Nu mai e mult și vor începe târgurile de toamnă, atât de așteptate în lumea satelor. S-a mai păstrat câte ceva din bogăția lor de altădată, mai ales acolo unde oamenii trăiesc încă după legile și grijile fiecărui anotimp. Cum se știe, toamna se umplu cămările pentru iernile lungi și poate de aceea târgurile din acest sezon sunt mai bogate și mai căutate decât celelalte. De toate poți găsi la un astfel de târg. Haine groase de iarnă, din lână, postav ori aba, piei de oaie și blănițe bune pentru cojoace, bundițe, cizme înalte, date cu "box", curele și chimire din piele galbenă, cuie, lacăte și piroane de fier, scule și unelte gata ieșite de la fierării, cazane de fiert țuica, clopote și clopoțele, cioaie de pus la gâtul berbecilor și al vacilor, hamuri și șei, oale și ulcele din lut, linguri de lemn și ceaune de fontă, prune pentru magiun, cârnăciori subțiri de oaie, pastrame, must, ardei și gogoșari pentru zacuști, legături de ceapă și de usturoi, brânzeturi și faguri de miere, turte dulci și gogoși, ierburi și rădăcini de leac și multe, multe altele, mai mari sau mai mărunte, de mare folos la casa omului. Printre ele, de obicei așezate mai la margine de târg, se află și tarabe cu "de-ale muierilor": piepteni din os și oglinjoare colorate, cu rame de lemn sau de iască, năfrămi subțiri sau groase de lână, nasturi din lemn, lut sau os, ațe de cusut, ace și andrele de toate felurile, ace de făcut "cipcă", pânzeturi ieftine, la metru, și haine "de-a gata", largi și lălâi, bune pentru orice măsură. Un singur lucru a dispărut: peretarele, pânzele tipărite cu îndemnuri pentru femeile gospodine, care pe vremea bunicelor noastre nu lipseau din bucătării. Povești de viață cusute cu ață roșie sau albastră "de fitău", sau cu fire subțiri, răsucite din bumbac.
"Curat și bine aranjat/ Face din colibă un palat"
Peretarele au fost la mare modă în anii secolului trecut, și poate că prin satele izolate din vârf de munte se mai găsesc. Cel mai adesea, erau puse pe pereții bucătăriilor, căci acolo se desfășura, în mare parte, viața unei familii obișnuite. Dar în drumurile mele prin țară, am întâlnit peretare și în alte încăperi sau cămări ale casei; am văzut unul într-o magazie în care se pregăteau conservele pentru iarnă, un altul, cu flori albastre, de câmp, într-un celar, în care se țineau la rece slănina afumată și cârnații uscați, dar am descoperit unul și într-o gospodărie de pe malul Crișului Repede, pe peretele de scânduri care împrejmuia un cuptor de pâine, sau unul în limba germană, într-o magazie de lemne, dintr-un sat săsesc de lângă Brașov. Niciodată n-am văzut însă peretare în camerele "bune" din casă, acelea unde se așteptau musafirii și unde pe pereți stăteau înșirate ștergarele și covoarele țesute în război. Pot înțelege, așadar, că peretarele erau doar pentru "uzul familiei", că ele purtau mesaje strict adresate celor apropiați. Mesaje de învățătură, de constatare, de îndemn, drept care, cred că orice femeie, atunci când se ducea în târg să-și cumpere o pânză desenată de peretar, era atentă la mesajul cuvintelor pe care urma să le coase cu acul și ața colorată după plac.
Am făcut un fel de inventar al textelor pe care le-am găsit înscrise pe peretare, din mai multe zone ale țării, mai ales din Ardeal. Chiar dacă desenele sunt foarte variate, textele se rezumă la doar câteva detalii ale vieții de zi cu zi. Pe primul loc în aceste "lozinci domestice" este casa și mai presus de toate frumusețea, curățenia și armonia din ea. Pe un peretar cusut cu ață albastră am văzut textul: "Fie casa aceasta bine cuvântată". Așadar, putea pricepe oricine că de la Dumnezeu se aștepta binele și bunăstarea și că mulțumirile pentru tot ceea ce se întâmpla în cuibul familiei tot spre cer trebuiau să fie îndreptate. Casa este așezată sub protecția unor îngeri ce plutesc deasupra ei, de o parte și de alta. Îngerii cântă bucuria la trâmbițe lungi, de aramă, și e atâta pace în jur, încât iepurii pasc nestingheriți în grădina casei. Raiul pe pământ, nu altceva!
"În așa casă/ Cu drag stai la masă", zice un alt peretar, pe care l-am văzut deasupra mesei din bucătăria unei femei din Sălaj. Și casa era, într-adevăr, "ca lacrima" de curată și de îngrijită. O casă din care îmi mai amintesc și acum mirosul tare, ușor amărui, de frunze de nuc și flori de sovârf, împrăștiate pe dulapuri și pe paturi, ca să alunge "gongile și bidigăniile", care toamna se trag la adăpost și se ascund în casele oamenilor.
"Curat și bine aranjat/ Face din colibă un palat", scria pe un peretar pe care îl avea și mătușa mea, Aurica, prins în cuie mici, pe peretele de care era lipită cu o latură masa din bucătărie. Trecem peste exprimarea naivă și lipsită de reguli gramaticale și intrăm în descifrarea desenului cusut în clasicul "punct înaintea acului", știut de orice femeie. În prim plan era un fel de pânză ce părea matlasată, ca o plapumă a bunicii, apoi un dulap și o masă, pe care o femeie punea o vază plină cu flori. Lângă vază era o scrumieră și ăsta era detaliul, semnul clar că ea aștepta un bărbat, sau că, oricum, în orice caz, era pregătită pentru o asemenea vizită, pentru că în vremea aceea erau puține femei care fumau. Fumatul ținea doar de bărbați și aceștia erau tratați ca niște prinți, dacă meritau! Nu lipsea din desen ghirlanda de flori care înconjoară tavanul și care dădea "colibei" aerul de sărbătoare.
"Bărbate, ce cauți în bucătărie?/Așteaptă masa în sufragerie!", îl îndeamnă o gospodină mai modernă pe bărbatul venit acasă, care aici înseamnă o casă mai mare, care are și-un spațiu special pentru masa familiei, așa cum aveau pe vremuri doar casele de la oraș ori cele boierești, adică nu o "colibă", despre care tocmai am vorbit mai sus. Putem înțelege de aici că și gospodinele care erau mai "simandicate", ori doar doreau să pară așa, își înfrumusețau pereții cu pânzeturile cusute colorat. Și mai înțeleg ceva din textul acesta - anume, faptul că bărbatul nu avea ce să caute în locul în care se pregătea mâncarea. Nu era de nasul lui. El venea frumușel acasă și era așezat pe locul de onoare, căci i se cuvenea tot ce era mai bun. Era pe-atunci, înțeleg tot mai mult, o lume a bărbaților, feministele erau încă mult prea timide.
"Soarele cât îi de mare/ Nu-i ca mândru de mirare"
Grija față de bărbat era mare, pe vremuri, gospodinele nu aveau "service", stăteau acasă, erau bune casnice și trudeau de zor la armonia familială. Bărbații erau alintați cu vorba "mândru", "mândruțul", de minunați ce erau, și li se aduceau necontenit laude. Poate că era și asta o tactică șireată de a-l face pe bărbat dependent de locul în care era văzut și apreciat, mai ceva ca soarele de pe cer. Ce să mai fi zis un bărbat care zilnic, ori de câte ori își mesteca dumicatul, avea în fața ochilor texte cu laude și dezmierdări? "Pe soțul meu nu l-am văzut beat/ Nu-mi pare rău că m-am măritat" sau "Soțul meu e bun bărbat/ Îl sărut pe el cu drag". Mai putea el mișca în front, câtă vreme pe toți pereții erau afișate dovezile virtuților lui? Pe de altă parte, tare îmi vine să cred că textele acestea erau alese și afișate "la vedere" ca să le citească și să le judece, pe drumul de întoarcere la casele lor, vecinele venite să împrumute o cutie de chibrituri ori un pic de oțet. Că doar se știe, că de multe ori umblau să împrumute câte ceva, numai ca să arunce o ocheadă în ograda vecină.
Am lăsat mai la urmă un text cu dublă interpretare. "Mândru-al meu de dimineață/ Spune-mi ce ți-i drag în viață", unde absența virgulei după cuvântul meu (toată lumea știe că apar multe greșeli gramaticale în aproape toate textele peretarelor...) mă face să mă întreb dacă mândru este de dimineață venit la mândră sau rămas de cu seară, ori dacă încă de la primele ore, el trebuie să-i spună femeii grijulii ce pasiuni are, să-și înnoiască jurămintele față de ea, ca să-i meargă toate bine în ziua întreagă. Întrebarea nu e lipsită de sens și conține, într-un fel, și o invitație indirectă la adresa bărbatului, care trebuia să-i reconfirme femeii dragostea lui pentru ea. (Spune-mi ce ți-i drag în viață.)
"Bucătăria fără femee e ca lacătul fără cheie"
Bucătăria era locul în care se puneau cel mai des peretarele, pe peretele de lângă masă, pentru a putea fi privite în timpul mâncării, lângă soba sau plita de gătit, sau deasupra spălătorului, unde de cele mai multe ori, mai exista un fel de plic din pânză cusută cu motive tradiționale, în care erau puse, de obicei, pieptenii și periile. Așadar, nu putea fi uitată tocmai această încăpere, în care se desfășurau aproape toate activitățile casnice. "Fisztasag a konyha disze!" scrie pe un peretar unguresc, adică "Curățenia este podoaba bucătăriei!". Personajul principal al acestei încăperi este femeia, deducem din vorbele următoare, pe care le-am descoperit pe un peretar dintr-un sat de lângă Piatra Craiului: "Bucătăria fără femee e ca lacătul fără cheie", și mult adevăr conțin ele.
Vorbele acestea trebuia să le vadă orice bărbat și să înțeleagă că fără o femeie, viața lui ar fi fost mereu searbădă și goală, că numai femeia dă culoare întregii lui existențe, că ea este cheia fericirii lui. Am văzut foarte multe peretare din care am înțeles că în vremurile trecute, dragostea trecea prin stomac mai mult și mai des decât azi. Sfaturile care urmează par să fie ale corului de mătuși, care-și instruiesc nepoata înainte de nuntă. Nu le pot uita nici eu: "Nu-i mâncare mai gustoasă/ Decât ce gătești acasă", sau "Bărbatul de-l iubești/ Zupă bună să-i gătești/ Bine, bine să-l hrănești". Ori îndemnul și mai direct "Plăcințele, cozonaci/ Bărbățelului să-i faci", dacă vrei să-l ții pe-acasă, ar adăuga mătușa Paraschiva, cu un aer atoateștiutor... Dar nu orice fel de mâncare o ajută pe femeie să-l vrăjească pe Făt Frumos. Ea trebuie să se străduiască să facă numai mâncăruri delicioase, gustoase, pe care el să nu le uite repede. "Dacă fierbi cu atențiune/ Vei servi bucate bune", scrie pe un peretar vechi, bănățean. Pe pânza albă este desenată și cusută o femeie plină "de atențiune", care amestecă mâncarea într-o oală pusă pe sobă, dar nu se uită la ce face, pare un pic speriată de misiunea grozavă pe care o are. Privește spre doi îngerași care se găsesc deasupra ei pe o ghirlandă de flori în formă de inimă. Or fi poate îngerii bucătăreselor bune, căci și ei, îngerașii, amestecă de zor în niște oale. Cine știe ce poțiuni și elixire magice bune de crescut dragostea prepară cu atâta sârg...
"Prin dragostea mea toți trandafirii înfloresc/ Voi iubi mereu atâta cât treesc"
Un alt subiect foarte des întâlnit în textele peretarelor, ca de altfel în tot ceea ce ține de creația populară, este dragostea. Dragostea, despre care Cartea Sfântă spune cu mult tâlc că "este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul." Iată și un jurământ pe viață care vorbește despre puterea dragostei ce poate schimba lumea: "Prin dragostea mea toți trandafirii înfloresc/ Voi iubi mereu atâta cât treesc". Este scris deasupra unor îndrăgostiți îmbrățișați, înconjurați de trandafiri înfloriți. Ea poartă pantofiori delicați, iar el e încălțat cu niște pantofi în două culori, cu talpă groasă à la Malagamba. Acesta e, clar, un peretar interbelic, din anii în care compozitorul venit de la Chișinău era la mare modă.
Fericirea, norocul și iubirea presupuneau înțelegere, voie bună, zâmbete largi pe care cei ai casei, dar și cei care veneau în vizită, trebuia să le vadă dincolo de vorbele de pe pereți. Exista în aceste texte un fel de promisiune continuă de veselie cotidiană și o viață conjugală ferită de încruntări. "Unde-i pace și iubire/ E noroc și fericire", sau "Nu-i pe pământ mai mare fericire/ Decât căsnicia legată din iubire".
"Doamne-ajută cui sărută/ Și sporește cui iubește!", spune un peretar pe care l-am găsit într-un sat de lângă Cluj. Și textul acesta, care era scris cu ață verde și groasă, poate figura foarte bine ca răspuns la un alt peretar pe care l-am văzut lângă Brașov: "Dragostea fără sărut/ E un lucru neplăcut".
Mă întreb cât din dragostea asta afișată pe toți pereții era reală, câtă imaginată ori visată doar?! Poate că multe dintre femei alegeau, când cumpărau peretarele de la târg, tocmai acele texte care ar fi putut să fie un îndemn ușor voalat pentru bărbații lor sastisiți ori prea obosiți ca să le mai bage în seamă. Am descoperit și un peretar cu un mesaj trist: "Toate păsările cântă durerea mea." Tare supărată trebuie să fi fost femeia care a ales un asemenea mesaj pentru cusut și apoi pentru afișat în casa ei. Mă gândesc la ceasurile în care și-a cusut strigătul de neputință în cruciulițe mărunte, lucrate din două în două fire. Sper ca vederea florilor din jurul textului să-i fi îmblânzit într-o oarecare măsură necazul. Am avut surpriza ca, la câțiva ani, să descopăr și varianta lărgită a acestui text: "Toate păsările cântă durerea mea/ Cum eu te iubesc alta n-ar putea", ceea ce explică și motivul nefericirii. Vorbind despre variante, am văzut odată un peretar în care era desenat un păun cu o coadă impunătoare, minunată. Avea un text simplu, un fel de întrebare retorică, cu răspuns știut dinainte: "Păunașul codrilor/ Spune-mi de cine mi-e dor". Varianta pe care am văzut-o mai târziu avea același text cusut, numai că nu mai era un păun în mijlocul peretarului, ci... un cerb cu coarne falnice. Nu știu dacă a fost o greșeală a celui care a imprimat desenul pe pânză, sau a fost de la început gândit așa.
"Râsul de dimineață/ Te ajută mult în viață"
Casa, bărbatul, căsătoria, fericirea, mâncarea bună, armonia conjugală, acestea ar fi cele mai întâlnite subiecte ale peretarelor, de orice limbă ar fi ele. Dar am întâlnit și peretare care conțin sfaturi, e drept că unele de o naivitate înduioșătoare, sau observații și îndemnuri despre ceea ce este bine de făcut pentru a fi fericit. "Vai de mine și de mine/ N-ar fi rău să fie bine", sunt vorbele cusute deasupra unui bărbat care fumează, privind la luna de pe cer, într-o atitudine gânditoare. "Râsul de dimineață/ Te ajută mult în viață", scrie pe un alt peretar, care are o bordură lată de flori de toate culorile. Florile, de altfel, sunt nelipsite în toate peretarele, fie că apar în desenul de pe margine, fie în textul cusut: "Cine florile iubește/ Suflet bun el dovedește", observă cu înțelepciune o femeie care stă în mijlocul unui strat de flori.
Am lăsat pentru final un peretar mai deosebit de celelalte. Desenul reprezintă o femeie îmbrăcată într-o rochie cu buline roșii, iar textul este explicit, dar are în el un fel de melancolie și regret. E ca o încercare de a fixa din detalii chipul unei iubite de demult. "În rochița cu pupi roșii/ Te-am văzut pe tine, Roji".
Naive și pline de duioșie, cu sfaturi și învățături de toate zilele, vechile peretare ale bunicilor noștri sunt, de fapt, ferestre către o lume mult mai tihnită, mai iubitoare și mai atentă, oarecum, cu ea însăși.
Foto: surse de pe internet și fotografii făcute la Muzeul Agriculturii din Slobozia