşa cum o înţeleg amatorii de lectură. Nu poate nega nimeni că Bob Dylan e un cantautor de talent uriaş, compozitor şi cântăreţ care şi-a scris singur textele cântecelor, poeme emblematice pentru o epocă, ţintite spre mase, la care au ajuns mai uşor prin magia mu­zi­cii pop. Pentru ge­neraţia mea, Bob Dylan este un ar­tist le­gen­dar: în anii '60-'70, când cei ce aveau pri­vi­le­giul să călă­to­reas­că îi aduceau discu­rile în ţară, acestea treceau de pe un casetofon pe altul şi erau as­cultate cu reli­gio­zi­tate, ne emo­ţio­nau intens, căci ne recunoşteam re­vol­ta în cuvintele lui cântate, în mi­li­tantismul meta­forelor, în liber­tatea de a înfrunta constrângerile de tot felul, la care eram supuşi cu atât mai mult aici, în Estul co­munist. Frumuseţea melodiilor ne făcea să me­morăm uşor versurile şi le cântam, la rândul nos­tru, cu o indecriptibilă sen­zaţie că am putea con­tribui la o schimbare în bine a lumii. Şi asta s-a întâmplat cu ascultători de pe toa­te continentele, Bob Dylan devenind unul din­tre cei mai influenţi artişti pop-folk din a doua ju­mă­tate a secolului XX, un muzician-poet, un tru­badur epocal. Me­ritele lui sunt indiscutabile, dar în proporţie prea mică au legătură cu Literatura, când în balanţă pui operele de o viaţă ale lui Pynchon, Roth, Auster, DeLillo, Cormac McCarthy (dacă tot voiau un american) sau McEwan, Julian Barnes, David Lodge, Salman Rushdie, sau Amos Oz, Baricco, Lobo Antunes, Mircea Cărtă­res­cu al nostru... Ca­re a tradus la Humanitas, în 2012, o antologie, "Su­flare în vânt", cu 100 de po­eme - texte de cântece ale lui Bob Dylan, unele ul­tracunoscute, pe care îţi vine să le cânţi. Mai avem în româneşte, tot la Humanitas, un volum de proză poetică, "Tarantula", tradus în 2014 de Sorin Gherguţ, şi un prim volum autobiografic, "Cronica vieţii mele", tradus de Dan Silviu Boe­rescu, anul trecut. Cam asta e opera literară a sta­rului rebel, ale cărui cântece, preluate şi adaptate până azi şi de alţi solişti adoraţi de tineri, au făcut şi fac înconjurul lumii reale şi virtuale. În dome­niul muzical, a luat pe bună dreptate toate premiile importante. Dar de ce Nobel pentru Literatură? Pre­supun că, folosind popularitatea lui uriaşă, ju­riul Nobel a vrut să se arate deschis şi spre cultura populară, spre masele care nu citesc şi la care poezia bună poate ajunge doar audio, memorată prin melodie. Sau, prevă­zând scandalul pro şi contra provocat de opţiunea surprinzătoare, membrii Academiei Suedeze au vrut să pună reflectoare mai puternice pe ei înşişi. Oricum, eu am încetat de mult să încerc să-i în­ţeleg, deşi tot nu mă pot opri să fiu dezamăgită pen­tru marii mei favoriţi.