Îndrăznesc să vă scriu pentru că vă apreciez mult și am nevoie de sfaturile dumneavoastră. Trăiesc o poveste de suflet și nu am cui să o împărtășesc și cine să îmi dea un sfat sau chiar să-mi împărtășească o stare sufletească, sentimentală asemănătoare. Din păcate, în zilele noastre, nu mai ai încredere în nimeni, doar în duhovnic, dar, pe lângă sfaturile dânsului, am simțit nevoia să vă scriu.
Numele meu este Tania, sunt din Suceava, am puțin peste 30 de ani și o căsnicie de aproape opt ani, alături de un om minunat. Întotdeauna am crezut și cred în valorile morale și ortodoxe, am fost educată de bunicii mei, țărani din nordul Bucovinei, în acest sens. Sunt un suflet foarte sensibil și o fire "transparentă", nu pot să afișez decât ceea ce simt. De aici pleacă totul. În urmă cu câteva săptămâni, în colectivul locului de muncă, a apărut un coleg nou. Natura atribuțiilor noastre a făcut să lucrăm împreună câteva zile, sigur, nu doar noi doi, ci alături de alți colegi. Vă mărturisesc că momentul în care l-am văzut a fost un șoc pentru mine, o străfulgerare care mi-a tăiat respirația. În zilele care au urmat, deși a fost mult de lucru și obositor, am simțit că timpul trece mai ușor și că-mi face plăcere să fac echipă cu Alexandru (am schimbat numele), care are și el familie (soție și copil) și o căsnicie de 13 ani. Mi-am dat seama că și el simte la fel ca mine, deși nu am vorbit nimic în acest sens. Privirile spuneau ce noi încă nu îndrăzneam. Fiecare zi era frumoasă în felul ei, doar că nu mă simțeam o trădătoare; aveam impresia că toți colegii îmi citesc pe chip "furtuna" de sentimente din suflet. Pe de altă parte, încercam să mă înfrunt, să mă stăpânesc, să sting vâlvătaia din mine. Seara, în timp ce mă duceam spre casă, îl rugam pe Dumnezeu, cu lacrimi în ochi și în gând, să mă ajute să trec peste această stare, mă simțeam vinovată atât față de soțul meu, cât și față de familia lui.
Am terminat munca în echipă, ne-am întors fiecare în biroul lui, și m-am gândit că sunt ok, dar Alexandru a început să-mi facă câte o scurtă vizită, să mai schimbăm câte o vorbă, să bem o cafea, și așa, încet, am ajuns să ne sunăm, să ne împărtășim noutăți în care ardeau, de fapt, sentimente, să ne facem mici atenții. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult și îmi place este că, deocamdată, relația noastră este doar o stare minunată a sufletului, asemenea unui zbor, fără nicio dorință de concretizare fizică. Suntem conștienți că avem familii, nu ne sunăm după orele de program, nu ne-am întâlnit niciodată în oraș.
Mă simt bine în preajma lui, cu toate că și la serviciu avem rețineri să ne vedem prea des, vrem să evităm bârfele, bănuielile. Totuși, îmi este teamă și sunt agitată. Acasă mă gândesc continuu la el, la situația în care am intrat, cum am ajuns aici, unde am greșit? Ce îmi lipsea în mariajul meu, pe care îl credeam fericit? Ce ar trebui să fac? Oare îl iubesc? Îmi trădez soțul cu aceste sentimente și emoții pe care nu le pot stăpâni? Oare cât va dura, unde trebuie să mă opresc? E vorba doar de sentimente curate, pe care să le porți în taina sufletului, fără să aluneci spre patimile trupești? Nu aș vrea pentru nimic în lume să stric ceva! Uneori îmi zic că trebuie să terminăm, să înăbușim aceste sentimente, să uităm unul de altul, dar când vine cu o floare sau mă strânge de mână, sau îmi spune că sunt frumoasă, că și el simte la fel ca mine, că nu a mai trăit o stare a sufletului așa de puternică de când era adolescent, nu pot să-i spun "gata, s-a terminat!".
Sentimentele sunt curate, mă simt și eu ca un adolescent la prima iubire, dar sunt îmbinate și cu mustrări de conștiință. Oare poți avea loc în suflet pentru doi bărbați? Asta simt în acest moment. Îmi iubesc și îmi apreciez enorm soțul, dar sunt îndrăgostită nebunește de Alexandru. Ce-ar trebui să fac? Cum să procedez?
Dacă aș gândi doar cu mintea, ar trebui să rup această "vrajă" și să-mi pun sufletul să plângă. În același timp sunt conștientă că "undeva" se va termina. Să forțez lucrurile eu sau să las sufletul să se vindece încet? Îmi este teamă.
Cu duhovnicul meu am vorbit imediat după ce am terminat "munca în echipă". Mi-a spus că rugăciunea și răbdarea vor rezolva problema. Cum să mă rog "contra" mea, contra unui sentiment pe care nu ezit să-l numesc fericire? Cum să mă rog să-mi ia Dumnezeu bucuria? Nădăjduiesc să pot și să nu sufere altcineva, decât eu. Știu că va veni ziua când voi avea sufletul zdrobit și mă voi căi. Oare dragostea nevinovată, care a apărut așa, dintr-odată, se plătește cu suferință?
Credeți că va dura mult această nebunie a sufletelor noastre? Mi-ar părea rău să se termine brusc și, mai ales, să se termine cu vânătăi pe suflet. Din păcate, sau din fericire, ceea ce simțim este, se pare, iubire (am evitat tot timpul să pronunț acest cuvânt, că poate mă înșel, deși...).
Poate mai sunt persoane care au trăit aceeași poveste, și aș dori mult să le cunosc experiența prin intermediul paginilor revistei dvs.
Vă mulțumesc din inimă și aștept un răspuns.
TANIA - Suceava
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU