Povești cusute cu ibrișin

Otilia Teposu
"În rochița cu pupi roșii, te-am văzut pe tine, Roji!"

Nu mai e mult și vor începe târgurile de toam­­nă, atât de așteptate în lumea satelor. S-a mai păstrat câte ceva din bogăția lor de altădată, mai ales acolo unde oamenii trăiesc încă după legile și grijile fiecărui anotimp. Cum se știe, toamna se umplu cămările pentru iernile lungi și poate de aceea târgurile din acest sezon sunt mai bo­gate și mai căutate decât celelalte. De toate poți găsi la un astfel de târg. Haine groase de iarnă, din lână, pos­tav ori aba, piei de oaie și blănițe bu­­­ne pentru co­joace, bun­­dițe, cizme înalte, date cu "box", curele și chimire din piele galbenă, cuie, lacăte și piroane de fier, scule și unelte gata ieșite de la fierării, cazane de fiert țuica, clopote și clo­po­țele, cioaie de pus la gâ­tul berbecilor și al va­­cilor, hamuri și șei, oale și ulcele din lut, lin­guri de lemn și cea­une de fontă, prune pen­tru ma­­giun, cârnă­ciori sub­țiri de oaie, pastrame, must, ardei și gogoșari pentru zacuști, legături de cea­pă și de usturoi, brân­­zeturi și faguri de miere, turte dulci și go­goși, ierburi și rădăcini de leac și multe, multe altele, mai mari sau mai mărunte, de mare folos la casa omului. Printre ele, de obicei așezate mai la margine de târg, se află și tarabe cu "de-ale muierilor": piepteni din os și oglinjoare colo­rate, cu rame de lemn sau de iască, năfrămi subțiri sau groase de lâ­nă, nasturi din lemn, lut sau os, ațe de cu­sut, ace și andrele de toate felu­rile, ace de făcut "cip­că", pânzeturi ieftine, la metru, și haine "de-a ga­ta", largi și lălâi, bune pen­tru orice mă­sură. Un singur lu­cru a dispărut: pe­retarele, pân­zele tipă­ri­te cu îndem­nuri pentru femeile gospodine, care pe vremea bu­ni­celor noastre nu lipseau din bu­cătării. Povești de via­ță cusute cu ață roșie sau albastră "de fitău", sau cu fire subțiri, răsucite din bumbac.

"Curat și bine aranjat/ Face din colibă un palat"

Peretarele au fost la mare modă în anii secolului trecut, și poate că prin satele izolate din vârf de munte se mai găsesc. Cel mai adesea, erau puse pe pereții bucătăriilor, căci acolo se desfășura, în mare parte, viața unei familii obișnuite. Dar în drumurile mele prin țară, am întâlnit peretare și în alte încăperi sau că­mări ale casei; am văzut unul într-o magazie în care se pregăteau conservele pentru iarnă, un altul, cu flori albastre, de câmp, într-un celar, în care se țineau la re­ce slănina afumată și cârnații uscați, dar am des­co­pe­rit unul și într-o gospodărie de pe malul Crișului Repede, pe peretele de scânduri care împrejmuia un cup­tor de pâine, sau unul în limba germană, într-o ma­gazie de lemne, dintr-un sat săsesc de lângă Bra­șov. Niciodată n-am văzut însă peretare în camerele "bune" din casă, acelea unde se așteptau musafirii și unde pe pereți stăteau înșirate ștergarele și covoarele țesute în război. Pot înțelege, așadar, că peretarele erau doar pentru "uzul familiei", că ele pur­tau mesaje strict adresate celor apro­piați. Mesaje de învățătură, de constatare, de îndemn, drept care, cred că orice femeie, atunci când se ducea în târg să-și cum­pere o pânză desenată de peretar, era atentă la mesajul cuvintelor pe care urma să le coase cu acul și ața colorată după plac.
Am făcut un fel de inventar al textelor pe care le-am găsit înscrise pe peretare, din mai multe zone ale țării, mai ales din Ardeal. Chiar dacă desenele sunt foarte variate, textele se rezumă la doar câteva detalii ale vieții de zi cu zi. Pe primul loc în aceste "lozinci do­mestice" este casa și mai presus de toate frumu­sețea, curățenia și armonia din ea. Pe un peretar cusut cu ață albastră am văzut textul: "Fie casa aceasta bi­ne cuvântată". Așadar, putea pricepe oricine că de la Dumnezeu se aștepta binele și bunăstarea și că mul­țumirile pentru tot ceea ce se întâmpla în cuibul fa­miliei tot spre cer trebuiau să fie îndreptate. Casa este așezată sub protecția unor îngeri ce plutesc dea­su­pra ei, de o parte și de al­ta. În­gerii cântă bucuria la trâmbițe lungi, de aramă, și e atâta pace în jur, încât ie­purii pasc nestingheriți în grădina casei. Raiul pe pământ, nu altceva!
"În așa casă/ Cu drag stai la masă", zice un alt peretar, pe care l-am vă­zut deasupra mesei din bu­­că­tă­ria unei femei din Sălaj. Și casa era, în­tr-adevăr, "ca la­crima" de cu­rată și de în­gri­jită. O ca­să din care îmi mai amin­tesc și acum mirosul tare, ușor amărui, de frun­ze de nuc și flori de so­vârf, împrăștiate pe dula­puri și pe paturi, ca să alun­ge "gon­gile și bidi­gă­ni­ile", care toamna se trag la adă­post și se as­cund în casele oamenilor.
"Curat și bine aran­jat/ Face din colibă un palat", scria pe un pe­re­tar pe care îl avea și mă­tușa mea, Aurica, prins în cuie mici, pe peretele de care era lipită cu o latură masa din bucătărie. Trecem peste exprimarea naivă și lipsită de reguli gramaticale și intrăm în descifrarea desenului cusut în clasicul "punct înaintea acului", știut de orice femeie. În prim plan era un fel de pânză ce pă­rea matlasată, ca o pla­pu­mă a bunicii, apoi un dulap și o masă, pe ca­re o femeie punea o vază plină cu flori. Lângă vază era o scrumieră și ăsta era deta­liul, semnul clar că ea aștepta un băr­bat, sau că, oricum, în ori­ce caz, era pregătită pen­tru o ase­me­nea vizită, pentru că în vre­mea aceea erau puține femei care fu­mau. Fuma­tul ținea doar de băr­bați și aceștia erau tratați ca niște prinți, da­că meritau! Nu lipsea din de­sen ghir­landa de flori care în­con­joară ta­vanul și care dă­dea "colibei" aerul de săr­­bă­toare.
"Bărbate, ce cauți în bu­că­tă­rie?/Așteaptă masa în su­­fra­gerie!", îl îndeamnă o gospodină mai mo­der­nă pe bărbatul venit acasă, care aici înseamnă o casă mai mare, care are și-un spațiu special pentru masa fa­miliei, așa cum aveau pe vremuri doar casele de la oraș ori cele bo­ie­rești, adică nu o "colibă", despre ca­re tocmai am vor­bit mai sus. Putem înțelege de aici că și gos­po­dinele care erau mai "simandicate", ori doar doreau să pară așa, își înfrumusețau pereții cu pân­zeturile cusute colorat. Și mai înțeleg ceva din textul acesta - anume, faptul că bărbatul nu avea ce să caute în locul în care se pregătea mâncarea. Nu era de nasul lui. El venea frumușel acasă și era așezat pe locul de onoare, căci i se cuvenea tot ce era mai bun. Era pe-atunci, înțeleg tot mai mult, o lume a băr­baților, fe­ministele erau încă mult prea timide.

"Soarele cât îi de mare/ Nu-i ca mândru de mirare"

Grija față de bărbat era mare, pe vremuri, gos­po­di­nele nu aveau "service", stăteau acasă, erau bune cas­nice și trudeau de zor la armonia familială. Băr­ba­ții erau alintați cu vorba "mândru", "mândruțul", de minunați ce erau, și li se aduceau necontenit laude. Poate că era și asta o tactică șireată de a-l face pe băr­bat dependent de locul în care era văzut și apreciat, mai ceva ca soarele de pe cer. Ce să mai fi zis un bărbat care zilnic, ori de câte ori își mesteca dumi­catul, avea în fața ochilor texte cu laude și dez­mier­dări? "Pe soțul meu nu l-am văzut beat/ Nu-mi pare rău că m-am măritat" sau "Soțul meu e bun bărbat/ Îl sărut pe el cu drag". Mai putea el mișca în front, câ­tă vreme pe toți pereții erau afișate dovezile vir­tu­ților lui? Pe de altă parte, tare îmi vine să cred că tex­tele acestea erau alese și afișate "la vedere" ca să le citească și să le judece, pe drumul de întoarcere la casele lor, vecinele venite să împrumute o cutie de chi­brituri ori un pic de oțet. Că doar se știe, că de mul­te ori umblau să împrumute câte ceva, numai ca să arunce o ocheadă în ograda vecină.
Am lăsat mai la urmă un text cu dublă interpretare. "Mândru-al meu de dimineață/ Spune-mi ce ți-i drag în viață", unde absența virgulei după cuvântul meu (toa­tă lumea știe că apar multe greșeli gramaticale în aproape toate textele peretarelor...) mă face să mă în­treb dacă mândru este de dimineață venit la mândră sau rămas de cu seară, ori dacă încă de la primele ore, el trebuie să-i spună femeii grijulii ce pasiuni are, să-și înnoiască jurămintele față de ea, ca să-i meargă toa­te bine în ziua întreagă. Întrebarea nu e lipsită de sens și conține, într-un fel, și o invitație indirectă la adresa băr­batului, care trebuia să-i reconfirme femeii dra­gos­tea lui pentru ea. (Spune-mi ce ți-i drag în viață.)

"Bucătăria fără femee e ca lacătul fără cheie"

Bucătăria era locul în care se puneau cel mai des peretarele, pe peretele de lângă masă, pen­­tru a putea fi privite în timpul mâncării, lân­gă soba sau plita de gătit, sau deasupra spă­­lătorului, unde de cele mai multe ori, mai exista un fel de plic din pân­ză cusută cu mo­tive tradiționale, în care erau puse, de obicei, pieptenii și periile. Așadar, nu putea fi uitată tocmai această încăpere, în care se desfășurau aproape toate activitățile casnice. "Fisztasag a konyha disze!" scrie pe un pe­retar unguresc, adică "Curățenia este podoaba bucătăriei!". Personajul principal al acestei încăperi este femeia, deducem din vorbele ur­mătoare, pe care le-am descoperit pe un peretar dintr-un sat de lângă Piatra Craiului: "Bucă­tăria fără fe­mee e ca lacătul fără cheie", și mult adevăr conțin ele.
Vorbele acestea trebuia să le vadă orice băr­bat și să înțeleagă că fără o femeie, viața lui ar fi fost mereu searbădă și goală, că nu­mai femeia dă culoare întregii lui existențe, că ea este cheia fericirii lui. Am văzut foarte mul­te peretare din care am înțeles că în vre­murile tre­cute, dragostea trecea prin stomac mai mult și mai des decât azi. Sfaturile care ur­mează par să fie ale corului de mătuși, ca­re-și instruiesc ne­poata înainte de nuntă. Nu le pot uita nici eu: "Nu-i mâncare mai gustoasă/ Decât ce gătești acasă", sau "Bărbatul de-l iubești/ Zupă bună să-i gătești/ Bine, bine să-l hrănești". Ori în­demnul și mai direct "Plăcințele, cozonaci/ Băr­bățelului să-i faci", dacă vrei să-l ții pe-aca­­să, ar adă­uga mătușa Paraschiva, cu un aer atoate­ști­utor... Dar nu orice fel de mâncare o ajută pe fe­me­ie să-l vră­jeas­că pe Făt Frumos. Ea trebuie să se stră­du­iască să facă numai mân­căruri delicioase, gustoase, pe care el să nu le uite repede. "Dacă fierbi cu aten­ți­une/ Vei servi bucate bune", scrie pe un peretar vechi, bănățean. Pe pânza albă este desenată și cusută o femeie plină "de atențiune", care amestecă mân­ca­rea într-o oală pusă pe sobă, dar nu se uită la ce face, pare un pic speriată de misiunea grozavă pe care o are. Privește spre doi în­­gerași care se găsesc deasupra ei pe o ghirlandă de flori în formă de inimă. Or fi poate îngerii bu­cătă­re­selor bune, căci și ei, îngerașii, amestecă de zor în niș­te oale. Cine știe ce poțiuni și elixire magice bune de crescut dragostea prepară cu atâta sârg...

"Prin dragostea mea toți trandafirii înfloresc/ Voi iubi mereu atâta cât treesc"

Un alt subiect foarte des întâlnit în textele pere­tarelor, ca de altfel în tot ceea ce ține de creația popu­lară, este dragostea. Dragostea, despre care Cartea Sfântă spune cu mult tâlc că "este îndelung răbdă­toare, este plină de bunătate; dragostea nu piz­mu­iește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mâ­nie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nele­giuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nă­dăj­duiește totul, suferă totul." Iată și un ju­ră­mânt pe viață care vorbește despre puterea dragostei ce poate schimba lumea: "Prin dragostea mea toți trandafirii înfloresc/ Voi iubi mereu atâta cât treesc". Este scris deasupra unor îndrăgostiți îmbrățișați, în­conjurați de trandafiri înfloriți. Ea poartă pantofiori delicați, iar el e încălțat cu niște pantofi în două cu­lori, cu talpă groasă à la Malagamba. Acesta e, clar, un peretar in­terbelic, din anii în care compozitorul venit de la Chișinău era la mare modă.
Fericirea, norocul și iubirea presupuneau înțele­gere, voie bună, zâmbete largi pe care cei ai casei, dar și cei care veneau în vizită, trebuia să le vadă dincolo de vorbele de pe pereți. Exista în aceste texte un fel de promisiune continuă de veselie cotidiană și o viață conjugală ferită de încruntări. "Unde-i pace și iubire/ E noroc și fericire", sau "Nu-i pe pământ mai mare fe­ricire/ Decât căsnicia legată din iubire".
"Doamne-ajută cui sărută/ Și sporește cui iu­beș­te!", spune un pere­tar pe care l-am găsit într-un sat de lângă Cluj. Și tex­tul aces­ta, care era scris cu ață verde și groasă, poate figura foarte bine ca răs­puns la un alt pe­re­tar pe care l-am vă­zut lângă Bra­șov: "Dragostea fă­ră să­rut/ E un lu­cru ne­plă­cut".
Mă întreb cât din dragostea asta afi­șa­tă pe toți pereții era reală, câtă imaginată ori visată doar?! Poate că multe din­tre femei ale­geau, când cum­părau peretarele de la târg, tocmai acele tex­te care ar fi putut să fie un în­demn ușor voa­lat pentru băr­bații lor sastisiți ori prea obosiți ca să le mai bage în seamă. Am des­coperit și un pe­re­tar cu un mesaj trist: "Toate păsările cântă du­rerea mea." Tare supă­rată trebuie să fi fost femeia care a ales un asemenea mesaj pentru cusut și apoi pen­tru afișat în casa ei. Mă gândesc la ceasurile în care și-a cusut strigătul de neputință în cruciulițe mă­runte, lucrate din două în două fire. Sper ca vederea florilor din jurul textului să-i fi îmblânzit într-o oa­recare măsură necazul. Am avut surpriza ca, la câțiva ani, să descopăr și varianta lărgită a acestui text: "Toa­te păsările cântă durerea mea/ Cum eu te iubesc alta n-ar putea", ceea ce explică și motivul nefe­ri­cirii. Vorbind despre variante, am văzut odată un pe­re­tar în care era desenat un păun cu o coadă im­pu­nă­toa­re, minunată. Avea un text sim­plu, un fel de între­bare retorică, cu răspuns știut di­na­in­te: "Păunașul co­drilor/ Spune-mi de cine mi-e dor". Varianta pe care am văzut-o mai târziu avea ace­lași text cusut, numai că nu mai era un păun în mijlocul peretarului, ci... un cerb cu coarne falnice. Nu știu dacă a fost o greșeală a celui care a imprimat desenul pe pânză, sau a fost de la început gândit așa.

"Râsul de dimineață/ Te ajută mult în viață"

Casa, bărbatul, căsătoria, fericirea, mâncarea bu­nă, armonia conjugală, acestea ar fi cele mai întâlnite subiecte ale peretarelor, de orice limbă ar fi ele. Dar am întâlnit și peretare care conțin sfaturi, e drept că une­le de o naivitate înduioșătoare, sau observații și în­­demnuri despre ceea ce este bine de făcut pentru a fi fericit. "Vai de mine și de mine/ N-ar fi rău să fie bine", sunt vorbele cusute deasupra unui bărbat care fu­­mează, privind la luna de pe cer, într-o atitudine gân­ditoare. "Râsul de dimineață/ Te ajută mult în via­ță", scrie pe un alt peretar, care are o bordură lată de flori de toate culorile. Florile, de altfel, sunt nelipsite în toate peretarele, fie că apar în desenul de pe mar­gine, fie în textul cusut: "Cine florile iubește/ Suflet bun el dovedește", observă cu înțelepciune o femeie care stă în mijlocul unui strat de flori.
Am lăsat pentru final un peretar mai deosebit de ce­lelalte. Desenul reprezintă o femeie îmbrăcată în­tr-o rochie cu buline roșii, iar textul este explicit, dar are în el un fel de melancolie și regret. E ca o în­cer­ca­re de a fixa din detalii chipul unei iubite de demult. "În rochița cu pupi roșii/ Te-am văzut pe tine, Roji".
Naive și pline de duioșie, cu sfa­turi și învățături de toate zilele, ve­chi­le pere­tare ale bu­ni­ci­lor noștri sunt, de fapt, ferestre că­tre o lu­me mult mai tih­­nită, mai iu­bi­toa­re și mai aten­tă, oa­re­cum, cu ea în­săși.

Foto: surse de pe internet și fotografii făcute la Muzeul Agriculturii din Slobozia