VASILE DEM. ZAMFIRESCU - "Psihanaliza e ca aşteptarea stăruitoare a pescarului de a scoate ceva din adâncuri"

A fost, alături de Gabriel Liiceanu şi Andrei Ple­şu, unul din ucenicii lui Constantin Noi­ca. Pasionat în egală măsură de filo­sofie şi de psihicul uman, s-a desprins, simbolic, de ma­es­trul său, dedicându-se deplin domeniului revo­lu­ţionar al psihanalizei. Vasile Dem. Zamfirescu este şi un reputat traducător, "vinovat" pentru publi­ca­rea operelor complete ale lui Freud şi Jung, un foar­te iubit profesor universitar, director al Editurii Trei şi co-fondator al Societăţii Române de Psihanaliză. Filosof şi psihanalist de renume, convins de sutele de pacienţi care i s-au întins pe divan că partea ne­văzută a făpturii umane decide întotdeauna, a ac­ceptat să împărtăşească şi cititorilor noştri câ­teva din secretele întunecate ale incon­şti­entului.

"Noica era un om cu totul şi cu totul deosebit"

- Domnule profesor, unii vă cunosc ca filosof, alţii mai mult ca psihanalist. S-o luăm, aşadar, cu începutul. Ce v-a împins spre filosofie?

- La filosofie am ajuns accidental, nu dintr-o opţiune asumată. Eu mi-am dorit să fac Litere, visam să fiu critic, scriitor. Dar n-am intrat la Litere, fiindcă m-am consi­derat atât de priceput, încât nu m-am pregătit deloc. Şi-atunci am virat spre filosofie, spre o secţie care avea şi literatură. La patru ani după ce deja terminasem facultatea, când eram cercetător la Institutul de Filosofie, am aflat prin intermediul lui Sorin Vieru că Noi­ca îşi căuta primii discipoli, pentru aşa numita şcoală de filosofie. Eram prieten din facultate cu Gabriel Liiceanu, aşa s-a format grupul.

- Deci, nu mai eraţi student când l-aţi întâlnit pe Constantin Noica...

- Nu, dar eram un tânăr care dorea enorm să cunoască filosofia în toată diversitatea ei, fiindcă la facultate ne fusese servită doar versiunea ei trunchiată, ideologizată. Eram la vârsta la care simţeam acut că-mi lipsesc maeştrii adevăraţi. Când a apărut Noica la orizont, am simţit o bucurie imensă, un entuziasm extraordinar. M-am simţit mântuit. Să ai un maestru în vremurile acelea era o salvare, o şansă extraordinară. Iar Noica era un om cu totul şi cu totul deosebit.

- Aţi putea să-i faceţi un portret, aşa cum l-aţi cunoscut?
- Ce era cu adevărat impresionant în ce-l priveşte era modul în care funcţiona ca maestru. Spre deo­sebire de profesorii mei de la Filosofie, care nu-şi prea ascultau studenţii, fiind înclinaţi să vorbească tot timpul despre ei şi despre ideile lor, Noica era atent la tine. Era capabil să intuiască din frământări, din lecturi şi preocupări care e tema ta, acea temă pe care trebuie s-o urmezi.

- Aproape ca un psihoterapeut.

- Ar fi putut fi un psihoterapeut remarcabil. Avea capacitatea de a asculta şi de a se dedica celuilalt, până la uitarea de sine, pentru a înţelege exact ce e cu fiinţa din faţa lui şi care e drumul ei spiritual. Noi ne mai rătăceam în propriile noastre meandre, dar el reuşea să ne perceapă chiar mai bine decât ne-am fi văzut noi înşine. Şi nu greşea în verdicte. Pe mine m-a sfă­tuit să mă ocup de relaţia spirit-suflet, o te­mă a filosofiei germane interbelice. Se ştie că Noica avea un dispreţ faţă de suflet, pe care îl numea « sufleţel ». E partea lui de filosof adept al spiritului pur.

- De unde venea neîncrederea asta a lui în sentimente?

- Venea din filosofie şi purta numele de anti-psi­hologism. Pe scurt, stipula că filosofia nu are a face cu psihicul, ci doar cu spiritul. Cum psi­ha­na­liza sonda exact zonele obscure ale sufletului, pentru un filosof părea o rătăcire. Asta era şi atitudinea lui Nae Ionescu. Mircea Eliade, în schimb, era cu mult mai deschis faţă de psihanaliză. Călătorise mult şi-n Occident, şi-n Orient, şi-l cunoscuse personal pe Jung. Noica povestea maliţios că "se vedeau la Ascona şi-şi povesteau visele, ca babele". Era, deci, atitudinea unei generaţii. Or, ceea ce am demonstrat eu în cărţile mele e că spiritul nu poate să fie pur. El este atins de toate trăirile noastre sufleteşti.

- Cum era Noica de toate zilele?

- Foarte obositor. Nu pentru că era plicticos, ci pentru că era prea puţin plicticos. Orice făcea, orice se întâmpla, trebuia să ajungă la Idee. Dacă mergeam pe stradă şi pomeneam de vreo doamnă care trecea pe lângă noi, din asta scotea o teorie întreagă şi ajungea să spună că femeia este spirit până la 30 de ani şi după 30 de ani devine suflet, pentru că-şi pierde frumuseţea aceea naturală, o concepţie cam misogină, aş zice as­tăzi. Dar nu asta contează, ci modul în care te ţinea mereu sus, nu te lăsa să te pierzi în călduţ, în cotidian, în banal. Găsea mereu, cum ar spune Eliade, sacrul din profan. Ceea ce pentru un tânăr de 20 şi ceva de ani poate fi epuizant.

Pivniţa cu fantome

- Ruptura de Noica a însemnat şi îmbră­ţi­şa­rea deplină a preo­cupărilor dvs. legate de psihic. Aţi dat întâ­ie­tate sufletului, înce­pând o psihanaliză per­sonală.

- M-am desprins de Noica, dar nu m-am rupt de el, aşa cum a fă­cut-o Gabriel Lii­ceanu, programatic, declarativ. Am intrat în psiha­na­liză, rămânând în li­mi­tele filosofiei, în cheia acestei relaţii spirit-suflet. Am făcut-o şi din curio­zi­tate, dar şi pentru că se adunaseră mai multe conflicte interioare, cărora nu le găseam rezolvare. A fost şi soluţia mea la frustrarea că de ani de zile, mi se refuza paşaportul să plec la studii în Germania. Nu-mi mai rămânea decât să fac o călătorie interioară, în mine însumi, acolo unde nu mă putea împiedica nimeni. Calea cea mai bună era o psihanaliză, fiindcă singuri, prin autoanaliză, nu reuşim.

- De ce spuneţi asta?

- Psihanaliza înseamnă o revizitare ghidată a în­tâm­plărilor fundamentale ale vieţii tale. De unul sin­gur nu poţi depăşi anumite rezistenţe interne. Pe par­cursul istoriei de viaţă, obişnuim să lăsăm deoparte lucrurile neplăcute, îndepărtând din conştiinţă tot ce nu ne convine, tot ce ne doare, ne ruşinează, ne face să ne simţim vinovaţi, tot ce generează conflicte. Le tot adunăm într-o pivniţă a sufletului, ca să ne apărăm de ele, să le uităm. Avem nevoie de ajutor ca să le pu­tem scoate din nou la lumină. Bine, o să mă întrebaţi, dar de ce n-am putea trăi cu pivniţa plină de fantome toată viaţa? La ce bun să le mai scormonim, să le tulburăm? Păi, pentru că fantomele astea nu sunt deloc cuminţi. Nu stau nemişcate, ca dosarele într-o arhivă, ci încearcă în permanenţă să revină la etaj, în planul conştiinţei, şi declanşează mereu suferinţe, conflicte, drame. Sunt foarte agresive. Dacă apărarea psihică e foarte puternică şi ele sunt ţinute cu forţa în pivniţă, apar conflictele nevrotice. Dacă apărarea e mai slabă, apar disfuncţii existenţiale foarte deranjante. De pildă, ne putem alege toată viaţa acelaşi gen de partener, fără să înţelegem de ce o facem. Sau ne abandonăm sim­bo­lic co­pilul, pentru că am fost şi noi abandonaţi. Re­petăm, fără să ne dăm seama, diverse traume, care ne com­plică viaţa.

- Cum e pe divan, domnule profesor? Cum e întâlnirea cu inconştientul, cu propria umbră?

- Poate fi foarte incomodă, poate să fie dureroasă, poate să fie contrariantă. E multă frică de a ne privi aşa cum suntem de fapt şi e o frică de înţeles. Când ani de zile tot înghesui în pivniţă chipuri hidoase, cobo­râ­rea în inconştient poate semăna cu o coborâre în in­fern, care te umple de spaime. Dar e o coborâre în ega­lă măsură benefică. Eu, cel puţin, am găsit, scormo­nind, tot felul de fidelităţi emoţionale în care eram blocat. De pildă, un ataşament foarte puternic faţă de mamă, care provenea dintr-un dezechilibru al familiei mele. Tata era cvasi-absent, îşi neglija soţia, mă ne­glija şi pe mine şi, în mod firesc, între cei doi aban­donaţi s-a format un soi de alianţă, de susţinere reci­procă. Asta a dus mai târziu la o dificultate de a accepta alături de mine alt tip de femei decât tipul matern, care te îngrijeşte. Ca să înţelegeţi ce legătură aproape bolnăvicioasă a fost între noi, o să vă zic, doar, că în ziua în care a murit mama mea, pe patul de moarte întrebarea ei a fost dacă eu am mâncat! Aveam 27 de ani, dar ea nu se putea gândi de­cât la mine. La ase­menea pre­ocupare in­sistentă, răspun­deam şi eu, in­con­ştient. Pe de o par­te mă revol­tam, în­cer­cam să mă eliberez, pe de alta per­pe­tuam acest mo­del greşit: "Aşa tre­buie să fie o femeie!".

- Şi v-a luat mult să vă eliberaţi?

- Mi-a luat destul de mult. Preţ de vreo două căsătorii şi încă cine ştie câte alte par­tenere. (râde)

- Mai poate avea eşecuri sentimentale un psi­hanalist care a lucrat atât de mult cu psihicul lui?

- E o întrebare născută din ideea greşită că într-o zi poţi ajunge să lichidezi inconştientul, să igienizezi şi să goleşti cu totul pivniţa. Or, asta e imposibil. De fapt, psihanaliza te ajută să cunoşti atât de bine cotloanele ei şi comportamentul fantomelor tale, încât ele nu te mai surprind. Iar când încearcă să te ia în stăpânire, să ocupe sufrageria de la etaj, ştii să le gestionezi, nu te mai tulbură şi nu-ţi mai dau viaţa peste cap.

- Psihanaliştii obişnuiesc să ţină ascunsă viaţa lor personală, din motive profesionale. O să în­drăz­nesc totuşi să ridic vălul. Iubiţi, domnule profesor? Aveţi familie, aveţi copii?

- Iubesc din ce în ce mai bine. (râde) Din ce în ce ma i cuprinzător. Am o viaţă personală de care sunt mulţumit, dar care nu e în cadrele tradiţionale. Am şi un fiu de 40 de ani, care a ales o carieră în domeniul ju­ridic. Bineînţeles că ştie multă psihanaliză, tot vor­bind cu mine, nu mai e chiar un profan într-ale psihi­cului, dar are drumul lui.

"Destinul sunt chiar mama şi tata"

- Aş vrea să dezvăluiţi şi cititorilor ceva din mis­terele psihoterapiei. Chiar se reduce totul la mama şi la tata? Sunt acei primi ani cu adevărat decisivi pen­tru viaţa noastră de mai târziu?

- Freud a spus că întâmplările trăite între 3 şi 5 ani sunt semnificative pentru tot restul vieţii, pentru că atunci se formează inconştientul. Însă azi există studii care demonstrează că şi primul an de viaţă e funda­men­tal pentru destinul unui copil, chiar şi intenţia, contextul în care a fost conceput acel copil. Apoi vine psihogenealogia, o ramură mai nouă, care afirmă că purtăm o moştenire din inconştientul de familie, că există secrete, lucruri nespuse, abuzuri care se trans­mit din generaţie în generaţie, ca o fantomă. Că uneori plătim, reparăm sau ne pedepsim inconştient pentru destinul unui înaintaş.

- Nu înseamnă asta că suntem, de fapt, pre­des­tinaţi?

- Ba da, suntem predestinaţi, avem un drum trasat de la început, suntem într-o reţea de generaţii. Desti­nul sunt chiar mama şi tata. Toate influenţele care ţin de locul, familia, momentul în care ne-am născut ne dirijează, dar nu la modul absolut. E adevărat că total nu ne eliberăm niciodată de această încrengătură. Psi­ha­naliza ne oferă însă şansa unei naşteri din nou. Ne dă ocazia să ne detaşăm de aceste tipare inconştiente care există în noi şi, uneori, ne pun ochelari de cal, de ajungem să vedem realitatea într-un singur fel şi numai aşa. Psihanaliza e eliberatoare, pentru că toate aceste comportamente prestabilite nu au legătură, de fapt, cu prezentul şi cu cine suntem azi. Sunt vocea copilului din noi care refuză să crească. Scăpând de aceste tipare, devenim cu adevărat deschişi la ex­pe­rienţa actuală. Nu mai trăim întâmplările vieţii prin filtrul copilului de altădată, ci prin cel al adultului care vrea să-i fie bine, care vrea să fie creator în existenţa lui. Care alege cu adevărat preocupările cărora se dedică şi oamenii cu care se însoţeşte, nu se lasă ales. Şi care trăieşte conştient viaţa, nu e trăit de ea!

"Majoritatea bolilor au o cauză psihică"

- Ce v-a adus bun terapia aceasta?

- M-a ajutat să-mi iau viaţa în stăpânire, smul­gând-o din mâinile inconştientului. Prin demersul psi­hanalitic se obţine o eliberare a energiilor blocate în conflictele interne şi utilizarea lor în alte scopuri. Ca să fiu mai limpede pentru cititorii dvs., o să spun că după cei doi ani de analiză, sănătatea mi s-a îm­bu­nătăţit simţitor şi n-am mai avut somatizări. De pildă, n-am mai răcit. În copilărie, eram foarte bolnăvicios, dar nu pentru că fizicul meu era fragil, ci pentru că, fără să-mi dau seama, voiam să atrag atenţia asupra mea, să-l fac pe tata să stea mai mult pe acasă, pe mama să aibă mai multă grijă de mine. După ce am înţeles profund aceste motive, a trebuit să renunţ la ele. Am scăpat de balcanica tiranie a somnului de după-amiază, o cale de apărare de realitate, prin care mă refugiam de tot felul de frustrări şi nemulţumiri. În somn poţi visa şi-n vis eşti regizor, faci lumea cum vrei tu. Am simţit o uriaşă eliberare de energie şi, de ce să ascund, performanţa sexuală s-a îmbunătăţit considerabil. Or, lucrul ăsta e important pentru orice om normal. Pe scurt, am recuperat o vitalitate care s-a revărsat în toate domeniile vieţii mele, de la muncă până la relaţiile afective.

- Aveţi un tonus de invidiat. E psihanaliza şi un antiaging, domnule profesor?

- Haha! Da, se poate spune şi aşa. Rezolvarea conflictelor psihice îţi dă mulţi ani de viaţă în plus. Se pare, de altfel, că psihanaliştii sunt longevivi. Jung şi Freud au trăit amândoi peste 80 de ani.

- Azi se vorbeşte foarte mult de interacţiunea dintre corp, spirit şi psihic. Am putea lua în consi­de­rare că traumele noastre psihice sunt şi generatoare de boli trupeşti?

- Psihicul e decisiv. Sistemul imunitar este con­trolat în primul rând de factorii psihici. Şi majoritatea bolilor au o cauză psihică. Da, traumele pe care le-am avut pot declanşa boli care par să nu aibă nicio legătură cu ele. Şi totuşi, legătura există, ele apar ca un strigăt de ajutor, ca un semnal de alarmă că în pivniţa noastră s-au adunat cam multe.

"României i-ar trebui un Minister al Stimei de Sine"

- Sunteţi psihanalist de aproape trei decenii. Nu vă copleşesc toate poveştile de viaţă ale celor pe care îi analizaţi?

- Dacă zece ore pe zi am analiză, asta înseamnă că intru în zece istorii de viaţă într-o singură zi. Şi multe dintre ele sunt, din păcate, atroce, cazuri dramatice ale unor oameni abandonaţi sau abuzaţi în copilărie. Le port cu mine în permanenţă, dar nu le iau ca pe nişte drame sau tragedii, ci mă străduiesc să le înţeleg şi să găsesc soluţii ca aceşti oameni să depăşească blo­cajele. E o încărcătură negativă foarte mare, e ade­vărat. Tocmai de aceea nu poţi fi psihanalist dacă nu te supui tu însuţi unei analize personale, prin care do­bândeşti capacitatea de a comunica cu propriul tău in­conştient, pentru a nu lăsa aceste lucruri să te co­ple­şească.

- Ce v-a îndemnat să şi practicaţi psihanaliza?

- În primul rând, curiozitatea de a înţelege ce este dincolo de suprafaţă. Psihanaliza e ca aşteptarea stă­ru­i­toare a pescarului de a scoate ceva din adâncuri. Pân­deşti răbdător, aştepţi să scoţi la suprafaţă necu­nos­cutul, nici tu nu ştii ce.

- Aţi cunoscut sute de poveşti de viaţă în tot acest timp. Cum sunt românii văzuţi din fotoliul psiha­na­listului?

- Deficitari în ce priveşte iubirea de sine, ne­în­crezători în forţele proprii, cu un sentiment de vino­văţie, care poate merge până la auto-pedepsire, până la celebra "ruşine de a fi român" a lui Cioran. Sunt tră­sături născute din copilăria lor marcată de aban­donuri, de lipsă de iubire şi tandreţe. Avem de-a face cu o adevărată "nevroză balcanică", ce îşi găseşte explicaţia în istoria contorsionată pe care am trăit-o, cu invazii, înfrângeri şi pierderi de tot felul. României i-ar trebui un Minister al Stimei de Sine, care să o ajute să-şi ridice moralul.

"A înţelege viaţa poate să însemne să te bucuri mai mult de ea."

-Domnule profesor, mai puteţi trăi plenar când sunteţi în permanenţă supus autoanalizei? Prea multă cunoaştere nu inhibă trăirea ?

-Asta mă întrebam şi eu la vremea la care scriam " În căutarea sinelui ". Dacă atunci nu puteam da un răspuns, acum pot. Şi l-aş cita pe Freud, care spunea că el nu poate degusta opera de artă, dacă nu o înţelege. În viaţă e ca în artă, sensibilitatea şi raţiunea pot convieţui, te pot ajuta împreună să nu te rătăceşti. A înţelege viaţa poate să însemne să te bucuri mai mult de ea.

-Nu vă e dor de vechea persoană care trăia mai mult instinctual ?

-Nu, nu mi-e dor de cel care-am fost. Mi-e dor de anumite lucruri pe care le făceam, am nostalgii, dar nu regrete. E şi o neînţelegere aici. Psihanaliza nu te face mai fericit, ci mai sănătos. Aşa spunea Freud. Te ajută să devii tot ceea ce ai putea deveni, să-ţi împlineşti potenţialul, destinul tău ca om. Nu văd viaţa ca pe o neîntreruptă stare de bine, ci ca pe-un drum în care există şi sus, şi jos, şi bine şi rău, şi frumos, şi urât. E drumul către tine însuţi. Fericirea e să fii pe drum. Când nu eşti pe drum, eşti ori rătăcit, ori mort.

Foto din arhiva personală