GABRIEL MANOLE - "Visez să sculptez o roată mare, de îngeri"

La Perieţi, nu departe de Slobozia, există un loc cu totul aparte. O casă veche şi elegantă te întâmpină la intrare şi, după ce treci de ea, pe un plai mare şi verde, se desfăşoară un adevărat paradis al sculpturilor. Aici trăieşte şi lucrează, departe de lumea dezlănţuită şi totuşi cumva şi în miezul ei, sculptorul şi pictorul Gabriel Manole. Absolvent de prestigiu la clasa celebrului şi carismaticului maestru Corneliu Baba, Gabriel Manole şi-a închinat toată viaţa artei. Şi a făcut-o cu succes, trăind şi sculptând cu obstinaţie, pe petecul său ascuns de moşie. Un ar­tist cu o viaţă şi nişte poveşti pasionante, pe mă­­sura talentului său.

Grădina cu statui

- V-aţi izolat în locul acesta din zariştea ne­sfâr­şită a Bărăganului, pe care l-aţi um­plut cu lucrările dvs. cioplite în piatră şi lemn. Majoritatea sculp­torilor caută zone de expunere în oraşele mari. Dvs. v-aţi stabilit "tabăra de creaţie" într-un sat. De ce?

- Când am ales să mă stabilesc aici, la Pe­rieţi, care nu e nici măcar în Slobozia, ale­ge­rea mi-a fost legată nu de profesie, ci de fa­mi­lie. La sfârşitul facultăţii, am voit să îmi iau o repartiţie ca să pot fi aproape de părinţii soţiei, care erau bolnavi şi singuri. Şi aşa am ajuns la Şcoala de artă din Slobozia. Am cumpărat lo­cul şi casa de la Perieţi şi aproape imediat am în­ţe­les că el este bun şi pentru mine ca artist, pentru lucru. Dar mai întâi a trebuit să mă ocup de casă. M-a în­cântat. E o casă veche, din 1880, făcută de meşteri ita­lieni, pe care na­ţio­nalizarea o adusese la dezastru. Aşa că m-am apucat să o refac. Am desfăcut-o toată şi am restaurat-o de la cărămidă, bucată cu bucată. Dar îmi plăcuse şi locul din jurul casei. Aşa că, treptat, m-am apucat şi am lucrat aici copios şi pe îndelete sculptură în lemn sau în piatră. Curtea şi grădina sunt mari şi pline de lumină. Apoi totul a mers de la sine. Şi nici de cei din breasla mea nu m-am izolat nicio clipă. Şi artiştii din Bucureşti sau din marile oraşe stau izolaţi în ateliere, ca să nu fie tulburaţi şi să poată crea. Şi se întâlnesc la expoziţii care pot fi făcute oriunde. Se spune că locurile au un spi­rit al lor, "genius loci". Iar pe mine, tocmai fru­museţea acestui loc luminos, apar­ţinând universului nesfârşit al câm­piei, m-a deter­mi­nat să rămân.

- Pentru totdeauna? Singurătatea dvs. su­verană va birui asupra largului lumii?

- Casa asta a avut o istorie zbuciumată. A fost fă­cută de un hangiu. Era unul dintre puţinele hanuri între Bucureşti şi Constanţa. Aici era exact ca la Hanul lui Manuc, după cum povestesc bătrânii din sat care au mai prins câte ceva din vremurile de atunci. Şi după ce a murit hangiul, s-a mutat în ea un preot. Era primul preot adus pentru deportaţii din Bărăgan, care fuseseră puşi la muncă forţată, să facă sate în pustie: bănăţeni, basarabeni şi chiar prizonieri de război. Apoi în casă a venit un alt preot. A fost el însuşi închis şi a murit în în­chisoare. Apoi s-a mutat aici CAP-ul, după care a luat-o un ţăran care mi-a vândut-o mie. Prin casa asta au curs multe vieţi. Cum spune cronicarul, că "tot omul e sub vremuri", cine ştie, poate istoria zbu­ciu­mată a casei mele mă va influenţa şi pe mine. Deşi fru­museţea locului pe care eu l-am populat cu statui scoase direct din sufletul meu, zi de zi, m-a fixat aici şi nu mă mai lasă să plec.

Mă uitam la Hristos, cum merge desculţ pe apă

- Când v-aţi descoperit scânteia artistică, d-le Gabriel Manole?

- Eu m-am născut şi am copilărit în satul Că­limăneşti din Vrancea, de lângă Focşani. Acolo, mai la marginea lui, era o biserică mică din lemn. Pentru mine, era o încântare, o bisericuţă de pe timpul lui Ştefan cel Mare, în care îmi era drag să merg. Dar cum preotul de Înviere nu slujea în bisericuţa cea veche, ci mergea la biserica mare şi încăpătoare din centrul comunei, eu mă duceam cu bunica mea dinspre mamă într-un sat vecin, la Ciorani. Iar acolo era o biserică mare, frumos pictată, care mi-a fermecat toată copilăria. Fusese pictată de meşteri italieni. M-au marcat de la început culorile şi dramatismul sfinţilor. Copil fiind, ascultam toată noap­tea slujba de Înviere, dar eram cu ochii numai pe sfinţii pictaţi. Pe atunci, mi se părea greu de înţeles cum a putut mâna omului să realizeze aşa ceva. Mai târziu, toate acestea m-au influenţat pe căi subtile. Iată, de pildă, am aici, la mine, în atelier, o pictură de-a mea, un cocoş. M-am tot întrebat multă vreme cum de îmi venise mie să pictez aşa, din senin, un cocoş? Pâ­nă când am înţeles. Mă frământa fraza din Evan­ghelii spusă de Mântuitor Apostolului Petru, după Cina cea de Taină: "Nu va cânta cocoşul până nu te vei lepăda de trei ori de mine". Cred că toate picturile mele pe teme creştine îşi trag seva din copilărie, din biserica aceea, pictată cu scene dramatice. Iar bunica, când voia să mă facă atent, îmi spunea: "Vezi cum miş­că ochii Mântuitorul şi se uită la tine?" Ră­mâ­neam îm­pietrit. Mă uitam la Hristos cum mergea des­culţ pe apă, cu mâna întinsă. Îl vedeam cum se ridică aievea din zid şi începe să umble. Şi mă făceam şi mai mic în strană.

- Cum aţi ajuns de pe uliţa satului, pe drumul mare şi greu al artei?

- Când mai crescusem un pic, începuse să mă pasioneze să răsfoiesc reviste şi publicaţii, ca să văd desene şi pictură. Pictură după pictură... Dar am urmat liceul de fizică-matematică, la Adjud. Iar drumul meu către artă s-a conturat în clasa a 11-a. Diriginta a fost aşa de încântată de o lucrare făcută de mine pentru liceu, încât a zis că e musai să studiez artele. Ai mei nu aveau însă posibilităţi materiale, ca să mă pre­gă­tească la Bucureşti, cu un maestru, aşa cum se obiş­nuia. Dar am tot lucrat de unul singur. Am de­senat, am desenat, deşi la ţară, nu prea aveai cine să stea să-ţi pozeze. Pe urmă, m-am dus la un profesor de desen din Adjud. Dar nu am dat imediat la Belle Arte. Mai întâi am intrat la Facultatea de construcţii aero­spaţiale, la Braşov. Trei luni am lucrat în uzină. Era cumplit de greu. Să ai 18 ani, să lucrezi în schimburi, în timp ce visezi culori. Eram obsedat de desen. Aşa că am dat examen la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Gri­go­rescu" din Bucureşti şi am fost admis. Am intrat la pictură, la clasa maestrului Corneliu Baba. Am fost 500 de candidaţi pe 10 locuri.

Marele maestru

- Maestrul şi ucenicii... Cum e să creşti la umbra unui artist uriaş?

- Şcoala de pictură era foarte apreciată în acei ani. Îmi amintesc, de pildă, cum la maestrul Baba, în clasă, venise un american. Voia să lucreze cu el, după care urma să plece în Rusia. Americanul îşi pro­pu­sese să treacă prin cele mai vestite şcoli de artă din Europa, care erau pentru el şcoala ro­mâ­nească, la clasa lui Corneliu Baba, şi şcoala rusească.

- În autoportretele sale, Baba pare un om închis şi sever. Cum era în realitate?

- La fiecare sfârşit de săptămână, aveam şedinţă de corectură în atelier. Parcă îl văd şi azi pe Maestru. Purta o pereche de pantaloni verde crom, cu dunguliţe mărunte, şi orizontale, şi verticale, călcaţi impecabil, cu manşetă, ciorapi de culoarea pielii. Pantofii îi erau roşcaţi, un maron roşcat, şi lustruiţi la sânge. Şi sacoul pe care-l purta era roşu, de catifea. Părul cărunt şi-l lăsa lung, peste umeri... O adevărată apariţie! Avea scaunul dumnealui, pe care se aşeza, şi noi în jurul său. Ceaşca de cafea din care a băut maestrul am luat-o eu, când s-a terminat facul­tatea. Fiecare a luat câte ceva. Discuţiile cu Cor­neliu Baba erau cât se poate de lejere. Câ­teo­dată, aproape că nici nu aveau legătură cu lu­crările în sine, erau opinii de ansamblu. Şi de fiecare dată ne povestea câte ceva, vreo amin­tire, fie ea frumoasă şi plăcută, fie hazlie sau supărătoare. Îmi amintesc de-o împrejurare care l-a adus la disperare. I s-a cerut să facă portretul Elenei Ceauşescu. N-a putut să refuze şi-a ac­ceptat. Dar compromisul a fost zadarnic. Ma­estrul ne-a spus că era interesantă ca figură de pictat, ca model, dar era infernală ca om. Şi nu a putut să-i facă portretul. Maestrul Baba era un om generos. De fiecare dată când se întorcea din călă­toriile lui din străinătate, ne aducea daruri. În fiecare an stătea câte şase luni în Anglia. Ne împărţea la toţi culori, pensule. Cât i-am fost eu student, ma­estrul lucra la "Omul cu lingura", un tablou subversiv. A fost un mare act de curaj că l-a pictat şi apoi l-a expus. De fapt, lucrarea nici nu a stat prea mult în expoziţia de la sala Dalles, nu ştiu dacă a stat până la sfârşit. Dar fiind maestrul Baba, nu au mai avut ce să facă. Pe ur­mă, îmi amintesc cu drag, cum ne invita la el, în ate­lier, în Pangrati. Avea un atelier mare şi ge­neros, în care maestrul crea o atmosferă specială tablo­urilor pe care le picta. Avea un hol special ame­najat, unde pu­nea niş­te omuleţi aduşi din Olanda. Îi aşeza în anumite poziţii şi crea scene. Folosea şi lumânări, ca să ac­centueze at­mosfera. La el în atelier se asculta muzică clasică. Corneliu Baba cânta la vi­oară. Doar chefurile pe care le făcea cu noi, stu­denţii, se terminau mai... ruseşte. La sfârşitul petrecerii, ma­estrul şi in­vitaţii săi spăr­geau paharele. Şi noi, uce­nicii, făceam la fel. Din fe­ricire, eu am gustat din plin din plăcerile vieţii de stu­dent. Norocul meu a fost că locuiam la cămin, îm­pre­ună cu studenţii de la con­ser­vator şi cu cei de la teatru. Tineri talentaţi, căutători de esenţe şi solidari. Ce poate fi mai frumos?!

Năeni: sculptură în măgura dacilor

- Nu mult timp după ce aţi terminat facultatea şi aţi ajuns, de bună voie, profesor la Şcoala de Arte din Slobozia, aţi pornit împreună cu elevii dvs. într-o aventură extraordinară, organizând cu ei o tabără anuală de sculptură care a lăsat până azi urme impresionante pe dealurile Năeniului, o comună aflată în apropiere de Mizil.

- Povestea a început în anul 1986, când m-am dus în cariera de piatră de la Năeni, după piatră de sculp­tură, pentru elevii mei de la Slobozia. Şi la Năeni am descoperit o feerie de istorie şi de frumuseţi naturale. Nea Costică, şeful de carieră, mi-a arătat mai întâi mor­mintele dacice. Dealul pe care este tabăra se nu­meşte Dealul Tigorii. Tot acolo, armata română s-a bătut cu armata germană în primul război mondial. Şi tot acolo, Mihai Viteazul a dat şi el o bătălie cu leşii. La fiecare pas, la Năeni calci pe istorie. Sunt valori inestimabile acolo, şi nu pot să-mi explic de ce nu-s puse în valoare nici până azi. Eu am luat aşezarea asta pas cu pas. Sunt cetăţi dacice încă îngropate sub pă­mânt. Li se vede conturul zidurilor. Acum, creasta dealului a fost distrusă de cine a venit după mine şi a exploatat în carieră. Deşi nu avea voie să lucreze cu explozibil, l-a folosit fără frică. Avea voie să excaveze doar manual, şi numai într-o anumită zonă. Pe toate cres­tele alea erau morminte dacice săpate în piatră şi cu capace din piatră. Erau pe creste, ca să fie cât mai aproape de soare, după credinţa dacilor. Prin ex­ploa­tarea fără milă a pietrei, s-a distrus mult. Au mai venit şi de la Bucureşti şi au luat morminte cu totul şi le-au dus unde numai ei ştiu. Şi toţi au luat câte o bucăţică de piatră. S-a exploatat mult şi pentru Casa Poporului.

- Ce piatră este aceasta, de Năeni?

- Este o piatră calcaroasă, cochiliferă, structurată din milioane de scoici sudate între ele, căci acolo a fost fundul Mării Sarmatice. Piatră de scoică. O frumuseţe de piatră! Şi mai sunt şi peşterile săpate în piatră. Eu am intrat în una şi mi-a fost frică să nu calc pe ceva. Sunt peşterile săpate de daci direct în munte! Cu coloane lăsate pentru susţinere şi guri de aerisire, ascunse şi ele... Prin gura peşterii încape numai un om. Peştera mare era lungă de 40 de metri. Acolo se adăposteau în perioada migratorilor. Duşmanii nu găseau pe nimeni. O piatră era uşor de tras, la gura peş­terii! Şi trebuie că peştera mare va fi avut şi vreun tunel ce o lega de ce­tate, care era în adăpostul mun­telui. În spatele ei, muntele era aşa de abrupt, de nu puteai să-l urci; în faţă era valea. Sunt şapte astfel de coline în zona aceea. Şi pe toată zona sunt numai cioburi de oale. Oale din pe­rioa­da când dacii le coceau la soare. Pe ur­mă au apărut cuptoarele. Erau vetre în care ardeau. Am găsit şi noi. Unde te uitai, era impo­sibil să nu găseşti ceva. Aşa că m-am gândit: ce fru­moasă ar fi o tabără acolo, pe Dealul Tigorii! De unde priveam eu, ve­deam Munţii Bucegi şi Carpaţii de curbură până hăt, departe! Iar la poalele dealurilor, se întindea toată Câmpia Română. Mai ales după ploaie, când aerul se curăţa, era incredibil: câmpia se întorcea şi urca în cer! Pe dealurile Năeniului era senin şi li­nişte, iar jos, toată câmpia era plină de nori şi de ful­gere. Un loc pe care l-a rânduit Dumnezeu.

- Cum aţi pornit tabăra?

- Am dus piatra în atelier, am lucrat, am vorbit cu autorităţile pentru sprijin. Era vorba de masă şi cazare. Şi sus, la Vârf, cum se numeşte satul care are drumul făcut din piatră pusă cu mâna de oamenii locului, era construită de primărie o şcoală mare. Exact ce-mi tre­buia. Am venit cu mâncare de acasă, dar în com­ple­tare, ne dădea primăria de la IAS. Am început cu opt fete şi opt băieţi. Făceau şi sculptură, dar şi pic­tură. După tabără, aveam expoziţie. Bucătăria o fă­ceam soţia mea şi cu mine. Aşa a mers ani de zile. Di­minea­ţa scularea, încolonarea şi mersul pe toată creas­ta. Treceam cariera, urcam pe creasta dacilor, până ajun­geam la Dealul Tigorii, şi lucram. Dar în primii opt-nouă ani, am lucrat efectiv în ca­rie­ră împreună cu copiii. Pe urmă, pu­neam sculpturile pe o platformă de oţel mare, trasă de buldozer şi le duceam târâş. Pri­măria ne trimitea o macara cu care le urcam în Dealul Tigorii. Acolo am făcut expoziţia.

- E adevărat că în ultimii ani aţi făcut tabăra pe banii dvs.?

- Da. După Revoluţie, m-am am­bi­ţionat şi am luat secţia de tăiat piatră de la Năeni. Am cumpărat-o şi am con­ce­sionat 10 hectare de carieră, pe 99 de ani. Din acel moment, m-am organizat sin­gur, cu absolut tot. Gândul meu era aşa: tabăra să meargă mai departe, dar să fac şi o biserică, pictată de copii. Şi să aduc acolo câteva călugăriţe, cărora să le sap în munte, în piatră, câte o chilie, şi ele să se ocupe mai departe de biserică. Iar noi, când venim în tabără, cu copiii, să fim găzduiţi de măicuţe. Bi­serica am dus-o până când am ter­minat-o. Mai rămăsese acoperişul şi pictura din interior, care trebuia făcută de copii. Aveam cioplit tot: stâlpii de fe­restre din piatră, totul din piatră. Ca­ta­pe­teasma trebuia să fie la fel: zidită. Şi totul pictat de copiii cei mai talen­taţi, după tipicul bizantin. Visul ăsta, însă, nu l-am mai putut împlini. Lumea o luase în altă direcţie, în jurul meu totul se urâ­ţi­se, şi am plecat.

- Aveţi vocaţie de întemeietor, d-le Ma­­no­le. Şi la Năeni, şi la dvs., la Pe­rieţi, aţi luat totul de la zero. Sunteţi per­severent şi luptător. Aţi moştenit calităţile astea pe linie de fa­mi­lie?

- Eu sunt pe ju­mă­tate ardelean, jumătatea din partea mamei, şi cea­laltă jumătate sunt muntean şi moldovean. Dar mă atra­ge gândul către Ar­deal. Nu mi-a dispărut nici acum nos­talgia as­ta. Poate şi din ca­uza ma­mei, sau pen­tru că parte din neamuri sunt în­că în jurul Bra­şovului. Am rude în Braşov, în Ru­pea, în Poiana Săra­tă. Sunt mulţi care au rămas în păr­ţile alea şi îi văd aşa de rar... Nu ne ve­­dem cu anii. Ei au fost oieri din Târlun­geni, aşa cum o cheamă şi pe ma­ma, Târlun­gea­nu. Au ajuns în Regat din cauza un­gu­­rilor. Au sărit peste munte, au fugit. Unii s-au aşe­zat în Poiana Să­rată, în partea dinspre Oneşti. Ori­cum, nicio­da­tă nu am avut pro­bleme dacă cineva îmi spune că-s mol­do­vean. M-am născut în Mol­do­va, pe graniţa cu Mun­tenia. Am trăit apoi în altă zonă, de altă fac­tură, în Bărăgan. Insta­bi­litatea n-o fi ea dău­nătoare, dar nici prea bine nu face. Eu fac parte din­tr-o generaţie care nu a fost învăţată cu stră­mutări de­se. Sunt lucruri pe care nu poţi să le uiţi. To­tuşi, te tragi de undeva.

Ceata îngerilor

- Cum este o zi din viaţa dvs. în grădina cu sta­tui?

- Dimineaţa, când soarele ră­sare, îi mulţumesc lui Dum­ne­zeu că sunt sănătos, că m-am trezit, că a mai trecut o noapte. Plec la lucru dimineaţa şi mă mai întorc acasă seara târziu. Nu mănânc nimic toată ziua, numai seara. Beau, mai ales când este vară, două-trei sticle de apă, de suc, de ce-o mai fi. Ăsta-i lu­crul: zi de zi de zi. Din curte nu ies decât o dată sau de două ori pe an. Nu vreau să-mi creez mo­tive să plec. Plec numai dacă es­te mare nevoie. Am mai fost la odihnă, la un prieten medic, la Câmpina, doctorul Dincă. În rest, mai merg la copii. Legătura cu colegii o ţin aproape săptă­mâ­nal, prin telefon. N-am ni­ciun fel de imbold să fac expoziţii. N-am avut ni­cio­dată. Nu ştiu de ce. M-am întrebat şi eu.

- Cum ajung atunci să fie văzute şi cumpărate lucrările dvs.?

- Sunt unii care vin, le plac şi le iau. Am lucrări în Elveţia, în Franţa, în Spania. Mă despart greu de ele. Dar nu am trădat pictura. Nu a existat lună să nu fac un desen. Dar dacă era să mă ţin numai de pictură, nu puteam să-mi întreţin familia. Doi copii, amândoi la facultate. Sculptura, chiar dacă fizic e mult mai grea decât pictura, mi-a adus satisfacţii profesionale şi băneşti. Şi iată că sunt 20 de ani de când sculptez şi am sute de lucrări.

- De când vorbesc cu dvs., nu mi-am putut desprinde ochii de si­lue­tele acestea misterioase şi gigantice din grădina dvs. cu statui. Care e po­vestea lor?

- Sunt zece îngeri. Mai întâi au fost mai mici, apoi i-am mărit. Sunt ba mai strâmbi, ba mai drepţi - ca toţi sfinţii, că nu toţi au fost chiar drepţi. Sunt făcuţi din lemn de plop românesc, care este printre cele mai bune esen­ţe pentru sculptură. A fost un ma­terial bun, căci îngerii mei au rezistat. Sunt do­uă­zeci de ani de când i-am cioplit. Şi îmi place în con­tinuare ideea de a-i face mari, să fie mai vizibili şi dintr-un material care să dăinuie. Visez să sculptez o roată de îngeri mari, în­conjurându-mi grădina. Poate Dumnezeu m-o ajuta.

- Ce alte proiecte aveţi? Ce vise?

- Niciodată nu mi-am făcut planuri. Când mi-am făcut plan, n-a ieşit. Şi totdeauna am tendinţa să o iau de la capăt. Deşi sunt Balanţă (sunt născut pe 27 sep­tembrie) şi ar trebui să fiu mai echilibrat şi să merg mai departe. Or, eu am cam luat-o de la capăt, de vreo două, trei ori. Căci tabăra de sculptură în piatră de la Năeni n-a fost singura, tot în perioada aia, în paralel, am făcut şi una de sculptură în lemn, la Amara.

- Trăiţi ca un om cu adevărat liber.

- La libertate nu voi renunţa niciodată. E mai scum­pă decât orice. Şi niciodată n-am cerut nimănui socoteală. Dacă am cu ce lucra, am ţigări şi apă şi mâncare, când mă întorc acasă - nu îmi mai trebuie ni­mic. Nu am făcut avere şi nici nu vreau să fac. Dum­­nezeu mi-a dat destul. Grija mea e să nu devin sclavul muncii mele. Pe mine nu m-a iobăgit munca mea. Dacă lucrez ceva, în timp ce lucrez, gândul meu e liber, la următoarea lucrare. Şi mă mai plimb, mai ascult păsările dimineaţa. O adevărată desfătare pentru suflet. Îmi fac probleme când văd o pasăre pe care nu o recunosc. Mă chinui până îmi aduc aminte ce este. Ciudat mi se pare, de pildă, că de ani de zile, aici, în Bărăgan, unde e casa lor, nu am văzut nicio cio­cârlie şi nici vreun ciocârlan. Am văzut, în schimb, de la privighetori până la ulii imenşi, am văzut şi pă­sări mici, şi mari, şi peticele. Simt că tră­iesc cu toate. Nu poţi fi singur, astfel.