Nu mai e mult şi vor începe târgurile de toamnă, atât de aşteptate în lumea satelor. S-a mai păstrat câte ceva din bogăţia lor de altădată, mai ales acolo unde oamenii trăiesc încă după legile şi grijile fiecărui anotimp. Cum se ştie, toamna se umplu cămările pentru iernile lungi şi poate de aceea târgurile din acest sezon sunt mai bogate şi mai căutate decât celelalte. De toate poţi găsi la un astfel de târg. Haine groase de iarnă, din lână, postav ori aba, piei de oaie şi blăniţe bune pentru cojoace, bundiţe, cizme înalte, date cu "box", curele şi chimire din piele galbenă, cuie, lacăte şi piroane de fier, scule şi unelte gata ieşite de la fierării, cazane de fiert ţuica, clopote şi clopoţele, cioaie de pus la gâtul berbecilor şi al vacilor, hamuri şi şei, oale şi ulcele din lut, linguri de lemn şi ceaune de fontă, prune pentru magiun, cârnăciori subţiri de oaie, pastrame, must, ardei şi gogoşari pentru zacuşti, legături de ceapă şi de usturoi, brânzeturi şi faguri de miere, turte dulci şi gogoşi, ierburi şi rădăcini de leac şi multe, multe altele, mai mari sau mai mărunte, de mare folos la casa omului. Printre ele, de obicei aşezate mai la margine de târg, se află şi tarabe cu "de-ale muierilor": piepteni din os şi oglinjoare colorate, cu rame de lemn sau de iască, năfrămi subţiri sau groase de lână, nasturi din lemn, lut sau os, aţe de cusut, ace şi andrele de toate felurile, ace de făcut "cipcă", pânzeturi ieftine, la metru, şi haine "de-a gata", largi şi lălâi, bune pentru orice măsură. Un singur lucru a dispărut: peretarele, pânzele tipărite cu îndemnuri pentru femeile gospodine, care pe vremea bunicelor noastre nu lipseau din bucătării. Poveşti de viaţă cusute cu aţă roşie sau albastră "de fitău", sau cu fire subţiri, răsucite din bumbac.
"Curat şi bine aranjat/ Face din colibă un palat"
Am făcut un fel de inventar al textelor pe care le-am găsit înscrise pe peretare, din mai multe zone ale ţării, mai ales din Ardeal. Chiar dacă desenele sunt foarte variate, textele se rezumă la doar câteva detalii ale vieţii de zi cu zi. Pe primul loc în aceste "lozinci domestice" este casa şi mai presus de toate frumuseţea, curăţenia şi armonia din ea. Pe un peretar cusut cu aţă albastră am văzut textul: "Fie casa aceasta bine cuvântată". Aşadar, putea pricepe oricine că de la Dumnezeu se aştepta binele şi bunăstarea şi că mulţumirile pentru tot ceea ce se întâmpla în cuibul familiei tot spre cer trebuiau să fie îndreptate. Casa este aşezată sub protecţia unor îngeri ce plutesc deasupra ei, de o parte şi de alta. Îngerii cântă bucuria la trâmbiţe lungi, de aramă, şi e atâta pace în jur, încât iepurii pasc nestingheriţi în grădina casei. Raiul pe pământ, nu altceva!
"În aşa casă/ Cu drag stai la masă", zice un alt peretar, pe care l-am văzut deasupra mesei din bucătăria unei femei din Sălaj. Şi casa era, într-adevăr, "ca lacrima" de curată şi de îngrijită. O casă din care îmi mai amintesc şi acum mirosul tare, uşor amărui, de frunze de nuc şi flori de sovârf, împrăştiate pe dulapuri şi pe paturi, ca să alunge "gongile şi bidigăniile", care toamna se trag la adăpost şi se ascund în casele oamenilor.
"Curat şi bine aranjat/ Face din colibă un palat", scria pe un peretar pe care îl avea şi mătuşa mea, Aurica, prins în cuie mici, pe peretele de care era lipită cu o latură masa din bucătărie. Trecem peste exprimarea naivă şi lipsită de reguli gramaticale şi intrăm în descifrarea desenului cusut în clasicul "punct înaintea acului", ştiut de orice femeie. În prim plan era un fel de pânză ce părea matlasată, ca o plapumă a bunicii, apoi un dulap şi o masă, pe care o femeie punea o vază plină cu flori. Lângă vază era o scrumieră şi ăsta era detaliul, semnul clar că ea aştepta un bărbat, sau că, oricum, în orice caz, era pregătită pentru o asemenea vizită, pentru că în vremea aceea erau puţine femei care fumau. Fumatul ţinea doar de bărbaţi şi aceştia erau trataţi ca nişte prinţi, dacă meritau! Nu lipsea din desen ghirlanda de flori care înconjoară tavanul şi care dădea "colibei" aerul de sărbătoare.
"Bărbate, ce cauţi în bucătărie?/Aşteaptă masa în sufragerie!", îl îndeamnă o gospodină mai modernă pe bărbatul venit acasă, care aici înseamnă o casă mai mare, care are şi-un spaţiu special pentru masa familiei, aşa cum aveau pe vremuri doar casele de la oraş ori cele boiereşti, adică nu o "colibă", despre care tocmai am vorbit mai sus. Putem înţelege de aici că şi gospodinele care erau mai "simandicate", ori doar doreau să pară aşa, îşi înfrumuseţau pereţii cu pânzeturile cusute colorat. Şi mai înţeleg ceva din textul acesta - anume, faptul că bărbatul nu avea ce să caute în locul în care se pregătea mâncarea. Nu era de nasul lui. El venea frumuşel acasă şi era aşezat pe locul de onoare, căci i se cuvenea tot ce era mai bun. Era pe-atunci, înţeleg tot mai mult, o lume a bărbaţilor, feministele erau încă mult prea timide.
"Soarele cât îi de mare/ Nu-i ca mândru de mirare"
Am lăsat mai la urmă un text cu dublă interpretare. "Mândru-al meu de dimineaţă/ Spune-mi ce ţi-i drag în viaţă", unde absenţa virgulei după cuvântul meu (toată lumea ştie că apar multe greşeli gramaticale în aproape toate textele peretarelor...) mă face să mă întreb dacă mândru este de dimineaţă venit la mândră sau rămas de cu seară, ori dacă încă de la primele ore, el trebuie să-i spună femeii grijulii ce pasiuni are, să-şi înnoiască jurămintele faţă de ea, ca să-i meargă toate bine în ziua întreagă. Întrebarea nu e lipsită de sens şi conţine, într-un fel, şi o invitaţie indirectă la adresa bărbatului, care trebuia să-i reconfirme femeii dragostea lui pentru ea. (Spune-mi ce ţi-i drag în viaţă.)
Vorbele acestea trebuia să le vadă orice bărbat şi să înţeleagă că fără o femeie, viaţa lui ar fi fost mereu searbădă şi goală, că numai femeia dă culoare întregii lui existenţe, că ea este cheia fericirii lui. Am văzut foarte multe peretare din care am înţeles că în vremurile trecute, dragostea trecea prin stomac mai mult şi mai des decât azi. Sfaturile care urmează par să fie ale corului de mătuşi, care-şi instruiesc nepoata înainte de nuntă. Nu le pot uita nici eu: "Nu-i mâncare mai gustoasă/ Decât ce găteşti acasă", sau "Bărbatul de-l iubeşti/ Zupă bună să-i găteşti/ Bine, bine să-l hrăneşti". Ori îndemnul şi mai direct "Plăcinţele, cozonaci/ Bărbăţelului să-i faci", dacă vrei să-l ţii pe-acasă, ar adăuga mătuşa Paraschiva, cu un aer atoateştiutor... Dar nu orice fel de mâncare o ajută pe femeie să-l vrăjească pe Făt Frumos. Ea trebuie să se străduiască să facă numai mâncăruri delicioase, gustoase, pe care el să nu le uite repede. "Dacă fierbi cu atenţiune/ Vei servi bucate bune", scrie pe un peretar vechi, bănăţean. Pe pânza albă este desenată şi cusută o femeie plină "de atenţiune", care amestecă mâncarea într-o oală pusă pe sobă, dar nu se uită la ce face, pare un pic speriată de misiunea grozavă pe care o are. Priveşte spre doi îngeraşi care se găsesc deasupra ei pe o ghirlandă de flori în formă de inimă. Or fi poate îngerii bucătăreselor bune, căci şi ei, îngeraşii, amestecă de zor în nişte oale. Cine ştie ce poţiuni şi elixire magice bune de crescut dragostea prepară cu atâta sârg...
"Prin dragostea mea toţi trandafirii înfloresc/ Voi iubi mereu atâta cât treesc"
Fericirea, norocul şi iubirea presupuneau înţelegere, voie bună, zâmbete largi pe care cei ai casei, dar şi cei care veneau în vizită, trebuia să le vadă dincolo de vorbele de pe pereţi. Exista în aceste texte un fel de promisiune continuă de veselie cotidiană şi o viaţă conjugală ferită de încruntări. "Unde-i pace şi iubire/ E noroc şi fericire", sau "Nu-i pe pământ mai mare fericire/ Decât căsnicia legată din iubire".
"Doamne-ajută cui sărută/ Şi sporeşte cui iubeşte!", spune un peretar pe care l-am găsit într-un sat de lângă Cluj. Şi textul acesta, care era scris cu aţă verde şi groasă, poate figura foarte bine ca răspuns la un alt peretar pe care l-am văzut lângă Braşov: "Dragostea fără sărut/ E un lucru neplăcut".
Mă întreb cât din dragostea asta afişată pe toţi pereţii era reală, câtă imaginată ori visată doar?! Poate că multe dintre femei alegeau, când cumpărau peretarele de la târg, tocmai acele texte care ar fi putut să fie un îndemn uşor voalat pentru bărbaţii lor sastisiţi ori prea obosiţi ca să le mai bage în seamă. Am descoperit şi un peretar cu un mesaj trist: "Toate păsările cântă durerea mea." Tare supărată trebuie să fi fost femeia care a ales un asemenea mesaj pentru cusut şi apoi pentru afişat în casa ei. Mă gândesc la ceasurile în care şi-a cusut strigătul de neputinţă în cruciuliţe mărunte, lucrate din două în două fire. Sper ca vederea florilor din jurul textului să-i fi îmblânzit într-o oarecare măsură necazul. Am avut surpriza ca, la câţiva ani, să descopăr şi varianta lărgită a acestui text: "Toate păsările cântă durerea mea/ Cum eu te iubesc alta n-ar putea", ceea ce explică şi motivul nefericirii. Vorbind despre variante, am văzut odată un peretar în care era desenat un păun cu o coadă impunătoare, minunată. Avea un text simplu, un fel de întrebare retorică, cu răspuns ştiut dinainte: "Păunaşul codrilor/ Spune-mi de cine mi-e dor". Varianta pe care am văzut-o mai târziu avea acelaşi text cusut, numai că nu mai era un păun în mijlocul peretarului, ci... un cerb cu coarne falnice. Nu ştiu dacă a fost o greşeală a celui care a imprimat desenul pe pânză, sau a fost de la început gândit aşa.
"Râsul de dimineaţă/ Te ajută mult în viaţă"
Naive şi pline de duioşie, cu sfaturi şi învăţături de toate zilele, vechile peretare ale bunicilor noştri sunt, de fapt, ferestre către o lume mult mai tihnită, mai iubitoare şi mai atentă, oarecum, cu ea însăşi.
Foto: surse de pe internet şi fotografii făcute la Muzeul Agriculturii din Slobozia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
