Îndrăznesc să vă scriu pentru că vă apreciez mult şi am nevoie de sfaturile dumneavoastră. Trăiesc o poveste de suflet şi nu am cui să o împărtăşesc şi cine să îmi dea un sfat sau chiar să-mi împărtăşească o stare sufletească, sentimentală asemănătoare. Din păcate, în zilele noastre, nu mai ai încredere în nimeni, doar în duhovnic, dar, pe lângă sfaturile dânsului, am simţit nevoia să vă scriu.
Numele meu este Tania, sunt din Suceava, am puţin peste 30 de ani şi o căsnicie de aproape opt ani, alături de un om minunat. Întotdeauna am crezut şi cred în valorile morale şi ortodoxe, am fost educată de bunicii mei, ţărani din nordul Bucovinei, în acest sens. Sunt un suflet foarte sensibil şi o fire "transparentă", nu pot să afişez decât ceea ce simt. De aici pleacă totul. În urmă cu câteva săptămâni, în colectivul locului de muncă, a apărut un coleg nou. Natura atribuţiilor noastre a făcut să lucrăm împreună câteva zile, sigur, nu doar noi doi, ci alături de alţi colegi. Vă mărturisesc că momentul în care l-am văzut a fost un şoc pentru mine, o străfulgerare care mi-a tăiat respiraţia. În zilele care au urmat, deşi a fost mult de lucru şi obositor, am simţit că timpul trece mai uşor şi că-mi face plăcere să fac echipă cu Alexandru (am schimbat numele), care are şi el familie (soţie şi copil) şi o căsnicie de 13 ani. Mi-am dat seama că şi el simte la fel ca mine, deşi nu am vorbit nimic în acest sens. Privirile spuneau ce noi încă nu îndrăzneam. Fiecare zi era frumoasă în felul ei, doar că nu mă simţeam o trădătoare; aveam impresia că toţi colegii îmi citesc pe chip "furtuna" de sentimente din suflet. Pe de altă parte, încercam să mă înfrunt, să mă stăpânesc, să sting vâlvătaia din mine. Seara, în timp ce mă duceam spre casă, îl rugam pe Dumnezeu, cu lacrimi în ochi şi în gând, să mă ajute să trec peste această stare, mă simţeam vinovată atât faţă de soţul meu, cât şi faţă de familia lui.
Am terminat munca în echipă, ne-am întors fiecare în biroul lui, şi m-am gândit că sunt ok, dar Alexandru a început să-mi facă câte o scurtă vizită, să mai schimbăm câte o vorbă, să bem o cafea, şi aşa, încet, am ajuns să ne sunăm, să ne împărtăşim noutăţi în care ardeau, de fapt, sentimente, să ne facem mici atenţii. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult şi îmi place este că, deocamdată, relaţia noastră este doar o stare minunată a sufletului, asemenea unui zbor, fără nicio dorinţă de concretizare fizică. Suntem conştienţi că avem familii, nu ne sunăm după orele de program, nu ne-am întâlnit niciodată în oraş.
Mă simt bine în preajma lui, cu toate că şi la serviciu avem reţineri să ne vedem prea des, vrem să evităm bârfele, bănuielile. Totuşi, îmi este teamă şi sunt agitată. Acasă mă gândesc continuu la el, la situaţia în care am intrat, cum am ajuns aici, unde am greşit? Ce îmi lipsea în mariajul meu, pe care îl credeam fericit? Ce ar trebui să fac? Oare îl iubesc? Îmi trădez soţul cu aceste sentimente şi emoţii pe care nu le pot stăpâni? Oare cât va dura, unde trebuie să mă opresc? E vorba doar de sentimente curate, pe care să le porţi în taina sufletului, fără să aluneci spre patimile trupeşti? Nu aş vrea pentru nimic în lume să stric ceva! Uneori îmi zic că trebuie să terminăm, să înăbuşim aceste sentimente, să uităm unul de altul, dar când vine cu o floare sau mă strânge de mână, sau îmi spune că sunt frumoasă, că şi el simte la fel ca mine, că nu a mai trăit o stare a sufletului aşa de puternică de când era adolescent, nu pot să-i spun "gata, s-a terminat!".
Sentimentele sunt curate, mă simt şi eu ca un adolescent la prima iubire, dar sunt îmbinate şi cu mustrări de conştiinţă. Oare poţi avea loc în suflet pentru doi bărbaţi? Asta simt în acest moment. Îmi iubesc şi îmi apreciez enorm soţul, dar sunt îndrăgostită nebuneşte de Alexandru. Ce-ar trebui să fac? Cum să procedez?
Dacă aş gândi doar cu mintea, ar trebui să rup această "vrajă" şi să-mi pun sufletul să plângă. În acelaşi timp sunt conştientă că "undeva" se va termina. Să forţez lucrurile eu sau să las sufletul să se vindece încet? Îmi este teamă.
Cu duhovnicul meu am vorbit imediat după ce am terminat "munca în echipă". Mi-a spus că rugăciunea şi răbdarea vor rezolva problema. Cum să mă rog "contra" mea, contra unui sentiment pe care nu ezit să-l numesc fericire? Cum să mă rog să-mi ia Dumnezeu bucuria? Nădăjduiesc să pot şi să nu sufere altcineva, decât eu. Ştiu că va veni ziua când voi avea sufletul zdrobit şi mă voi căi.
Credeţi că va dura mult această nebunie a sufletelor noastre? Mi-ar părea rău să se termine brusc şi, mai ales, să se termine cu vânătăi pe suflet. Din păcate, sau din fericire, ceea ce simţim este, se pare, iubire (am evitat tot timpul să pronunţ acest cuvânt, că poate mă înşel, deşi...).
Poate mai sunt persoane care au trăit aceeaşi poveste, şi aş dori mult să le cunosc experienţa prin intermediul paginilor revistei dvs.
Vă mulţumesc din inimă şi aştept un răspuns.
TANIA - Suceava
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
