O dimineaţă cu... AYLIN CADÎR - "Văd limpede ce e cu viaţa mea!"

Unii şi-o amintesc abia sosită în Capitală, când, în urma concursului "Alege ASIA", difuzat pe PRO TV, s-a format trupa POPS. Alţii o ştiu de pe scenele teatrelor sau de pe micul ecran, din serialele în care a apărut ca actriţă. Pentru cei care-i admiră vocea, talentul şi gropiţele din obraz, avem şi o veste bună: Aylin Cadîr pregăteşte un nou album. Ca să aflăm mai multe, i-am bătut la uşă. Ne-a primit cu jazz, bossa nova şi miros de cafea...

- Bună dimineaţa, Aylin!

- Eee, dimineaţă a fost când m-am trezit eu. Adică la 6 şi 11 minute. De când sunt mamă, împart di­mi­neţile cu Pavel, băieţelul meu, în vârstă de un an. Tre­buie să-l schimb, să-l hrănesc, uneori nici cafeaua n-apuc s-o beau.

- Nu-i nimic, o faci acum, cu mine.

- Ştiu de la tata cum să faci să ai foooarte mult caimac în ceaşcă. Caimacul înseamnă bani. Aşa spun turcii din Dobrogea.

- Cât de turcoaică eşti tu, de fapt, Aylin? Ambii părinţi sunt turci?

- Da, doar că sunt născuţi în Dobrogea, din familii care sunt aici de multe generaţii, de sute de ani. Ce e frumos e că au ştiut să-şi păstreze limba, re­ligia, tradiţiile, fără agresivitate, fără să creeze con­flicte în zonă. E şi o istorioară drăguţă, de la sfârşitul secolului XIX, când pri­marul din Medgidia, care era turc, era foarte fericit că reuşise să ridice moschee acolo, să-şi ducă credincioşii la rugăciune. Dar creş­tinii nu reuşeau să-şi ridice biserică, aşa că bietul pri­mar a plecat în audienţă la Bucureşti, la Mi­nistrul Culturii, la Take Ionescu, să ceară fi­nanţare de lăcaş de cult. Şi Take Ionescu l-a fli­tuit, să nu rămână vis­tieria fără cash. Dar primarul a zis: "Halal, bre, că la mine musul­man şi turc este, la tine creştin şi român este, eu vreau construim biserică şi tu nu, aman!" şi-a plecat. Şi Take Ionescu a trimis om după el şi până la urmă i-a dat bani.

- Dar când vezi ce se întâmplă astăzi în Turcia, cum te simţi?

- Privesc fix ca voi. Nu am rude acolo, doar pri­eteni, dar ca cetăţean al lumii, mi se pare îngrozitor ce face Erdogan. Prietenii mei se simt neajutoraţi, umiliţi şi speriaţi.

- Ştiu că ai plecat de-acasă la 16 ani, selec­ţio­nată la concursul "Alege ASIA", din care s-a năs­cut şi prima trupă în care ai cântat. Cam devreme 16 ani, nu?

- Dacă aş fi fost în locul alor mei, nu mi-aş fi lăsat copilul să plece în lume. (râde) Dar eu îmi doream mult să cânt, îmi doream de mică. Ţin minte că ne-am gândit mult şi, în cele din urmă, ai mei au simţit că merită să mă încu­rajeze să plec. Era o şansă care nu trebuia ratată. Din fericire, n-am fost chiar sin­gură. Am venit cu fetele cu care eram în tru­pă, Diana era tot din Constanţa, Tina de la Chi­şi­nău şi Mi­nola de la Ti­mişoara. Eram cam de aceeaşi vârstă şi lo­cu­iam împreună în acelaşi apartament.

- Cam ca adolescentele cool din serialele ame­ricane. Viaţa voastră mediatizată avea un aer foarte strălucitor...

- Dar nu era deloc aşa. Mi-era foarte dor de casă, am şi plâns de dor, mi s-a rupt inima când ne-am suit în autocarele MediaPro şi l-am văzut pe tata cum ră­mâne jos, singur şi emoţionat. Mi-era dor de Cons­tanţa, mi se părea foarte ciudat să stau într-un oraş fără faleză, parcă mă sufocam. Dar eram şi entu­zias­mată că sunt pe cont propriu...

- Şi nu era asta destul?

- Lucrurile nu-s niciodată cum par, asta am în­văţat atunci. Oamenii ne recunoşteau pe stradă, fi­indcă show-ul avusese mare succes, dar noi eram nişte fete de provincie. Trebuia să apărem la TV şi să dăm interviuri, dar uneori n-aveam cu ce să ne îmbrăcăm aşa frumos cum s-ar fi aşteptat unii. Eram nişte fete normale, luate de-acasă pe nepregătite şi făcute ve­dete peste noapte. Şi fiindcă eşti mică, ţi se pare că aşa stau lucrurile, chiar începi să crezi că ţi se cuvine.

- Vrei să spui că după ce s-a încheiat totul ai avut o deziluzie?

- Din fericire, când s-a spart trupa POPS, eu eram la facultate deja, hotărâsem să mă înscriu la Ac­torie, aşa că am picat pe moale. Doar în pro­iectele mele muzicale eram confuză, arsesem nişte etape şi nu ştiam ce voi face.

- Fuseseşi o rotiţă într-o mare maşinărie de business şi acum erai brusc singură.

- Da, dar n-aş vrea să mă plâng, fiindcă m-a ajutat enorm tot ce am făcut atunci.

- Ţi s-au deschis uşi mai uşor?

- Nu neapărat. Profesorii mei habar n-aveau de POPS. Dar experienţa a contat, câştigasem o oare­care obişnuinţă de a fi în faţa camerelor. Şi eu sunt o fire timidă, oricum...

- Tu, timidă?

- Da, da, închisă. Mi-ar fi plăcut să fiu clown, îmi place să fac feţe, feţe, nu prea ştiu să pozez, e mai comod să te ascunzi după o strâmbătură. (râde)

- Şi-atunci, cum de ai ales să te faci actriţă?

- Actoria mi-a intrat pe sub piele încet. Mi s-a părut cea mai bună cale de cunoaştere a firii ome­neşti, a propriei mele firi, înainte de toate, vocaţia care-ţi dă cel mai bine prilejul să te accepţi pe tine aşa cum eşti şi să-i accepţi şi pe ceilalţi, să nu-i mai judeci. Şi-apoi, îmi plac la nebunie costumele. (râde)

- Unde să mergem să te vedem, Aylin?

- La Teatrul Naţional, unde joc în 4 sau 5 spec­tacole. Vă recomand "Lecţia", în regia lui Mălăele. Sau, dacă sunteţi mai curajoşi, "Medeea, mama mea" - un spectacol de văzut, fiindcă aşa ceva nu s-a mai făcut pe la noi. Regizorii sunt doi bulgari care lu­crează mereu împreună, Ivan Dobcev şi Margarita Mla­denova. Au la Sofia o mică companie indepen­dentă de teatru, care montează numai piese în stil postbrechtian. Călătoresc cu ele peste tot prin lume şi s-au umplut de premii. Muzica e absolut superbă, com­pozitorul e Assen Avramov, dar nu vă aşteptaţi la un spec­tacol la care să vă delectaţi. E dur, in­confortabil pe alocuri, cu puternic mesaj social. O piesă care-şi propune să schimbe mentalităţi şi să ridice probleme.

- Ţi-a schimbat maternitatea felul în care joci?

- Da, mi-a adus o adâncime în plus. În "Medeea" joc o femeie care şi-a omorât doi copii, fiindcă nu şi-a dat seama că e gravidă. Eu născusem de cinci luni când am început repetiţiile, şi peste scena omorului nu pu­team trece fără să izbucnesc în plâns. M-a făcut mai empatică şi mai responsabilă. Văd limpede ce e cu viaţa mea, văd mai uşor falsele probleme şi iluziile care-mi stau în cale.

- ...între timp ai lansat şi un videoclip, în care eşti înconjurată de prieteni, pe o terasă superbă.

- E chiar terasa casei mele, şi cu piesa asta, "My Favourite Melody", vreau, într-un fel, să pregătesc apariţia următorului album "Aylin & The Lucky Charms". Mai am doar câteva melodii de terminat. Cred că a ieşit ceva ce-mi seamănă: e luminos, solar, jazzy, bossa nova se împleteşte pe alocuri cu elec­tro-popul. Abia aştept să fie totul gata, să dau play şi să văd dacă albumul se leagă.

- Cum e dimineaţa pe terasa aia a ta, Aylin?

- Dimineaţa e foarte mult soare. Încă mai am tran­dafirii înfloriţi, deşi e septembrie. Salvia şi men­ta sunt şi ele verzi, doar lavanda mi s-a uscat. E bine aici, sus, mă simt deasupra lumii. Uneori e aproape ca în clip, prietenii de acolo sunt chiar pri­etenii mei. Cred că am o stea foarte norocoasă. Când sunt cu moralul la pământ şi simt că mă îngroapă fricile, îmi amintesc ce oameni am în jurul meu, cât îi admir că sunt buni, frumoşi şi talentaţi. Şi mă gân­desc că, dacă lor le place de mine, trebuie să mă plac şi eu!

Fotografiile autorului

Make up: Ayfer Cadîr, Hair styling: George Negrişan
Foto: ANDRA SEMCIUC (1)