Asta nu e știre de tabloid, ci o declarație a unui fost ministru al Comunicațiilor în guvernul PDL, Gabriel Sandu, condamnat la trei ani de închisoare în dosarul Microsoft. Dacă omul a furat, trebuie să știe multe despre mecanismul și amplitudinea hoțiilor din România. Tot de la el am aflat că o campanie pentru prezidențiale costă 60 de milioane de euro. Avem, așadar, niște cifre uluitoare prin mărimea lor. Înseamnă că fiecare partid cheltuie cel puțin (!) 100 de milioane de euro pe parlamentare și prezidențiale, fără să socotim alegerile locale, unde fiecare primar are și el banii lui negri sau gri. De unde credeți că vin aceste sume colosale? Din buzunarele noastre! Tot Gabriel Sandu spune că miniștrii sunt puși de șefii de partid pentru a aduce bani. Nu te conformezi, zbori! Gândiți-vă că nu e vorba doar de banii pentru campaniile electorale! Cei care fură trebuie să pună și ei deoparte ceva bani albi pentru zile negre, când, poate, vor sta doi-trei ani printr-o cameră mai răcoroasă... Un cont bancar grosuț, care te așteaptă afară, bine ascuns de DNA, prin paradisurile fiscale, e o consolare dulce atunci când te uiți ani întregi la soare printre zăbrele. Așadar, putem înmulți de câteva ori suta de milioane de euro implicată în campaniile electorale ale fiecărui partid.
Am făcut această lungă introducere, pentru ca să înțelegeți magnitudinea caracatiței politicii românești. Fiecare partid este, în fapt, organizat într-o mafie. Degeaba le schimbăm la fiecare alegeri, dacă nu schimbăm mecanismul lor de finanțare. Aici cred că este marele atu al premierului Cioloș. Pentru că nu s-a înregimentat în niciun partid, el a rămas curat și nu are de dat socoteală nimănui. Tehnocrat conștiincios, și-a făcut banii muncind, pur și simplu. E liber, așadar, să facă ceea ce crede că e bine pentru țară, nu pentru clică.
Acest mare avantaj implică și un handicap. Alegerile din România, dacă e să îl credem pe Gabriel Sandu, se fac numai din furăciuni. Tot aparatul care muncește la ele, de la lipitorii de afișe și strângătorii de votanți cu microbuzul și până la creierele implicate în strategia electorală, toți, dar absolut toți, sunt conectați la borcanul cu miere sifonat din bugetul statului. Când ești în afara sistemului, ca Dacian Cioloș, pleci din start cu șanse infime. Pentru că românii votează greu (am văzut asta din prezența la urne, foarte slabă), ei trebuie duși la vot, dacă se poate, cu mașina, și aduși înapoi acasă. Iar dacă vii din afara sistemului, atunci purtătorii de găleți și șoferii de microbuze nu muncesc pentru tine, ci pentru ceilalți. Și nu ești ales.
Există însă și o portiță: ca premierul Dacian Cioloș să nu intre în niciun partid (așa cum a și anunțat că va face), dar partidele, speriate de stradă și DNA, să îl lase, totuși, să conducă după alegerile din acest an un guvern curat. E o soluție extremă, dar care are șanse de reușită, pentru că, sper eu, caracatița a înțeles că zilele îi sunt numărate. Toți știm că fură, știm și cât fură și cum o face, așa că va fi obligată să se primenească și să își găsească un alt fel de a trăi.
O astfel de revoluție, care să demoleze mecanismele de finanțare penală transpartinică, nu poate veni decât de la un om care nu a fost până acum în contact cu tentaculele ei. Până la urmă, aceasta nu este șansa lui Dacian Cioloș, ci șansa noastră, a tuturor.