"Mass-media nu ar trebui să fie o trambulină spre politică sau spre afaceri dubioase"
- Migrezi de peste zece ani în diferite televiziuni românești. Cum se explică aceste mutări de trupe? Ce te mână către atâtea schimbări?
- Nici când mi-am dat demisia de la Realitatea TV nu am explicat cu exactitate care a fost motivația din spatele gestului meu, ce anume nu a funcționat între managementul actual al Realității TV și angajata Emma Zeicescu și nu voi intra nici acum în detalii, fiindcă așa consider că este "politically correct". Uneori viața te împinge să faci un pas înainte pe care tu nu îl anticipai. Așa și cu mine. După șaisprezece ani de prezență pe micul ecran, scopul meu era exact la polul opus, adică să nu mai fac schimbări profesionale în viața mea (eram deja foarte angrenată și în proiectul cu site-ul www.emmazeicescu.ro). Dar planetele s-au aliniat altfel. După șaisprezece ani de presă - televiziune și un pic de radio - , m-am trezit într-o dimineață față în față cu o întrebare grea: "Măi, dar eu azi nu mă duc la serviciu? Și nici mâine, și nici poimâine?... Cum vine treaba asta?" Psihologic, a fost un moment foarte delicat. Se spune că omul se poate reinventa la orice vârstă, asta teoretic, căci practic, nu e așa de simplu. Vreo două luni de zile m-am luptat să-mi resetez mentalul, să înțeleg că pot să exist și în afara unui serviciu la care să merg zi de zi. Munca asta de jurnalist îmi place la nebunie și mi-a fost foarte greu să-mi fac de lucru numai în fața laptop-ului, pentru îmbunătățirea site-ului meu. Așa că într-o bună dimineață, m-am trezit și mi-am spus "Măi, eu azi mă duc la serviciu?". Și am pornit-o spre TVR. Iar în ziua primei emisii cu "Perfect Imperfect" am avut niște emoții groaznice. Dar știi cât de mult m-au bucurat?! M-au bucurat fiindcă ele mi-au confirmat că nu mi-am pierdut pasiunea pentru meserie. Din păcate, piața de media nu mai e ce-a fost cândva. S-a produs o mișcare care generează tot felul de repoziționări, încât, la un moment dat, ajungi să te întrebi dacă mai merită să faci meseria asta. Concluzia mea e că merită, atât timp cât în sufletul tău ai măcar 1% dorință de a comunica real cu publicul. Aici, în acest "măcar 1%", m-am întâlnit eu cu TVR-ul. Și eu, și televiziunea națională ne doream o provocare profesională al cărei rezultat să fie comunicarea reală cu publicul, ne doream un proiect serios și solid, un proiect "altfel", în beneficiul oamenilor.
- Ce anume te deranjează în peisajul televiziunilor din România?
- Mă deranjează falsitatea managementului, mă deranjează ipocrizia, mă deranjează un anume "să fim noi cu prietenii noștri și cu interesele noastre"... de fapt, mă deranjează lipsa probității profesionale, lipsa jurnaliștilor care să înțeleagă că a fi acolo - pe sticlă, în ziar, pe site, la radio - nu e o poziție care să te ducă imediat către un cont gras în bancă sau către o funcție publică. Din punctul meu de vedere, mass-media nu ar trebui să fie o trambulină spre politică sau spre afaceri dubioase. Și mă mai deranjează mocirla. Mie nu-mi place mocirla, mie îmi place primăvara sau chiar și toamna, cum e acum, cu o ceață splendidă și poetică, numai curate să fie. Noroc că eu am fost îndeajuns de independentă încât să nu fiu nevoită să-mi negociez libertatea sufletului.
"Din octombrie, voi veni după tine la TVR"
- În egală măsură, TVR-ul e considerat de unii "învechit", iar de alții, o televiziune ca un cozonac de Crăciun, dulce, pufos, cu aromă de scorțișoară. Ceva de mijloc, bun pentru toți.
- În clipa când formația mea ca jurnalist s-a întâlnit cu dorința TVR-ului de a merge pe o zonă de actualități, nu m-au interesat etichetele de care ai pomenit și care, într-adevăr, există. Ar fi însemnat să-mi pun singură piedică. Peste niște ani de zile de colaborare cu instituția asta voi putea să am o părere justificată. Momentan, nu mă pot raporta decât la primele impresii pe care le-am adunat de când m-am apucat de treabă pentru emisiunea asta nouă, adică de puțin peste o lună de zile. Cert e că aceste prime impresii sunt complet pozitive: am întâlnit oameni foarte faini aici. În plus, eu cred foarte mult că schimbarea vine odată cu oamenii. Ăsta e crezul meu și crezul producătorului meu, Septimiu Sărățeanu, care vine cu o experiență vastă din Pro TV, și ăsta e crezul oamenilor tineri, din care e alcătuită echipa noastră. Ceea ce ne interesează pe noi e să ne respectăm libertatea opiniilor și, în general, principiile morale și profesionale. Venind în TVR, eu nu pot să mă schimb. Oamenii care au plăcut-o pe Emma Zeicescu de până acum, pe Emma care a fost și serioasă, și ironică, și malițioasă, și incisivă, ar abandona-o dacă, brusc, ea ar schimba macazul. Iar în sprijinul ideii ăsteia vin și mesajele de la telespectatori, pe care le-am primit când am anunțat că mă mut la TVR și care, în esență, mi-au transmis că "din octombrie, voi veni după tine la TVR." Pentru mine, după șaisprezece ani de jurnalism, asta e cea mai mare recompensă.
- Mai există o problemă care i se impută deseori TVR-ului - cenzura... Cum se împacă ideea asta cu libertatea ta?
- Până în momentul ăsta, eu, una, nu m-am confruntat cu nici un fel de cenzură. N-am purtat nici măcar vreo discuție legată de politica editorială. Așa că am de gând să promovez ceea ce am promovat și până acum: o politică editorială bazată pe echilibru. Firește, se vor găsi și acum cârcotași, voci din public care să mă acuze de părtinire - că nu am zis aia, că n-am întrebat ailaltă - dar adevărul este că nu poți totdeauna să-i mulțumești pe toți și, pe de altă parte, omul nu poate să fie deștept non-stop. (râde) Adică fiecare dintre noi mai are și zile proaste, când unele idei sau întrebări bune îți scapă.
- Ai spus că în TVR ai întâlnit oameni faini. Or, atmosfera dintr-o redacție este extrem de importantă...
- Exact, e extrem de importantă! Noi suntem o echipă care s-a format de la zero și care are, așadar, avantajul de a apuca să se cunoască înainte de a cădea în păcatul de "a-și da la gioale", ca s-o spun pe șleau. În echipa noastră, vectorii suntem eu și Septimiu Sărățeanu, producătorul. Noi coagulăm o echipă de oameni tineri și foarte talentați, care anterior au lucrat pentru Eurovision. Deci și pentru ei există o provocare: aceea de a învăța cum să lucreze în zona de actualitate și să învețe din mers un proces în care nu dificultatea, ci entuziasmul este pe primul loc. Pentru că produsul nostru, emisiunea, e ceva foarte special, foarte dinamic...
- Emisiunea se numește "Perfect Imperfect" pentru că...?
- Am mers pe ideea de a promova brand-ul pe care l-am crescut în ultimii ani (n. red. - e vorba de site-ul Emmei), dar cel mai important a fost că am vrut un nume simplu, logic și de bun simț. Emisiunea asta este despre România "perfect imperfectă", despre oamenii din România, fie ei perfecți în imperfecțiunea lor, fie ei perfect imperfecți... Și e o emisiune care vrea să lucreze mult cu telespectatorii, adică e foarte interactivă, preia în timp real întrebările venite de la telespectatori - de multe ori, întrebările oamenilor sunt infinit mai aplicate și mai incisive. Iar persoanele pe care le invităm în emisiune, fie că sunt politicieni sau orice altceva, trebuie să înțeleagă că, acceptându-ne invitația, acceptă să primească niște întrebări sincere, deși poate uneori usturătoare, pentru că acelea sunt exact întrebările oamenilor. La care se așteaptă răspunsuri. De preferat, tot sincere.
- Există mulți români care au renunțat să se mai uite la emisiunile care tratează actualitatea, pentru că sunt scârbiți de modul în care sunt abordate subiectele - fie servil, fie cu adresă politică transparentă, fie golănește, fie superficial...
- Știu, și au dreptate. Însă, pe principiul "omul sfințește locul", pot să îi asigur că abordarea mea nu va fi niciodată altfel decât echilibrată, decentă și documentată. Nu pot să dau asigurări în privința comportării și exprimării invitaților. Ăsta e un element pe care chiar nu pot să-l controlez.
"Cred că m-aș descurca destul de bine dacă ziua ar avea nu 24, ci 48 de ore"
- Emma, dialogul nostru mai are o "necunoscută": cum de-ai ajuns să faci jurnalism?
- Cred că povestea asta cu jurnalismul mi s-a tras de la un film pe care, în copilărie, l-am văzut în fiecare zi, luni de zile. Aveam șase ani, tata murise, mama lucra, iar eu stăteam acasă cu fratele meu și mă uitam la o casetă video, cum era atunci, pe care aveam înregistrat un film cu o jurnalistă care lucra în regim de "Breaking News" (ce surpriză!), care se străduia să salveze un condamnat la moarte și care avea o relație de dragoste cu un coleg de muncă - iar ce surpriză!
- Spui "ce surpriză!" pentru că tu ai lucrat în regim de "Breaking News" și pentru că partenerul tău de viață este jurnalistul Claudiu Popa, de la Realitatea TV.
- Exact! Peste ani, mi-am dat seama că filmul vieții mele seamănă izbitor cu filmul acela din copilărie! În orice caz, când am ajuns să mă gândesc la facultate, am decis inițial să dau la Drept, fiindcă tatăl meu vitreg este avocat și consideram că e de datoria mea "să duc mai departe tradiția familiei", cum se spune. Atât doar că, într-o zi, pe când eram în cabinetul mamei mele - mama e cosmeticiană - din senin, ea m-a întrebat: "N-ai vrea mai bine să dai la Jurnalism?" A fost ca în desenele animate, când se aprinde becul care semnalizează o idee excelentă. (râde) Așa am ajuns eu să dau la Jurnalism, după care "valurile vieții" m-au împins spre zona de știri și de talk-show.
- Mama a continuat să te susțină?
- Total! Și ea, și tata. Mă urmăresc cu asiduitate, mai ales că mă citesc foarte bine după față. Deseori, după emisiuni, mama mă sună și mă întreabă "Ce-ai pățit?". Eu îi spun "Nimic", dar ea insistă: "Nu, te-am văzut că ești supărată, ai ceva. Știi că te cunosc după față." (râde) Adevărul este că dacă am probleme, dacă-mi merge rău, nu există om pe lumea asta pe care să vreau să-l sun și cu care să vorbesc, în afară de ea. Iar cu tata susțin discuții ample, pe teme de politică, el e mai pasionat chiar și decât mine de domeniu.
"Sunt cea mai pupăcioasă și iubăcioasă mamă din lume"
- Ritmul acesta frenetic de muncă, impus de o emisiune de 90 de minute, pe care o pregătești, de fapt, toată ziua, îți mai îngăduie să te bucuri și de normalitatea vieții?
- Știi cum e? Când ai timp din belșug pentru normalitate, îți lipsește adrenalina. Când ai adrenalină din belșug, îți lipsește normalitatea. Cum să le împaci?! Cred că m-aș descurca destul de bine dacă ziua ar avea nu 24, ci 48 de ore. Norocul e că, pentru mine, serviciul nu e o sperietoare, ci e o plăcere și o pasiune. Și, din nou, norocul meu e că am un bărbat din branșă, care înțelege perfect cu ce mă confrunt, ce presupune meseria asta - pentru că și el are câte trei ore de emisie pe zi. Problema e cu copilul nostru, cu Idris, care are doi ani și trei luni, iar timpul pe care eu îl sacrific pentru profesie e tocmai timpul pe care altfel i l-aș fi dedicat, în cea mai mare măsură, lui. De-asta zilnic încerc să găsesc soluții, să-mi ordonez treburile cât mai judicios, ca să nu irosesc nici un minut. Și încerc să compensez, să fac din timpul ăsta prea scurt, un timp cu miez, care să conteze pentru copil: sunt cea mai pupăcioasă și iubăcioasă mamă din lume. Când o să mai crească, cred că fiu-meu o să mă urască, fiindcă-mi vine să-l pup până-l albesc. Vezi, așa s-au împărțit rolurile la noi în familie: eu sunt cu pupăturile, cu mâncarea, cu grijile, iar Claudiu e prietenul de joacă al lui Idris. Și când ei doi se joacă, eu nu prea mai exist, rămân doar de decor. (râde) Pentru Idris și pentru Claudiu aș "fura" cele 24 de ore în plus de care am pomenit. Că și cu Claudiu... Știi, cine spune că o relație e un lucru simplu, care merge înainte doar așa, pe bază de dragoste, minte sau habar n-are ce vorbește. O relație are nevoie de mult mai multe ca să meargă înainte. Eu și Claudiu, de pildă, am avut o perioadă, imediat după ce am născut și m-am întors la muncă, când el lucra de dimineață și se trezea foarte de dimineață, iar eu lucram seara și mă întorceam acasă în jur de 11, când el deja dormea. Iar când el se trezea, dormeam eu. Așa că ajunsesem să ne dăm întâlnire la prânz, să mâncăm sau doar să bem o cafea împreună, să ne mai vedem și noi la față și să mai stăm de vorbă. Tehnica a funcționat, dar nu m-aș mai vedea niciodată lucrând pe un segment orar după ora 20. Nu mai sunt dispusă să fac asta, fiindcă viața de familie ți-e total dată peste cap: copilul nu-l culcam, bărbatul nu-l culcam... Mai aveam un pic și ajungeam un străin în propria mea casă. Foarte periculos!
- În contextul ăsta, cât timp te vezi făcând "Perfect Imperfect"?
- Atât timp cât oamenii îmi vor arăta că au nevoie de mine și de emisiunea mea. Sau până când eu și Claudiu vom decide să ne luăm copilul și să emigrăm într-o țară caldă, unde să existe o plajă minunată, pe care să stăm până când ne vom plictisi unul de altul. Glumesc! Deși am discutat cu Claudiu în mod serios despre o astfel de posibilitate. Atât doar că încă n-am ajuns la o concluzie definitivă. (râde)
Foto: IOANA CHIRIȚĂ (1), ELENA HIRTAN (1)