"Sămnul"

Poveşti de dragoste

Era sub o frunză de dovleac. Stătea acolo nemişcată şi se uita drept la mine. Sco­team ceapă din strat şi m-am speriat când am dat cu ochii de ea. Am tresărit şi poate am şi ţipat, dar nu mai contează asta acum, sigur e că am şi sărit un pas înapoi, dar ea tot nu s-a mişcat. A rămas în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie. Părea că e o statuetă din aceea chinezească, un monstru bubos cu privire leneşă, cu ochii acoperiţi pe jumătate de pleoape îngroşate. Era o broască râioasă, uriaşă şi urâtă, după cum îi este şi numele, şi din cauza ei am abandonat lucrul în gră­dină şi am intrat în casă. Nu mi-a plăcut să lucrez ur­mărită de ochii aceia ne­mişcaţi şi-mi aduc aminte că nu i-am spus atunci mă­tuşii de ce nu mai lucrez, ci doar în­spre seară, când m-am dus din nou să o ajut. Înainte de a reîncepe lucrul, am dat cu un băţ la o parte toate frun­zele, ca să văd dacă mai era acolo bros­coiul. Nu era, dis­­pă­ruse ori se ascunsese şi mai bine între flori. Ple­case cine ştie unde.
Era o zi minunată de toamnă caldă şi o ajutam pe mătuşa să-şi strângă roadele din grădină. Avea aproa­pe nouăzeci de ani, şi nu mai era atât de vi­oaie pe cât ar fi vrut. Tocmai de aceea, ne roteam, cei trei nepoţi pe care-i avea, ca s-o aju­tăm, fără ca ea să-şi dea seama c-o supra­ve­ghem şi că ne-am făcut un program din a o proteja. Nu i-ar fi plăcut să ştie că a devenit o problemă pentru în­treaga familie, cu râvna ei de a lucra toată ziua, fără dram de răgaz. Spre seară, i-am povestit mă­tuşii de broscoi, şi ea s-a oprit din ce făcea şi m-a în­trebat cum era bros­coiul şi cum stătea şi în ce di­recţie a plecat. N-am priceput ce-i cu atâtea în­trebări şi de ce mă silea să-mi amintesc nişte detalii pe care nu le băgasem în seamă. "Aista-i un sămn! Un mare sămn! Tu tră­buia să te uiţi încotro o ia, ca să ştii de un­de a venit! Un mare sămn! Aiastă broas­că o fost tri­măsă, n-o venit ea degeaba!", a zis mă­tuşa, ui­tându-se lung la mine. Am dat amuzată din cap, dar şi nedu­merită cumva. Şi pe bună dreptate. De ziua aceea de toam­nă aveam să-mi amintesc toa­tă viaţa.

Vârful Negru

Eram măritată de câteva luni cu un bărbat de care m-am simţit apropiată de când l-am văzut prima oară. Ţin minte şi cum era îmbrăcat în ziua în care a venit în satul nostru, împreună cu alte zeci de studenţi, în practică, la cules de struguri. Au stat vreo două săp­tămâni în sat şi în fiecare seară, după cină, făceau câte un foc de tabără, cântau şi spuneau glume. Era mare distracţie între ei şi ne-a părut bine când ne-au primit în grupul lor pe câţiva din sat, liceeni mai mari. Ne-am îndrăgostit de cum ne-am vorbit întâia oară, şi m-am aşezat lângă el în seara aceea, cu si­guranţa pe care ţi-o dă obrăznicia tine­reţii şi dra­gostea care vine, nu se ştie de unde. Simţeam că acolo, lângă el, mi-era locul şi că n-are niciun rost să mai amânăm ceea ce mi se părea clar, adică faptul că eram făcuţi unul pentru altul. Deşi eram în ultimul an de liceu şi aveam de gând să dau admitere la Far­ma­cie, când am aflat că el e student la Poli­teh­nică, mi-am schimbat pla­nurile şi m-am dus şi eu tot la politehnică. Am intrat la facultate, şi după un an de stu­denţie, ne-am căsătorit, pe la începutul lui iu­nie, şi am petrecut vara aceea în satul meu. A fost o vară tare fru­moasă! I-am ajutat pe ai mei în gos­podărie, ne-am distrat cu ceilalţi tineri din sat veniţi acasă în vacanţă şi am ajutat-o şi pe mătuşa Reghina, sora mai mare a bu­nicului, cea care nu se mai descurca singură în gos­podăria uria­şă pe care o avea.
La sfârşit de vacanţă, aşa cum ne era obi­ceiul în fiecare an, mergeam într-o drumeţie, urcam pe muntele care era aproape de sat. Era un fel de a ne lua rămas bun de la locurile acelea minunate, până în anul următor. Nu era prea greu urcuşul. Pantele erau line şi era o excursie potrivită şi pentru cei care nu erau antrenaţi special pentru ascensiuni montane, aşa cum eram eu. Numai că în ziua aceea, nu ştiu de ce, dar cu sigu­ranţă că există o explicaţie în afara puterii mele de în­ţelegere, pur şi simplu nu am mai avut chef de ex­cursie. Era o di­mineaţă senină, de septembrie, şi culorile câmpului şi ale pădurii erau proaspete, în lumina gălbuie a soarelui blând. Era atâta pace în jur, încât mi s-a părut oarecum mai potrivit să ră­mân acasă. Când le-am spus celor din grup că nu mai merg cu ei, un cor de vo­ci­ferări m-a în­con­jurat imediat, dar s-au calmat când le-am spus că Do­ru, bărbatul meu, va merge cu ei, pentru că îşi dorea de mult un ur­cuş pe Vârful Ne­gru, cu­nos­cut pen­tru fru­museţea lui. Aşa că au plecat şi eu am rămas uitân­du-mă după ei, pâ­nă când s-au pierdut în za­re. Ziua aceea a trecut foarte stra­niu. Ţin minte că orice am în­cercat să fac, n-am dus la capăt. Începeam ce­va şi nu mai aveam răbdare să ter­min, mă mutam la altă mun­că, în altă parte a gospo­dăriei, şi de acolo la alta, în altă parte, lă­sând tot aşa, treburile începute şi nesfârşite. O fi fost de vină, poate, şi căl­du­ra mole­şitoare, care s-a lăsat greu peste gră­dini, căldură aproape nefi­rească şi ne­po­tri­vită, cu sfârşitul de sep­tembrie în care eram. Dar mai era şi un fel de nelinişte, un fel de stare de nestare, de care nu puteam nicicum să scap încă de di­mineaţă, de când am privit cum se face tot mai mică, în cea­ţa senină şi mişcată a depăr­tării, şepcuţa por­tocalie pe care o purta băr­batul meu pe cap. Du­pă amiază, m-am dus la mătuşa Reghina, dar n-am stat nici acolo mult, căci atunci am văzut broscoiul acela nesuferit şi m-am întors iar acasă. După o vreme, m-am liniştit brusc şi m-a prins aşa, o melancolie şi-o pă­rere de rău, nici eu nu ştiam după ce sau de ce. Când mă gândesc la ziua aceea, îmi dau seama că toate care mă în­con­jurau şi toate stările acelea fără nume erau într-ade­văr "un sămn", cum zisese mă­tuşa, par­că voiau să mă anunţe că se va întâmpla ceva ne­aş­tepat şi negândit. N-am înţeles "sămnul", n-am priceput împotrivirea tuturor lu­cru­rilor din gospodărie, care nu s-au lăsat aranjate după cum am vrut eu, n-am descifrat nici ochii brosco­iului care s-a uitat neclintit la mine. Şi n-am înţeles, în primele mo­­mente, nici vorbele speriate şi înecate ale prie­tenului nostru, Alexandru, care a venit în fugă, spre sea­ră, să-mi spună că Doru a căzut de pe Vârful Negru şi că e în stare gravă, în drum spre spi­tal.

Năluca

Au trecut douăzeci de ani de la acele întâmplări. Doru a murit, înainte ca eu să ajung la el. Aveam douăzeci de ani şi eram văduvă, la doar câteva luni după nuntă. Întâmplarea a paralizat tot satul. Când ieşeam din casă, lumea se uita la mine ca la urs. Neputinţa, durerea crâncenă şi revolta primelor zile de văduvie au fost înlocuite, încetul cu încetul, de un fel de anestezie. Nu mai simţeam absolut nimic. Du­rerea despărţirii de Doru, atât de brutală şi ne­aşteptată, a atenuat şi şters orice simţ al meu. Nu numai că nu mai ştiam când să mă bucur, când să râd, când să mă întristez şi când să mă încrunt, dar nu-mi dădeam seama nici când o mâncare era prea sărată, ori când ceaiul era prea dulce. Eram ca o bucată de lemn umblător. Totul mă despărţea de lumea din jur şi, în acelaşi timp, mă ţinea captivă, închisă într-o cuşcă în care nu mai intra nimic din afară. Nu mai ştiam când e noapte, nu simţeam când e soare şi lumină, nu mă supăra frigul, nu mă alunga ploaia. Trăiam ca o buruiană la marginea unei holde care nu aşteaptă decât iarna s-o ardă cu gerul ei scli­pitor. Zilele au trecut, durerea a încărunţit odată cu mine, singurătăţii mele i-au crescut aripi. Apoi...
Într-o dimineaţă, m-am trezit cu o stare de obo­seală duioasă. Visasem că Doru a dormit lângă mine, că m-a ţinut în braţe toată noaptea şi că mi-a şoptit poveşti, aşa cum făcea în primele noastre nopţi. Ca să-mi alung tremuratul, mi-am prins umerii în braţe şi-atunci mi-am amintit de mâinile lui, care mă cău­tau grăbite prin întuneric, de lentoarea cu care mă înfăşura şi mă ţinea fără să mă pot mişca.
M-am aşezat pe un scaun şi m-am uitat pe fe­reas­tră, aşteptând să mă liniştesc. Mi-am privit mâinile, erau ale mele, dar parcă îmi erau străine, le ştiam, dar parcă nu le mai puteam potoli. Mâinile mele ţineau minte trupul lui mai mult decât putuse mintea să o facă. Păreau trezite dintr-o lungă amor­ţire, se mişcau în aer după conturul buzelor lui, îm­bră­ţişau un chip care le era apropiat, cunoscut. Trăiam o stare fe­bri­lă, ca o continuare a nop­­ţii ce trecuse atât de greu. A fost o nelinişte care a cres­cut şi mai mult, du­pă ce m-am uitat în oglindă şi-am văzut la baza gâ­tului, acolo unde osul cla­vi­culei îndul­ceş­te o adân­ci­tură, am vă­zut urma întu­ne­cată a unui sărut. Atunci am ştiut sigur că n-am visat şi că Doru chiar a venit din nou la mi­ne, ca un mire pre­gătit pen­tru prima noap­te de dragoste.
De atunci vine mereu, vine mai ales când serile sunt topite într-o lumină fi­ravă, senină, care lasă pes­te lume o urmă de tris­teţe. Vi­ne şi mă ţine în bra­ţe până dimineaţa, când mă trezesc. N-am să ştiu nicio­dată, şi nici nu vreau, de fapt, să aflu, cât din feri­ci­rea cli­pe­lor trăite împreună se da­to­rează lumii mele co­lorate şi cât vine dinspre cealaltă, aflată doar la o adiere de vânt de a noastră. Ca să ajung acolo nu mai e greu deloc. Gândul mă duce unde nu credeam. Mă bucur acum de lucruri despre care nu ştiam că pot fi po­sibile. E ca şi cum, zi de zi, aş topi cu răsuflarea mea cal­dă stratul sub­ţire de gheaţă străvezie de pe o fe­reastră, dincolo de care mă aşteaptă el, Doru.

P.S. Această poveste este trăită de o femeie care nu are curajul s-o facă publică. De aceea am scris-o eu, după mărturisirile ei.

Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU