Pentru istoricii japonezi, cel de-al Doilea Război Mondial şi deznodământul său nu există. Când vorbesc despre conflictul care a început cu invadarea Manciuriei în 1931 şi care s-a terminat cu explozia bombei atomice în 1945, ei îl numesc "războiul de cincisprezece ani". O perioadă compusă numai şi numai din eroismul trupelor japoneze, care şi-au sacrificat viaţa pentru patrie. În Japonia, cultul eroilor e intens. Mii de monumente glorifică memoria patrioţilor morţi pe câmpul de luptă, aşa cum se cuvine şi cum este frumos. Mai puţin frumos e faptul că istoria e pieptănată cu grijă (în stil marxist) de tot ce ar putea întina gloria. De pildă: povestea urâtă şi dureroasă a "sclavelor sexuale", acele biete adolescente japoneze şi coreene, obligate să se înroleze în veritabile bordeluri mobile, fiind brutalizate şi umilite de aceiaşi eroi. Povestea lor, pe care o prezentăm în paginile de faţă, nu a fost recunoscută oficial decât la începutul anilor '90, când în Japonia a fost declanşat procesul sclavelor sexuale. Istoria uitată a acestor 150.000 de femei (80% de origine coreeană), dintre care 30.000 au murit din cauza tratamentelor la care au fost supuse, este, în sfârşit, recunoscută. Supravieţuitoarele cer dreptate.
Bordeluri ambulante
De fapt, povestea sinistră a "femeilor de agrement" începuse cu mult înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, încă din 1904, când Japonia a invadat Coreea. Una dintre primele acţiuni ale autorităţilor japoneze a fost instalarea unui cartier al prostituatelor, după moda japoneză, în Seul, capitala coreeană. Cu toate că prostituţia forţată a fost ilegală, multe familii japoneze şi coreene îşi trimiteau fetele în bordeluri, în schimbul banilor cu care erau plătite. După anexarea Manciuriei, în 1931, a început războiul cu China. În mijlocul haosului, comandantul japonez din Shanghai a aflat că trupele sale violaseră 223 de femei din populaţia locală. Pentru a rezolva această problemă, a adus un contingent de prostituate din Nagasaki. Aceasta a fost originea primei "baze de agrement", unde soldaţii stresaţi puteau să se relaxeze şi să mai uite de nenorocirile războiului.
După câţiva ani de pace dificilă, războiul dintre China şi Japonia a început din nou, în 1937, când avioanele japoneze au bombardat Nankinul. Trupele terestre care le-au urmat nu s-au mulţumit numai să masacreze oraşul, ci au violat toate femeile pe care le-au găsit. Încă o dată, autorităţile militare japoneze au rezolvat problema disciplinei aducând "femei de agrement". Dar "profesionistele" nu erau de ajuns pentru a umple "bazele de agrement". Cererea sexuală era aşa de mare, încât multe femei erau încorporate pentru "muncă de război obligatorie". Doar târziu, când erau departe de casă, aceste femei realizau care era natura obligaţiilor lor. Alte fete erau pur şi simplu răpite, violate şi obligate să se prostitueze. Chiar şi cele foarte tinere erau forţate să se transforme în sclave sexuale. Practica a continuat. De-a lungul celei de-a doua conflagraţii mondiale, autorităţile japoneze au forţat tinere fete sud-asiatice să se prostitueze. Majoritatea lor veneau din Coreea ocupată, altele din Manciuria, China, Filipine, Singapore sau din Extremul Orient. Armata Imperială furniza o femeie la 40 sau 50 de bărbaţi. Aceste femei erau botezate cu litera "P", precedată de naţionalitatea lor. "Chan-P" însemna că era vorba despre o "femeie de agrement" din China, "Chom-P" desemna o coreeancă etc. Litera "P" se pare că provine din chinezescul p'l, care înseamnă vagin. Prostituatele japoneze o duceau mai bine decât celelalte. Deseori, ele erau rezervate ofiţerilor, cărora le ofereau rafinamentele sexuale pe care le învăţaseră în formarea lor de gheişe. Ofiţerii preferau, însă, compania tinerelor coreence, care nu erau susceptibile de maladii.
În 1938, i s-a cerut doctorului Aso Tetsuo, un ginecolog japonez, să pună la punct un nou "centru recreativ" în Shanghai. El trebuia să recruteze o sută de femei descrise drept "cadou pentru Forţele Imperiale". Personalul era compus din 20 de femei adulte şi 80 de fete coreene. Tetsuo şi-a dat seama că japonezele contractaseră sifilis, pe când coreencele erau sănătoase. A concluzionat că nu se prostituaseră înainte, că erau fecioare concentrate cu forţa pentru a-i satisface pe soldaţii japonezi. Înrolate în corpul serviciului patriotic coreean, ele erau dezvirginate de ofiţerii superiori din unitatea unde erau trimise. Odată ajunse acolo, erau date pe mâna unui "naş" şi a unei "naşe", care le învăţau arta servitudinii sexuale.
Fetele erau învăţate să nu se surmeneze şi să nu participe la actul sexual, ca să nu obosească. Erau, de asemenea, învăţate să-şi gireze performanţele sexuale în funcţie de clienţi; trebuiau să fie calme cu bărbaţii în vârstă, să laude performanţele ofiţerilor şi să fie tandre cu soldaţii tineri. Era inutil să se opună. După ce erau răpite, li se puneau lanţuri. Soldaţii le violau. Femeia care se opunea vreunui bărbat sau nu îl satisfăcea era bătută cu cruzime. Multe s-au sinucis, alegând să nu mai îndure atâtea umilinţe. Cele foarte puţine care au avut curajul să li se opună soldaţilor au fost mutilate sau omorâte.
O mărturie cumplită
Yi Okpun, fostă "femeie de agrement", a relatat de curând unui reporter american prin ce a trecut în timpul războiului. În 1937, pe când avea doar 12 ani, a fost luată din Coreea. A fost dusă în Taiwan să lucreze într-o "bază de agrement". "Fiecare bărbat avea voie să stea 30 de minute în cameră. Încercam să prelungesc totul, ca să am de satisfăcut cât mai puţini bărbaţi. Dar la un moment dat nu mai puteam, eram aşa de epuizată, încât rămâneam pe jos, parcă murisem, cu faţa întoarsă spre perete. Trebuia să satisfac între 20 şi 30 de bărbaţi pe zi. Mă simţeam ca un animal."
Către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, japonezii au camuflat acest sistem, făcându-le pe femei să pară "infirmiere auxiliare". Când războiul s-a terminat, femeile au intrat în contingentul uriaş al persoanelor mutate în Extremul Orient. Unele au rămas acolo, amestecându-se cu populaţia locală. Cele care s-au întors acasă nu au spus nimic despre ce păţiseră, de teamă să nu se facă de ruşine. Au trebuit să treacă aproape 20 de ani pentru ca povestea lor să înceapă să fie cunoscută. În 1962, japonezul Sanda Kako, ziarist la "Mainichi Shimbun", a descoperit o serie de poze cu "femei de agrement" şi a început să facă investigaţii în legătură cu trecutul lor. Mai târziu, în anii '70-'80, grupuri de femei din Japonia şi Coreea au făcut tot posibilul pentru a sensibiliza lumea politică în legătură cu povestea sclavelor sexuale.
La începutul anilor '90, Kim Hak Sun, o fostă prostituată coreeană, a fost prima care a mărturisit. Ea a intentat proces guvernului japonez, în speranţa că va obţine o indemnizaţie. Alte foste femei de agrement i-au urmat exemplul. La început, guvernul a dat o dezminţire formală. A susţinut chiar că aceste femei făceau parte din grupuri private, care îi însoţeau pe soldaţi pe front, practicându-şi meseria. Mai târziu, autorităţile şi-au schimbat afirmaţiile, spunând că problema indemnizaţiilor fusese rezolvată odată cu plata despăgubirilor de război. Autorităţile au propus o măsură globală pentru toate fostele "femei de agrement", dar nu au furnizat niciodată sumele de bani necesare. Victimele aşteaptă în continuare reparaţii materiale şi morale.
De-a lungul istoriei, războiul şi prostituţia au făcut mereu casă bună. În Antichitate, armata romană pusese la punct un sistem de prostituţie foarte asemănător cu acela organizat de japonezi în secolul al XX-lea. Femeilor li se cerea, pe lângă spălatul hainelor şi gătit, să-şi ofere farmecele soldaţilor. Astfel, legiunile romane care staţionau în ţările ocupate erau satisfăcute pe plan sexual, devenind mai docile. Acest sistem reducea riscurile violurilor în masă asupra populaţiei civile, lucru care ar fi putut duce la răscoale.
În secolul al XVI-lea, când spaniolii au invadat Ţările de Jos, armata Ducelui de Alba era urmată de "patru sute de prostituate care mergeau pe cai şi opt sute care mergeau pe jos". În secolul al XIX-lea, armata britanică instalase stabilimente speciale în India pentru a putea stăvili bolile venerice. În timpul Primului Război Mondial, armata germană a contabilizat două milioane de cazuri de boli venerice. Ei au creat bordeluri umplute cu femei venite din Europa de Est, care au fost înrolate cu forţa pentru muncă "obligatorie". Francezii şi britanicii organizaseră şi ei "bordelurile de campanie". În 1945, americanii au capturat "bazele de agrement" japoneze. Multe femei au rămas în continuare acolo, pentru că nu aveau unde să meargă.
MĂRTURIE
Maria Rosa Henson
În aprilie 1943, Maria Rosa Henson, în vârstă de doar 15 ani, a fost capturată de soldaţii japonezi în Filipine. A fost violată de mai multe ori şi sechestrată, fiind folosită drept "femeie de agrement" la Cartierul General al Armatei Japoneze, în cei doi ani care au urmat. Iată povestea sa:
"La început, pregăteam micul dejun pentru soldaţi. Apoi, trebuia să facem curat în cameră. După aceea, coboram la spălătorie ca să ne spălăm singura rochie pe care o aveam. Spălătoria nu avea uşă... Soldaţii ne priveau. Eram dezbrăcate. Îşi băteau joc de noi, mai ales de mine şi de o altă fată, pentru că nu aveam sâni. Eram doar nişte fetiţe. La ora două, se întorceau de pe front. Supliciul meu începea: stăteam întinsă pe pat, în timp ce ei mă violau pe rând. În fiecare zi, erau între doisprezece şi douăzeci, uneori chiar treizeci de soldaţi. Dacă nu erau satisfăcuţi, eram bătută şi umilită".
Superstiţiile sexuale
Războiul are superstiţiile lui, iar japonezii nu au făcut excepţie de la ele. Ei aveau o mulţime de credinţe ciudate în ceea ce priveşte sexualitatea. Conform uneia dintre ele, să ai relaţii sexuale înainte de a intra pe câmpul de luptă elimina orice risc de a fi rănit grav. Unii soldaţi îşi fabricau chiar amulete protectoare cu păr pubian, pe care le purtau în timpul luptei.
Cea mai puternică superstiţie prevedea că orice bărbat trebuia să facă dragoste măcar o dată înainte să moară. De aceea, tinerii încă virgini erau încurajaţi să meargă la "femeile de agrement". Soldaţii se temeau de noii recruţi, care nu avuseseră niciodată relaţii sexuale, pentru că puteau să le strice moralul.
În cartea "Sclavele sexuale ale Armatei Japoneze", autorul american George Hicks citează cazul unuia dintre aceşti recruţi, pe care camarazii săi l-au dus cu forţa într-un bordel. Soldatul făcuse tot posibilul pentru a evita relaţiile sexuale. Sub privirea camarazilor săi, a fost urmărit prin toată camera de o tânără fată îngrozită, care încerca să-l convingă... pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea pe care ar fi primit-o dacă nu ar fi reuşit să-l dezvirgineze. Negativele eroismului sunt lugubre.
SERGIU DELVIG