ARDERI

Trăiesc!

Este 26 octombrie 2014... Mă privesc în oglin­dă, trag aer în piept, închid ochii şi mă întreb: "Oare mie mi s-au întâmplat toate astea?". Au trecut trei ani de atunci...
26 octombrie 2011. Stau întinsă şi privesc cum curge perfuzia. Prima dată durează trei ore, a doua oară, mai puţin. "După trei săptămâni, o să vă pice părul", îmi spune doamna asistentă. Astăzi am început chimioterapia. De dimineaţă am căutat o perucă. "Îţi stă bine!", zice sora mea. Le-am refuzat pe toate. Închid ochii, am timp să mă gândesc la tot. Oare unde am greşit? În pri­măvara acestui an, am descoperit un nodul la sân. Am consultat câteva păreri, acelaşi răspuns, este hormonal. Am stat până în toamnă, dar în acest timp am ştiut că nu sunt bine. Am plecat în sep­tembrie la un spital de specialitate on­co­logică să fac biopsie şi răspunsul a venit brusc: "Aveţi can­cer". Am simţit în acel moment că to­tul s-a ter­minat. Mă întrebam: de ce eu, Doam­ne? Era septembrie, mamele pregăteau copiii de şcoală, eu mă pregăteam să mor. A fost cumplit pentru mama mea, pentru băiatul meu, pentru toţi ai mei.
Perfuzia s-a terminat... "Poate să vă fie rău, ne întâlnim peste trei săptămâni". Au urmat opt şedinţe de citostatice. După fiecare zăceam la pat câte o săptămână şi ziceam că n-o să mai merg, dar prindeam puteri şi mergeam. Am în­tâlnit acolo copii, bătrâne şi, credeţi-mă, mi-era ruşine să mă mai vait. Am legat multe prietenii, pe viaţă, zic eu. Prima dată m-am tuns scurt, am plâns foarte mult, sora mea plângea şi ea. "Dacă vrei, mă tund şi eu!". În ajun de Crăciun a venit tata la mine şi m-a tuns de tot. M-a sărutat şi mi-a zis: "Eşti frumoasă şi aşa". O săptămână am refuzat să-mi pun mâna în cap, dar m-am privit în oglindă şi m-am acceptat şi aşa. La pri­mele patru şedinţe am fost însoţită de surorile mele, după aceea am mers singură. Am fost aju­tată foarte mult! Le mulţumesc tuturor! Se în­tâm­pla că trebuia să plec la spital, nu aveam ni­ciun ban, şi până seara cineva se gândea la mi­ne. Soţul meu rămăsese la muncă, plecase în Ita­lia. Eu lucrez la Casa de Copii din Târgu Căr­buneşti, şi toate colegele au fost alături de mine. Iubesc foarte mult copiii, dar o fată care este mai specială pentru mine îmi zicea: "M-am rugat la Dum­nezeu să nu mori, Clau a mea!". Spu­ne­ţi-mi, cum să nu prind puteri?
După citostatice a urmat operaţia. Am plecat singură, cu Dumnezeu, zic eu. Învăţasem în spi­tal să mă pansez singură, şi am venit acasă cu un tub de dren. Rezultatul după operaţie a fost bun, domnul doctor s-a bucurat mult, mă în­dră­gise. O analiză a fost rea, şi am făcut 24 de şe­din­ţe de radioterapie. Venise vara, începuse să-mi crească părul. Acum zâmbesc, dar am su­ferit foarte mult. La radioterapie am stat o lună şi jumătate în spital. Faptul că vedeam mulţi oa­meni care mu­reau sub ochii mei mă deprima cumplit. Pe 16 august 2012 am terminat radio­te­ra­pia. Doamne, am învins boala! A fost cumplit, dar a trecut.
În aprilie 2013, am început serviciul. Când plecasem în medical, credeam că nu mă mai întorc, dar n-a fost aşa. Timpul a trecut, de multe ori nici nu-mi vine să cred că tot ce v-am po­ves­tit mi s-a întâmplat mie. Dacă n-ar fi uitarea! Le mulţumesc, încă o dată, tuturor celor care au fost lângă mine, îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a că­lăuzit în acest drum al suferinţei, care m-a fă­cut să văd altfel viaţa.
Mulţumesc, Doamne, pentru fiecare zi. Mă bucur pentru fiecare lucru cât de mărunt. Tre­buie să învăţăm să ne iubim pe noi şi pe toţi cei ce ne înconjoară. Şi să nu uităm să fim buni! Cel mai pu­ternic medicament pentru mine a fost dra­gos­tea celor apropiaţi. Sper din toată inima s-o pot întoarce înzecit.
ŞERBAN CLAUDIA - tel. 0785/23.67.44