Absolventă de studii sociologice, şi-a părăsit slujba după 1990, pentru a se dedica în exclusivitate familiei, atât familiei noastre, cât şi neamului nostru bogat, compus din fraţi, cumnaţi şi nepoţi. Ca urmare, dedic textul acesta şi surorii mele, Maria, şi fiului ei, Ionuţ; cumnatelor mele, Leanţa şi Valentina, cumnatului Vasile şi cumnatului Gheorghe, nepoatei Raluca, verilor, nepoţilor, prietenilor şi colegilor de redacţie. Cu amară suferinţă în suflet, le scriu tuturor celor care au cunoscut-o, cerându-le să se roage pentru trecerea ei mai uşoară, prin vămile pustiei, spre cer. Orice om, când este părăsit de jumătatea vieţii sale, îşi pierde cuvintele care ar trebui să exprime durerea. Asta mi se întâmplă şi mie. Aş vrea să urlu, să mă lupt cu bolile crunte, să ucid fatalitatea diagnosticelor necruţătoare şi să cer medicinei să urce mai sus, pe scara dumnezeiască a binelui. Să nu mai moară atâţia oameni! Să nu mai secere moartea cu-atâta spor!
Ne-am cunoscut în studenţie, în complexul Grozăveşti, în urmă cu 46 de ani! Ne-am căsătorit după doi ani, înainte de repartizarea guvernamentală, obligatorie pe atunci. Ea a ajuns la o centrală industrială, eu, la un ziar. Am primit apartament, ni s-a născut un băiat, Alexandru, apoi am avut-o pe fiica noastră, Teodora. Poveşti normale, de oameni fericiţi prin familie. Tincuţa a avut şi grija părinţilor noştri, ai ei şi ai mei. Am fost copii de ţărani, eu din Gorj, ea din Ialomiţa, înarmaţi cu cei şapte ani de acasă şi cu dorinţa de-a izbândi în viaţă prin puterile noastre. Şi-am reuşit!
Tinca era un om bun, prietenos, admirat de toţi cei care o cunoşteau. M-a iubit toată viaţa. M-a iertat. M-a îngăduit. Răspândea bunătate şi bucurie. Toţii unchii şi mătuşile ne invitau la sărbători. În fiecare primăvară, mulţi ani la rând, umpleam grădinile de la ţară cu fire de roşii, castraveţi şi ardei. Îi plăcea grădinăritul şi culesul piersicilor din vie, adunatul gutuilor şi culesul nucilor din curtea casei. Unde era ea, simţeai linişte, siguranţă, ordine. Era vrednică, gospodină minunată, înţelegătoare cu toţi, nu ura pe nimeni. Când venea vara, luam amândoi drumul vacanţei: douăzeci şi două de concedii le-am petrecut împreună în Grecia, pe insula Salamina, vindecându-ne suferinţele trupului, ce începeau să ne încolţească pe amândoi. Îi plăceau călătoriile. Aştepta cu nerăbdare sosirea verii, aşa cum a aşteptat şi vara aceasta, ultima din viaţa ei... Brusc, o boală necruţătoare s-a strecurat în trupul ei, cotropindu-l. Lupta medicilor şi-a noastră nu i-a fost de folos. Astăzi este în pământ, cu faţa ei frumoasă şi netedă, luminoasă, cu ştergarele aşternute pe trupul ei, pline de lacrimile celor care au plâns-o cu disperare. Tinca, frumoasa mea, s-a mutat acum între îngeri. Moartea a fost mai iute de mână şi nu ne-am putut lua rămas bun. Trimit acest răvaş pe urmele ei, în locul cuvintelor pe care n-am apucat să le spun. Sper să-i ajungă şi să-i mai înflorească o dată zâmbetul pe obraz.
Redactorii revistei "Formula AS" sunt alături de colegul lor, Ion Longin Popescu, în marea suferinţă provocată de pierderea soţiei. Dumnezeu s-o primească la El!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
