Era sub o frunză de dovleac. Stătea acolo nemișcată și se uita drept la mine. Scoteam ceapă din strat și m-am speriat când am dat cu ochii de ea. Am tresărit și poate am și țipat, dar nu mai contează asta acum, sigur e că am și sărit un pas înapoi, dar ea tot nu s-a mișcat. A rămas în același loc, în aceeași poziție. Părea că e o statuetă din aceea chinezească, un monstru bubos cu privire leneșă, cu ochii acoperiți pe jumătate de pleoape îngroșate. Era o broască râioasă, uriașă și urâtă, după cum îi este și numele, și din cauza ei am abandonat lucrul în grădină și am intrat în casă. Nu mi-a plăcut să lucrez urmărită de ochii aceia nemișcați și-mi aduc aminte că nu i-am spus atunci mătușii de ce nu mai lucrez, ci doar înspre seară, când m-am dus din nou să o ajut. Înainte de a reîncepe lucrul, am dat cu un băț la o parte toate frunzele, ca să văd dacă mai era acolo broscoiul. Nu era, dispăruse ori se ascunsese și mai bine între flori. Plecase cine știe unde.
Era o zi minunată de toamnă caldă și o ajutam pe mătușa să-și strângă roadele din grădină. Avea aproape nouăzeci de ani, și nu mai era atât de vioaie pe cât ar fi vrut. Tocmai de aceea, ne roteam, cei trei nepoți pe care-i avea, ca s-o ajutăm, fără ca ea să-și dea seama c-o supraveghem și că ne-am făcut un program din a o proteja. Nu i-ar fi plăcut să știe că a devenit o problemă pentru întreaga familie, cu râvna ei de a lucra toată ziua, fără dram de răgaz. Spre seară, i-am povestit mătușii de broscoi, și ea s-a oprit din ce făcea și m-a întrebat cum era broscoiul și cum stătea și în ce direcție a plecat. N-am priceput ce-i cu atâtea întrebări și de ce mă silea să-mi amintesc niște detalii pe care nu le băgasem în seamă. "Aista-i un sămn! Un mare sămn! Tu trăbuia să te uiți încotro o ia, ca să știi de unde a venit! Un mare sămn! Aiastă broască o fost trimăsă, n-o venit ea degeaba!", a zis mătușa, uitându-se lung la mine. Am dat amuzată din cap, dar și nedumerită cumva. Și pe bună dreptate. De ziua aceea de toamnă aveam să-mi amintesc toată viața.
Vârful Negru
Eram măritată de câteva luni cu un bărbat de care m-am simțit apropiată de când l-am văzut prima oară. Țin minte și cum era îmbrăcat în ziua în care a venit în satul nostru, împreună cu alte zeci de studenți, în practică, la cules de struguri. Au stat vreo două săptămâni în sat și în fiecare seară, după cină, făceau câte un foc de tabără, cântau și spuneau glume. Era mare distracție între ei și ne-a părut bine când ne-au primit în grupul lor pe câțiva din sat, liceeni mai mari. Ne-am îndrăgostit de cum ne-am vorbit întâia oară, și m-am așezat lângă el în seara aceea, cu siguranța pe care ți-o dă obrăznicia tinereții și dragostea care vine, nu se știe de unde. Simțeam că acolo, lângă el, mi-era locul și că n-are niciun rost să mai amânăm ceea ce mi se părea clar, adică faptul că eram făcuți unul pentru altul. Deși eram în ultimul an de liceu și aveam de gând să dau admitere la Farmacie, când am aflat că el e student la Politehnică, mi-am schimbat planurile și m-am dus și eu tot la politehnică. Am intrat la facultate, și după un an de studenție, ne-am căsătorit, pe la începutul lui iunie, și am petrecut vara aceea în satul meu. A fost o vară tare frumoasă! I-am ajutat pe ai mei în gospodărie, ne-am distrat cu ceilalți tineri din sat veniți acasă în vacanță și am ajutat-o și pe mătușa Reghina, sora mai mare a bunicului, cea care nu se mai descurca singură în gospodăria uriașă pe care o avea.
La sfârșit de vacanță, așa cum ne era obiceiul în fiecare an, mergeam într-o drumeție, urcam pe muntele care era aproape de sat. Era un fel de a ne lua rămas bun de la locurile acelea minunate, până în anul următor. Nu era prea greu urcușul. Pantele erau line și era o excursie potrivită și pentru cei care nu erau antrenați special pentru ascensiuni montane, așa cum eram eu. Numai că în ziua aceea, nu știu de ce, dar cu siguranță că există o explicație în afara puterii mele de înțelegere, pur și simplu nu am mai avut chef de excursie. Era o dimineață senină, de septembrie, și culorile câmpului și ale pădurii erau proaspete, în lumina gălbuie a soarelui blând. Era atâta pace în jur, încât mi s-a părut oarecum mai potrivit să rămân acasă. Când le-am spus celor din grup că nu mai merg cu ei, un cor de vociferări m-a înconjurat imediat, dar s-au calmat când le-am spus că Doru, bărbatul meu, va merge cu ei, pentru că își dorea de mult un urcuș pe Vârful Negru, cunoscut pentru frumusețea lui. Așa că au plecat și eu am rămas uitându-mă după ei, până când s-au pierdut în zare. Ziua aceea a trecut foarte straniu. Țin minte că orice am încercat să fac, n-am dus la capăt. Începeam ceva și nu mai aveam răbdare să termin, mă mutam la altă muncă, în altă parte a gospodăriei, și de acolo la alta, în altă parte, lăsând tot așa, treburile începute și nesfârșite. O fi fost de vină, poate, și căldura moleșitoare, care s-a lăsat greu peste grădini, căldură aproape nefirească și nepotrivită, cu sfârșitul de septembrie în care eram. Dar mai era și un fel de neliniște, un fel de stare de nestare, de care nu puteam nicicum să scap încă de dimineață, de când am privit cum se face tot mai mică, în ceața senină și mișcată a depărtării, șepcuța portocalie pe care o purta bărbatul meu pe cap. După amiază, m-am dus la mătușa Reghina, dar n-am stat nici acolo mult, căci atunci am văzut broscoiul acela nesuferit și m-am întors iar acasă. După o vreme, m-am liniștit brusc și m-a prins așa, o melancolie și-o părere de rău, nici eu nu știam după ce sau de ce. Când mă gândesc la ziua aceea, îmi dau seama că toate care mă înconjurau și toate stările acelea fără nume erau într-adevăr "un sămn", cum zisese mătușa, parcă voiau să mă anunțe că se va întâmpla ceva neaștepat și negândit. N-am înțeles "sămnul", n-am priceput împotrivirea tuturor lucrurilor din gospodărie, care nu s-au lăsat aranjate după cum am vrut eu, n-am descifrat nici ochii broscoiului care s-a uitat neclintit la mine. Și n-am înțeles, în primele momente, nici vorbele speriate și înecate ale prietenului nostru, Alexandru, care a venit în fugă, spre seară, să-mi spună că Doru a căzut de pe Vârful Negru și că e în stare gravă, în drum spre spital.
Năluca
Au trecut douăzeci de ani de la acele întâmplări. Doru a murit, înainte ca eu să ajung la el. Aveam douăzeci de ani și eram văduvă, la doar câteva luni după nuntă. Întâmplarea a paralizat tot satul. Când ieșeam din casă, lumea se uita la mine ca la urs. Neputința, durerea crâncenă și revolta primelor zile de văduvie au fost înlocuite, încetul cu încetul, de un fel de anestezie. Nu mai simțeam absolut nimic. Durerea despărțirii de Doru, atât de brutală și neașteptată, a atenuat și șters orice simț al meu. Nu numai că nu mai știam când să mă bucur, când să râd, când să mă întristez și când să mă încrunt, dar nu-mi dădeam seama nici când o mâncare era prea sărată, ori când ceaiul era prea dulce. Eram ca o bucată de lemn umblător. Totul mă despărțea de lumea din jur și, în același timp, mă ținea captivă, închisă într-o cușcă în care nu mai intra nimic din afară. Nu mai știam când e noapte, nu simțeam când e soare și lumină, nu mă supăra frigul, nu mă alunga ploaia. Trăiam ca o buruiană la marginea unei holde care nu așteaptă decât iarna s-o ardă cu gerul ei sclipitor. Zilele au trecut, durerea a încărunțit odată cu mine, singurătății mele i-au crescut aripi. Apoi...
Într-o dimineață, m-am trezit cu o stare de oboseală duioasă. Visasem că Doru a dormit lângă mine, că m-a ținut în brațe toată noaptea și că mi-a șoptit povești, așa cum făcea în primele noastre nopți. Ca să-mi alung tremuratul, mi-am prins umerii în brațe și-atunci mi-am amintit de mâinile lui, care mă căutau grăbite prin întuneric, de lentoarea cu care mă înfășura și mă ținea fără să mă pot mișca.
M-am așezat pe un scaun și m-am uitat pe fereastră, așteptând să mă liniștesc. Mi-am privit mâinile, erau ale mele, dar parcă îmi erau străine, le știam, dar parcă nu le mai puteam potoli. Mâinile mele țineau minte trupul lui mai mult decât putuse mintea să o facă. Păreau trezite dintr-o lungă amorțire, se mișcau în aer după conturul buzelor lui, îmbrățișau un chip care le era apropiat, cunoscut. Trăiam o stare febrilă, ca o continuare a nopții ce trecuse atât de greu. A fost o neliniște care a crescut și mai mult, după ce m-am uitat în oglindă și-am văzut la baza gâtului, acolo unde osul claviculei îndulcește o adâncitură, am văzut urma întunecată a unui sărut. Atunci am știut sigur că n-am visat și că Doru chiar a venit din nou la mine, ca un mire pregătit pentru prima noapte de dragoste.
De atunci vine mereu, vine mai ales când serile sunt topite într-o lumină firavă, senină, care lasă peste lume o urmă de tristețe. Vine și mă ține în brațe până dimineața, când mă trezesc. N-am să știu niciodată, și nici nu vreau, de fapt, să aflu, cât din fericirea clipelor trăite împreună se datorează lumii mele colorate și cât vine dinspre cealaltă, aflată doar la o adiere de vânt de a noastră. Ca să ajung acolo nu mai e greu deloc. Gândul mă duce unde nu credeam. Mă bucur acum de lucruri despre care nu știam că pot fi posibile. E ca și cum, zi de zi, aș topi cu răsuflarea mea caldă stratul subțire de gheață străvezie de pe o fereastră, dincolo de care mă așteaptă el, Doru.
P.S. Această poveste este trăită de o femeie care nu are curajul s-o facă publică. De aceea am scris-o eu, după mărturisirile ei.
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU