Absolventă de studii sociologice, și-a părăsit slujba după 1990, pentru a se dedica în exclusivitate familiei, atât familiei noastre, cât și neamului nostru bogat, compus din frați, cumnați și nepoți. Ca urmare, dedic textul acesta și surorii mele, Maria, și fiului ei, Ionuț; cumnatelor mele, Leanța și Valentina, cumnatului Vasile și cumnatului Gheorghe, nepoatei Raluca, verilor, nepoților, prietenilor și colegilor de redacție. Cu amară suferință în suflet, le scriu tuturor celor care au cunoscut-o, cerându-le să se roage pentru trecerea ei mai ușoară, prin vămile pustiei, spre cer. Orice om, când este părăsit de jumătatea vieții sale, își pierde cuvintele care ar trebui să exprime durerea. Asta mi se întâmplă și mie. Aș vrea să urlu, să mă lupt cu bolile crunte, să ucid fatalitatea diagnosticelor necruțătoare și să cer medicinei să urce mai sus, pe scara dumnezeiască a binelui. Să nu mai moară atâția oameni! Să nu mai secere moartea cu-atâta spor!
Ne-am cunoscut în studenție, în complexul Grozăvești, în urmă cu 46 de ani! Ne-am căsătorit după doi ani, înainte de repartizarea guvernamentală, obligatorie pe atunci. Ea a ajuns la o centrală industrială, eu, la un ziar. Am primit apartament, ni s-a născut un băiat, Alexandru, apoi am avut-o pe fiica noastră, Teodora. Povești normale, de oameni fericiți prin familie. Tincuța a avut și grija părinților noștri, ai ei și ai mei. Am fost copii de țărani, eu din Gorj, ea din Ialomița, înarmați cu cei șapte ani de acasă și cu dorința de-a izbândi în viață prin puterile noastre. Și-am reușit!
Tinca era un om bun, prietenos, admirat de toți cei care o cunoșteau. M-a iubit toată viața. M-a iertat. M-a îngăduit. Răspândea bunătate și bucurie. Toții unchii și mătușile ne invitau la sărbători. În fiecare primăvară, mulți ani la rând, umpleam grădinile de la țară cu fire de roșii, castraveți și ardei. Îi plăcea grădinăritul și culesul piersicilor din vie, adunatul gutuilor și culesul nucilor din curtea casei. Unde era ea, simțeai liniște, siguranță, ordine. Era vrednică, gospodină minunată, înțelegătoare cu toți, nu ura pe nimeni. Când venea vara, luam amândoi drumul vacanței: douăzeci și două de concedii le-am petrecut împreună în Grecia, pe insula Salamina, vindecându-ne suferințele trupului, ce începeau să ne încolțească pe amândoi. Îi plăceau călătoriile. Aștepta cu nerăbdare sosirea verii, așa cum a așteptat și vara aceasta, ultima din viața ei... Brusc, o boală necruțătoare s-a strecurat în trupul ei, cotropindu-l. Lupta medicilor și-a noastră nu i-a fost de folos. Astăzi este în pământ, cu fața ei frumoasă și netedă, luminoasă, cu ștergarele așternute pe trupul ei, pline de lacrimile celor care au plâns-o cu disperare. Tinca, frumoasa mea, s-a mutat acum între îngeri. Moartea a fost mai iute de mână și nu ne-am putut lua rămas bun. Trimit acest răvaș pe urmele ei, în locul cuvintelor pe care n-am apucat să le spun. Sper să-i ajungă și să-i mai înflorească o dată zâmbetul pe obraz.
Redactorii revistei "Formula AS" sunt alături de colegul lor, Ion Longin Popescu, în marea suferință provocată de pierderea soției. Dumnezeu s-o primească la El!