Asta nu e ştire de tabloid, ci o declaraţie a unui fost ministru al Comunicaţiilor în guvernul PDL, Gabriel Sandu, condamnat la trei ani de închisoare în dosarul Microsoft. Dacă omul a furat, trebuie să ştie multe despre mecanismul şi amplitudinea hoţiilor din România. Tot de la el am aflat că o campanie pentru prezidenţiale costă 60 de milioane de euro. Avem, aşadar, nişte cifre uluitoare prin mărimea lor. Înseamnă că fiecare partid cheltuie cel puţin (!) 100 de milioane de euro pe parlamentare şi prezidenţiale, fără să socotim alegerile locale, unde fiecare primar are şi el banii lui negri sau gri. De unde credeţi că vin aceste sume colosale? Din buzunarele noastre! Tot Gabriel Sandu spune că miniştrii sunt puşi de şefii de partid pentru a aduce bani. Nu te conformezi, zbori! Gândiţi-vă că nu e vorba doar de banii pentru campaniile electorale! Cei care fură trebuie să pună şi ei deoparte ceva bani albi pentru zile negre, când, poate, vor sta doi-trei ani printr-o cameră mai răcoroasă... Un cont bancar grosuţ, care te aşteaptă afară, bine ascuns de DNA, prin paradisurile fiscale, e o consolare dulce atunci când te uiţi ani întregi la soare printre zăbrele. Aşadar, putem înmulţi de câteva ori suta de milioane de euro implicată în campaniile electorale ale fiecărui partid.
Am făcut această lungă introducere, pentru ca să înţelegeţi magnitudinea caracatiţei politicii româneşti. Fiecare partid este, în fapt, organizat într-o mafie. Degeaba le schimbăm la fiecare alegeri, dacă nu schimbăm mecanismul lor de finanţare. Aici cred că este marele atu al premierului Cioloş. Pentru că nu s-a înregimentat în niciun partid, el a rămas curat şi nu are de dat socoteală nimănui. Tehnocrat conştiincios, şi-a făcut banii muncind, pur şi simplu. E liber, aşadar, să facă ceea ce crede că e bine pentru ţară, nu pentru clică.
Acest mare avantaj implică şi un handicap. Alegerile din România, dacă e să îl credem pe Gabriel Sandu, se fac numai din furăciuni. Tot aparatul care munceşte la ele, de la lipitorii de afişe şi strângătorii de votanţi cu microbuzul şi până la creierele implicate în strategia electorală, toţi, dar absolut toţi, sunt conectaţi la borcanul cu miere sifonat din bugetul statului. Când eşti în afara sistemului, ca Dacian Cioloş, pleci din start cu şanse infime. Pentru că românii votează greu (am văzut asta din prezenţa la urne, foarte slabă), ei trebuie duşi la vot, dacă se poate, cu maşina, şi aduşi înapoi acasă. Iar dacă vii din afara sistemului, atunci purtătorii de găleţi şi şoferii de microbuze nu muncesc pentru tine, ci pentru ceilalţi. Şi nu eşti ales.
Există însă şi o portiţă: ca premierul Dacian Cioloş să nu intre în niciun partid (aşa cum a şi anunţat că va face), dar partidele, speriate de stradă şi DNA, să îl lase, totuşi, să conducă după alegerile din acest an un guvern curat. E o soluţie extremă, dar care are şanse de reuşită, pentru că, sper eu, caracatiţa a înţeles că zilele îi sunt numărate. Toţi ştim că fură, ştim şi cât fură şi cum o face, aşa că va fi obligată să se primenească şi să îşi găsească un alt fel de a trăi.
O astfel de revoluţie, care să demoleze mecanismele de finanţare penală transpartinică, nu poate veni decât de la un om care nu a fost până acum în contact cu tentaculele ei. Până la urmă, aceasta nu este şansa lui Dacian Cioloş, ci şansa noastră, a tuturor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
