GABRIEL MANOLE - "Visez să sculptez o roată mare, de îngeri"

La Perieți, nu departe de Slobozia, există un loc cu totul aparte. O casă veche și elegantă te întâmpină la intrare și, după ce treci de ea, pe un plai mare și verde, se desfășoară un adevărat paradis al sculpturilor. Aici trăiește și lucrează, departe de lumea dezlănțuită și totuși cumva și în miezul ei, sculptorul și pictorul Gabriel Manole. Absolvent de prestigiu la clasa celebrului și carismaticului maestru Corneliu Baba, Gabriel Manole și-a închinat toată viața artei. Și a făcut-o cu succes, trăind și sculptând cu obstinație, pe petecul său ascuns de moșie. Un ar­tist cu o viață și niște povești pasionante, pe mă­­sura talentului său.

Grădina cu statui

- V-ați izolat în locul acesta din zariștea ne­sfâr­șită a Bărăganului, pe care l-ați um­plut cu lucrările dvs. cioplite în piatră și lemn. Majoritatea sculp­torilor caută zone de expunere în orașele mari. Dvs. v-ați stabilit "tabăra de creație" într-un sat. De ce?

- Când am ales să mă stabilesc aici, la Pe­rieți, care nu e nici măcar în Slobozia, ale­ge­rea mi-a fost legată nu de profesie, ci de fa­mi­lie. La sfârșitul facultății, am voit să îmi iau o repartiție ca să pot fi aproape de părinții soției, care erau bolnavi și singuri. Și așa am ajuns la Școala de artă din Slobozia. Am cumpărat lo­cul și casa de la Perieți și aproape imediat am în­țe­les că el este bun și pentru mine ca artist, pentru lucru. Dar mai întâi a trebuit să mă ocup de casă. M-a în­cântat. E o casă veche, din 1880, făcută de meșteri ita­lieni, pe care na­țio­nalizarea o adusese la dezastru. Așa că m-am apucat să o refac. Am desfăcut-o toată și am restaurat-o de la cărămidă, bucată cu bucată. Dar îmi plăcuse și locul din jurul casei. Așa că, treptat, m-am apucat și am lucrat aici copios și pe îndelete sculptură în lemn sau în piatră. Curtea și grădina sunt mari și pline de lumină. Apoi totul a mers de la sine. Și nici de cei din breasla mea nu m-am izolat nicio clipă. Și artiștii din București sau din marile orașe stau izolați în ateliere, ca să nu fie tulburați și să poată crea. Și se întâlnesc la expoziții care pot fi făcute oriunde. Se spune că locurile au un spi­rit al lor, "genius loci". Iar pe mine, tocmai fru­musețea acestui loc luminos, apar­ținând universului nesfârșit al câm­piei, m-a deter­mi­nat să rămân.

- Pentru totdeauna? Singurătatea dvs. su­verană va birui asupra largului lumii?

- Casa asta a avut o istorie zbuciumată. A fost fă­cută de un hangiu. Era unul dintre puținele hanuri între București și Constanța. Aici era exact ca la Hanul lui Manuc, după cum povestesc bătrânii din sat care au mai prins câte ceva din vremurile de atunci. Și după ce a murit hangiul, s-a mutat în ea un preot. Era primul preot adus pentru deportații din Bărăgan, care fuseseră puși la muncă forțată, să facă sate în pustie: bănățeni, basarabeni și chiar prizonieri de război. Apoi în casă a venit un alt preot. A fost el însuși închis și a murit în în­chisoare. Apoi s-a mutat aici CAP-ul, după care a luat-o un țăran care mi-a vândut-o mie. Prin casa asta au curs multe vieți. Cum spune cronicarul, că "tot omul e sub vremuri", cine știe, poate istoria zbu­ciu­mată a casei mele mă va influența și pe mine. Deși fru­musețea locului pe care eu l-am populat cu statui scoase direct din sufletul meu, zi de zi, m-a fixat aici și nu mă mai lasă să plec.

Mă uitam la Hristos, cum merge desculț pe apă

- Când v-ați descoperit scânteia artistică, d-le Gabriel Manole?

- Eu m-am născut și am copilărit în satul Că­limănești din Vrancea, de lângă Focșani. Acolo, mai la marginea lui, era o biserică mică din lemn. Pentru mine, era o încântare, o bisericuță de pe timpul lui Ștefan cel Mare, în care îmi era drag să merg. Dar cum preotul de Înviere nu slujea în bisericuța cea veche, ci mergea la biserica mare și încăpătoare din centrul comunei, eu mă duceam cu bunica mea dinspre mamă într-un sat vecin, la Ciorani. Iar acolo era o biserică mare, frumos pictată, care mi-a fermecat toată copilăria. Fusese pictată de meșteri italieni. M-au marcat de la început culorile și dramatismul sfinților. Copil fiind, ascultam toată noap­tea slujba de Înviere, dar eram cu ochii numai pe sfinții pictați. Pe atunci, mi se părea greu de înțeles cum a putut mâna omului să realizeze așa ceva. Mai târziu, toate acestea m-au influențat pe căi subtile. Iată, de pildă, am aici, la mine, în atelier, o pictură de-a mea, un cocoș. M-am tot întrebat multă vreme cum de îmi venise mie să pictez așa, din senin, un cocoș? Pâ­nă când am înțeles. Mă frământa fraza din Evan­ghelii spusă de Mântuitor Apostolului Petru, după Cina cea de Taină: "Nu va cânta cocoșul până nu te vei lepăda de trei ori de mine". Cred că toate picturile mele pe teme creștine își trag seva din copilărie, din biserica aceea, pictată cu scene dramatice. Iar bunica, când voia să mă facă atent, îmi spunea: "Vezi cum miș­că ochii Mântuitorul și se uită la tine?" Ră­mâ­neam îm­pietrit. Mă uitam la Hristos cum mergea des­culț pe apă, cu mâna întinsă. Îl vedeam cum se ridică aievea din zid și începe să umble. Și mă făceam și mai mic în strană.

- Cum ați ajuns de pe ulița satului, pe drumul mare și greu al artei?

- Când mai crescusem un pic, începuse să mă pasioneze să răsfoiesc reviste și publicații, ca să văd desene și pictură. Pictură după pictură... Dar am urmat liceul de fizică-matematică, la Adjud. Iar drumul meu către artă s-a conturat în clasa a 11-a. Diriginta a fost așa de încântată de o lucrare făcută de mine pentru liceu, încât a zis că e musai să studiez artele. Ai mei nu aveau însă posibilități materiale, ca să mă pre­gă­tească la București, cu un maestru, așa cum se obiș­nuia. Dar am tot lucrat de unul singur. Am de­senat, am desenat, deși la țară, nu prea aveai cine să stea să-ți pozeze. Pe urmă, m-am dus la un profesor de desen din Adjud. Dar nu am dat imediat la Belle Arte. Mai întâi am intrat la Facultatea de construcții aero­spațiale, la Brașov. Trei luni am lucrat în uzină. Era cumplit de greu. Să ai 18 ani, să lucrezi în schimburi, în timp ce visezi culori. Eram obsedat de desen. Așa că am dat examen la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Gri­go­rescu" din București și am fost admis. Am intrat la pictură, la clasa maestrului Corneliu Baba. Am fost 500 de candidați pe 10 locuri.

Marele maestru

- Maestrul și ucenicii... Cum e să crești la umbra unui artist uriaș?

- Școala de pictură era foarte apreciată în acei ani. Îmi amintesc, de pildă, cum la maestrul Baba, în clasă, venise un american. Voia să lucreze cu el, după care urma să plece în Rusia. Americanul își pro­pu­sese să treacă prin cele mai vestite școli de artă din Europa, care erau pentru el școala ro­mâ­nească, la clasa lui Corneliu Baba, și școala rusească.

- În autoportretele sale, Baba pare un om închis și sever. Cum era în realitate?

- La fiecare sfârșit de săptămână, aveam ședință de corectură în atelier. Parcă îl văd și azi pe Maestru. Purta o pereche de pantaloni verde crom, cu dungulițe mărunte, și orizontale, și verticale, călcați impecabil, cu manșetă, ciorapi de culoarea pielii. Pantofii îi erau roșcați, un maron roșcat, și lustruiți la sânge. Și sacoul pe care-l purta era roșu, de catifea. Părul cărunt și-l lăsa lung, peste umeri... O adevărată apariție! Avea scaunul dumnealui, pe care se așeza, și noi în jurul său. Ceașca de cafea din care a băut maestrul am luat-o eu, când s-a terminat facul­tatea. Fiecare a luat câte ceva. Discuțiile cu Cor­neliu Baba erau cât se poate de lejere. Câ­teo­dată, aproape că nici nu aveau legătură cu lu­crările în sine, erau opinii de ansamblu. Și de fiecare dată ne povestea câte ceva, vreo amin­tire, fie ea frumoasă și plăcută, fie hazlie sau supărătoare. Îmi amintesc de-o împrejurare care l-a adus la disperare. I s-a cerut să facă portretul Elenei Ceaușescu. N-a putut să refuze și-a ac­ceptat. Dar compromisul a fost zadarnic. Ma­estrul ne-a spus că era interesantă ca figură de pictat, ca model, dar era infernală ca om. Și nu a putut să-i facă portretul. Maestrul Baba era un om generos. De fiecare dată când se întorcea din călă­toriile lui din străinătate, ne aducea daruri. În fiecare an stătea câte șase luni în Anglia. Ne împărțea la toți culori, pensule. Cât i-am fost eu student, ma­estrul lucra la "Omul cu lingura", un tablou subversiv. A fost un mare act de curaj că l-a pictat și apoi l-a expus. De fapt, lucrarea nici nu a stat prea mult în expoziția de la sala Dalles, nu știu dacă a stat până la sfârșit. Dar fiind maestrul Baba, nu au mai avut ce să facă. Pe ur­mă, îmi amintesc cu drag, cum ne invita la el, în ate­lier, în Pangrati. Avea un atelier mare și ge­neros, în care maestrul crea o atmosferă specială tablo­urilor pe care le picta. Avea un hol special ame­najat, unde pu­nea niș­te omuleți aduși din Olanda. Îi așeza în anumite poziții și crea scene. Folosea și lumânări, ca să ac­centueze at­mosfera. La el în atelier se asculta muzică clasică. Corneliu Baba cânta la vi­oară. Doar chefurile pe care le făcea cu noi, stu­denții, se terminau mai... rusește. La sfârșitul petrecerii, ma­estrul și in­vitații săi spăr­geau paharele. Și noi, uce­nicii, făceam la fel. Din fe­ricire, eu am gustat din plin din plăcerile vieții de stu­dent. Norocul meu a fost că locuiam la cămin, îm­pre­ună cu studenții de la con­ser­vator și cu cei de la teatru. Tineri talentați, căutători de esențe și solidari. Ce poate fi mai frumos?!

Năeni: sculptură în măgura dacilor

- Nu mult timp după ce ați terminat facultatea și ați ajuns, de bună voie, profesor la Școala de Arte din Slobozia, ați pornit împreună cu elevii dvs. într-o aventură extraordinară, organizând cu ei o tabără anuală de sculptură care a lăsat până azi urme impresionante pe dealurile Năeniului, o comună aflată în apropiere de Mizil.

- Povestea a început în anul 1986, când m-am dus în cariera de piatră de la Năeni, după piatră de sculp­tură, pentru elevii mei de la Slobozia. Și la Năeni am descoperit o feerie de istorie și de frumuseți naturale. Nea Costică, șeful de carieră, mi-a arătat mai întâi mor­mintele dacice. Dealul pe care este tabăra se nu­mește Dealul Tigorii. Tot acolo, armata română s-a bătut cu armata germană în primul război mondial. Și tot acolo, Mihai Viteazul a dat și el o bătălie cu leșii. La fiecare pas, la Năeni calci pe istorie. Sunt valori inestimabile acolo, și nu pot să-mi explic de ce nu-s puse în valoare nici până azi. Eu am luat așezarea asta pas cu pas. Sunt cetăți dacice încă îngropate sub pă­mânt. Li se vede conturul zidurilor. Acum, creasta dealului a fost distrusă de cine a venit după mine și a exploatat în carieră. Deși nu avea voie să lucreze cu explozibil, l-a folosit fără frică. Avea voie să excaveze doar manual, și numai într-o anumită zonă. Pe toate cres­tele alea erau morminte dacice săpate în piatră și cu capace din piatră. Erau pe creste, ca să fie cât mai aproape de soare, după credința dacilor. Prin ex­ploa­tarea fără milă a pietrei, s-a distrus mult. Au mai venit și de la București și au luat morminte cu totul și le-au dus unde numai ei știu. Și toți au luat câte o bucățică de piatră. S-a exploatat mult și pentru Casa Poporului.

- Ce piatră este aceasta, de Năeni?

- Este o piatră calcaroasă, cochiliferă, structurată din milioane de scoici sudate între ele, căci acolo a fost fundul Mării Sarmatice. Piatră de scoică. O frumusețe de piatră! Și mai sunt și peșterile săpate în piatră. Eu am intrat în una și mi-a fost frică să nu calc pe ceva. Sunt peșterile săpate de daci direct în munte! Cu coloane lăsate pentru susținere și guri de aerisire, ascunse și ele... Prin gura peșterii încape numai un om. Peștera mare era lungă de 40 de metri. Acolo se adăposteau în perioada migratorilor. Dușmanii nu găseau pe nimeni. O piatră era ușor de tras, la gura peș­terii! Și trebuie că peștera mare va fi avut și vreun tunel ce o lega de ce­tate, care era în adăpostul mun­telui. În spatele ei, muntele era așa de abrupt, de nu puteai să-l urci; în față era valea. Sunt șapte astfel de coline în zona aceea. Și pe toată zona sunt numai cioburi de oale. Oale din pe­rioa­da când dacii le coceau la soare. Pe ur­mă au apărut cuptoarele. Erau vetre în care ardeau. Am găsit și noi. Unde te uitai, era impo­sibil să nu găsești ceva. Așa că m-am gândit: ce fru­moasă ar fi o tabără acolo, pe Dealul Tigorii! De unde priveam eu, ve­deam Munții Bucegi și Carpații de curbură până hăt, departe! Iar la poalele dealurilor, se întindea toată Câmpia Română. Mai ales după ploaie, când aerul se curăța, era incredibil: câmpia se întorcea și urca în cer! Pe dealurile Năeniului era senin și li­niște, iar jos, toată câmpia era plină de nori și de ful­gere. Un loc pe care l-a rânduit Dumnezeu.

- Cum ați pornit tabăra?

- Am dus piatra în atelier, am lucrat, am vorbit cu autoritățile pentru sprijin. Era vorba de masă și cazare. Și sus, la Vârf, cum se numește satul care are drumul făcut din piatră pusă cu mâna de oamenii locului, era construită de primărie o școală mare. Exact ce-mi tre­buia. Am venit cu mâncare de acasă, dar în com­ple­tare, ne dădea primăria de la IAS. Am început cu opt fete și opt băieți. Făceau și sculptură, dar și pic­tură. După tabără, aveam expoziție. Bucătăria o fă­ceam soția mea și cu mine. Așa a mers ani de zile. Di­minea­ța scularea, încolonarea și mersul pe toată creas­ta. Treceam cariera, urcam pe creasta dacilor, până ajun­geam la Dealul Tigorii, și lucram. Dar în primii opt-nouă ani, am lucrat efectiv în ca­rie­ră împreună cu copiii. Pe urmă, pu­neam sculpturile pe o platformă de oțel mare, trasă de buldozer și le duceam târâș. Pri­măria ne trimitea o macara cu care le urcam în Dealul Tigorii. Acolo am făcut expoziția.

- E adevărat că în ultimii ani ați făcut tabăra pe banii dvs.?

- Da. După Revoluție, m-am am­bi­ționat și am luat secția de tăiat piatră de la Năeni. Am cumpărat-o și am con­ce­sionat 10 hectare de carieră, pe 99 de ani. Din acel moment, m-am organizat sin­gur, cu absolut tot. Gândul meu era așa: tabăra să meargă mai departe, dar să fac și o biserică, pictată de copii. Și să aduc acolo câteva călugărițe, cărora să le sap în munte, în piatră, câte o chilie, și ele să se ocupe mai departe de biserică. Iar noi, când venim în tabără, cu copiii, să fim găzduiți de măicuțe. Bi­serica am dus-o până când am ter­minat-o. Mai rămăsese acoperișul și pictura din interior, care trebuia făcută de copii. Aveam cioplit tot: stâlpii de fe­restre din piatră, totul din piatră. Ca­ta­pe­teasma trebuia să fie la fel: zidită. Și totul pictat de copiii cei mai talen­tați, după tipicul bizantin. Visul ăsta, însă, nu l-am mai putut împlini. Lumea o luase în altă direcție, în jurul meu totul se urâ­ți­se, și am plecat.

- Aveți vocație de întemeietor, d-le Ma­­no­le. Și la Năeni, și la dvs., la Pe­rieți, ați luat totul de la zero. Sunteți per­severent și luptător. Ați moștenit calitățile astea pe linie de fa­mi­lie?

- Eu sunt pe ju­mă­tate ardelean, jumătatea din partea mamei, și cea­laltă jumătate sunt muntean și moldovean. Dar mă atra­ge gândul către Ar­deal. Nu mi-a dispărut nici acum nos­talgia as­ta. Poate și din ca­uza ma­mei, sau pen­tru că parte din neamuri sunt în­că în jurul Bra­șovului. Am rude în Brașov, în Ru­pea, în Poiana Săra­tă. Sunt mulți care au rămas în păr­țile alea și îi văd așa de rar... Nu ne ve­­dem cu anii. Ei au fost oieri din Târlun­geni, așa cum o cheamă și pe ma­ma, Târlun­gea­nu. Au ajuns în Regat din cauza un­gu­­rilor. Au sărit peste munte, au fugit. Unii s-au așe­zat în Poiana Să­rată, în partea dinspre Onești. Ori­cum, nicio­da­tă nu am avut pro­bleme dacă cineva îmi spune că-s mol­do­vean. M-am născut în Mol­do­va, pe granița cu Mun­tenia. Am trăit apoi în altă zonă, de altă fac­tură, în Bărăgan. Insta­bi­litatea n-o fi ea dău­nătoare, dar nici prea bine nu face. Eu fac parte din­tr-o generație care nu a fost învățată cu stră­mutări de­se. Sunt lucruri pe care nu poți să le uiți. To­tuși, te tragi de undeva.

Ceata îngerilor

- Cum este o zi din viața dvs. în grădina cu sta­tui?

- Dimineața, când soarele ră­sare, îi mulțumesc lui Dum­ne­zeu că sunt sănătos, că m-am trezit, că a mai trecut o noapte. Plec la lucru dimineața și mă mai întorc acasă seara târziu. Nu mănânc nimic toată ziua, numai seara. Beau, mai ales când este vară, două-trei sticle de apă, de suc, de ce-o mai fi. Ăsta-i lu­crul: zi de zi de zi. Din curte nu ies decât o dată sau de două ori pe an. Nu vreau să-mi creez mo­tive să plec. Plec numai dacă es­te mare nevoie. Am mai fost la odihnă, la un prieten medic, la Câmpina, doctorul Dincă. În rest, mai merg la copii. Legătura cu colegii o țin aproape săptă­mâ­nal, prin telefon. N-am ni­ciun fel de imbold să fac expoziții. N-am avut ni­cio­dată. Nu știu de ce. M-am întrebat și eu.

- Cum ajung atunci să fie văzute și cumpărate lucrările dvs.?

- Sunt unii care vin, le plac și le iau. Am lucrări în Elveția, în Franța, în Spania. Mă despart greu de ele. Dar nu am trădat pictura. Nu a existat lună să nu fac un desen. Dar dacă era să mă țin numai de pictură, nu puteam să-mi întrețin familia. Doi copii, amândoi la facultate. Sculptura, chiar dacă fizic e mult mai grea decât pictura, mi-a adus satisfacții profesionale și bănești. Și iată că sunt 20 de ani de când sculptez și am sute de lucrări.

- De când vorbesc cu dvs., nu mi-am putut desprinde ochii de si­lue­tele acestea misterioase și gigantice din grădina dvs. cu statui. Care e po­vestea lor?

- Sunt zece îngeri. Mai întâi au fost mai mici, apoi i-am mărit. Sunt ba mai strâmbi, ba mai drepți - ca toți sfinții, că nu toți au fost chiar drepți. Sunt făcuți din lemn de plop românesc, care este printre cele mai bune esen­țe pentru sculptură. A fost un ma­terial bun, căci îngerii mei au rezistat. Sunt do­uă­zeci de ani de când i-am cioplit. Și îmi place în con­tinuare ideea de a-i face mari, să fie mai vizibili și dintr-un material care să dăinuie. Visez să sculptez o roată de îngeri mari, în­conjurându-mi grădina. Poate Dumnezeu m-o ajuta.

- Ce alte proiecte aveți? Ce vise?

- Niciodată nu mi-am făcut planuri. Când mi-am făcut plan, n-a ieșit. Și totdeauna am tendința să o iau de la capăt. Deși sunt Balanță (sunt născut pe 27 sep­tembrie) și ar trebui să fiu mai echilibrat și să merg mai departe. Or, eu am cam luat-o de la capăt, de vreo două, trei ori. Căci tabăra de sculptură în piatră de la Năeni n-a fost singura, tot în perioada aia, în paralel, am făcut și una de sculptură în lemn, la Amara.

- Trăiți ca un om cu adevărat liber.

- La libertate nu voi renunța niciodată. E mai scum­pă decât orice. Și niciodată n-am cerut nimănui socoteală. Dacă am cu ce lucra, am țigări și apă și mâncare, când mă întorc acasă - nu îmi mai trebuie ni­mic. Nu am făcut avere și nici nu vreau să fac. Dum­­nezeu mi-a dat destul. Grija mea e să nu devin sclavul muncii mele. Pe mine nu m-a iobăgit munca mea. Dacă lucrez ceva, în timp ce lucrez, gândul meu e liber, la următoarea lucrare. Și mă mai plimb, mai ascult păsările dimineața. O adevărată desfătare pentru suflet. Îmi fac probleme când văd o pasăre pe care nu o recunosc. Mă chinui până îmi aduc aminte ce este. Ciudat mi se pare, de pildă, că de ani de zile, aici, în Bărăgan, unde e casa lor, nu am văzut nicio cio­cârlie și nici vreun ciocârlan. Am văzut, în schimb, de la privighetori până la ulii imenși, am văzut și pă­sări mici, și mari, și peticele. Simt că tră­iesc cu toate. Nu poți fi singur, astfel.