ALEXANDRU POP - "Mă cheamă satul acasă!"

Are 25 de ani şi a absolvit medicina den­ta­ră, domeniu în care a lucrat puţină vreme, pentru că şi-a dat seama că ceea ce făcea nu-i place. A dat apoi admitere la Conservator, in­teresat de muzica autentică românească, de muzica ve­che populară. A căutat în zeci de sate melodii vechi, cântece ştiute doar de bătrâni. Sute de oameni cu care s-a în­tâl­nit în călătoriile pe care le-a făcut i-au vor­bit despre viaţa de de­mult, femeile i-au po­vestit cum se lucra pe vre­muri, i-au arătat mo­dele de cusături, de şter­gare, l-au lămurit des­pre muncile fe­me­ieşti din­tr-o gospo­dă­rie ţără­neas­că. Băr­ba­ţii l-au învăţat despre unelte şi meş­te­şu­guri, despre muncile de la câmp, despre ano­tim­pu­rile acestor munci, care se rotesc an de an. Atât de mult i-a plăcut ceea ce a aflat, încât s-a ho­tărât să-şi schimbe viaţa cu totul. Umblă acum îm­brăcat în cos­tum ţă­ră­nesc, cân­tă mu­zică popu­­la­ră, cultivă cânepă, o pre­lucrează, toarce, ur­zeşte, ţese la război, aşa cum se făcea odi­ni­oară în satele noas­tre. Abia ie­şit din ado­les­cenţă, Alexandru Pop este un om fe­ricit, iar po­vestea lui este deo­se­bi­tă.

Hainele străbunicului

- Într-o postare a ta de pe internet, în care descrii o nuntă tradi­ţio­nală dintr-un sat de lângă Sălaj, în final, faci o declaraţie care m-a impre­sio­nat: "Eu cred că Dum­nezeu a aşezat omul în mij­locul naturii, pentru că acolo îi este cel mai bine; avem acolo tot ce ne trebuie pentru a trăi o viaţă împlinită, liniştită şi să­nătoasă. Sunt de şase ani în Timişoara, dar bucuria muncii ţăranului român şi satul mă cheamă acasă tot mai mult. Nu ştiu de ce am renunţat la ce am avut mai frumos: cultura şi iden­titatea noastră na­ţională. România, TE IU­BESC!". Am cunoscut puţini tineri care să-şi măr­turisească atât de direct şi deschis dragostea de ţară, acum, în anul 2016, când pentru tot mai mulţi români patriotismul pare ceva desuet, ieşit din mo­dă, depăşit, şi când foarte mulţi pleacă pe alte me­leaguri pentru a-şi găsi norocul.

- Eu sunt născut în Sebiş, judeţul Arad, dar am copilărit în satul bunicilor mei, şi cu cât trece vre­mea, îmi dau seama că nu în oraş, ci la sat poţi să găseşti mai degrabă o relaţie mai puternică, mai stabilă, cu ceea ce înseamnă ţara. Şi asta, pentru că acolo s-au mai păstrat încă tradiţiile şi obi­ce­iu­rile care atestă legătura adâncă a oamenilor cu pământul acesta, sau dacă nu s-au mai păstrat, acolo este locul cel mai potrivit în care acestea pot fi reînviate. Îmi iubesc tare mult ţara... Nu de pu­ţine ori mi se întâmplă să plâng pentru ea şi să-i cer lui Dumnezeu să binecuvânteze acest popor cu lumina Adevărului Său. Cred că mai mult ca orice avem nevoie de a ne găsi iden­ti­tatea. Parcă simt uneori durerea lui Dumnezeu, care vrea să lucreze împreună cu noi dar, pur şi simplu, nu găseşte oameni care să îşi dorească acelaşi lucru. Cel mai probabil inconştient, ade­seori luptăm împotriva noastră, autodistrugân­du-ne prin acţiunile noastre, prin modul de gândire, prin hrana pe care o consumăm, pierzând din vedere faptul că Dumnezeu ne-a lăsat în natură tot ce avem nevoie pentru a trăi o viaţă sănătoasă şi liniştită. Tre­buie să revenim la valorile care au dus acest popor înainte, oricât au fost de complicate reali­tă­ţile istoriei. Şi pentru asta, trebuie să ştim cum au trăit înaintaşii noştri. Eu am ales nu numai să ştiu aceste lucruri, ci să le şi tră­iesc, direct.

- Cine a trezit în tine dragostea de ţa­ră? Părinţii, şcoala, lecturile, ce anume te-a făcut să fii aşa de matur, la o vârstă aşa de tânără?

- N-am fost aşa de la început, totul a cres­cut odată cu mi­ne. Când aveam cam doisprezece ani, bu­ni­ca mi-a vorbit oda­tă despre costumul de sărbătoare al străbu­nicului meu şi tare mult mi-a plăcut felul în care mi-a povestit. Am fost foarte fericit când mi-a spus că acele haine există încă şi că ar trebui să fie depozitate pe un­deva prin gospodărie, în cine ştie ce dulapuri sau cămări. A început pentru mine o perioadă minunată. Căutarea acelor haine ajunsese un fel de obsesie. Am simţit că nu mai pot face altceva, până când nu le găsesc. Mi se părea că cel mai important lucru era să le văd. Habar nu aveam de ce, dar cred că era ceva mai mult decât curiozitate. M-am pus pe scotocit prin toate locurile pe unde credeam eu că ar putea fi şi, într-o zi, le-am găsit. Erau împachetate şi învelite frumos într-un lipigeu (cearceaf). Îmi amintesc că atunci când am desfăcut pachetul acela şi am înţeles că, în sfârşit, le-am găsit, m-am pus, pur şi simplu, să râd şi să chiuiesc de bucurie. Erau atât de frumoase, de nu-mi venea să cred! Costumul s-a păstrat foarte bine. Este de un alb imaculat, compus din izmene, cămaşă druculită cu brânca (brodată cu mâna) cu aţă albă, pe la pumnari, pe din jos, pe piept şi pe la guler. Atât izmenele cât şi cămaşa sunt ţesute în război, din fire de bumbac, lucrate cu multă migală şi măiestrie şi cu un simţ artistic impresionant. A treia piesă ce compune acest costum este laibărul cu şinioare, cu­sut pe o pânză de mătase. Dintr-o dată, m-am simţit bogat. Acela a fost momentul în care s-a schimbat ceva pentru mine. M-am legat atât de mult de hainele acestea, încât abia am aşteptat să cresc şi să le pot purta. Şi când le îmbrac acum, deşi ştiu că au fost ale străbunicului meu, le simt ca şi cum ar fi ale mele de când e lumea, croite pentru mine. Le îmbrac de fiecare dată când am ocazia, cu mare plăcere, mai ales la sărbătorile mari.

Străbunica mireasă

- Să fie vreo legătură între costumul popular al bunicului şi dragostea de ţară şi de tradiţie?

- După ce-am aflat costumul străbunicului, am început să fiu tot mai curios despre felul în care a trăit, despre cum era satul în vremea lui, despre oamenii de demult, despre muncile şi îndeletnicirile lor. M-au interesat tare mult aceste meşteşuguri, care în mare parte au dispărut astăzi. Încet, încet, mi-am dat seama că viaţa oamenilor de demult era alta, mult mai curată şi mai frumoasă decât o trăim noi astăzi la oraş. Am descoperit universul satului, în care mi-ar fi plăcut să fiu, să trăiesc. Dragostea de ţară tocmai de aici a pornit, de la cunoaşterea satului şi a unor oameni minunaţi care m-au ajutat să înţeleg care sunt adevăratele valori şi principii ale vieţii: munca, cinstea, credinţa, respectul şi colectivitatea. De cu­rând, am fost invitat de o prietenă, Patricia Toma, în satul Miron din Sălaj. Este foarte implicată în sal­varea tradiţiilor. A reconstituit nunta străbunicii ei, care a avut loc în anul 1941. Străbunica ei mai tră­ieşte, are 94 de ani, şi a putut să-i dea toate infor­maţiile de care a avut nevoie. Acţiunea ei nu a fost doar o treabă decorativă, un festivism de doi bani, adică, hai să ne îmbrăcăm în costume populare şi să chiuim. Nu! A fost un eveniment la care au participat peste o sută de oameni, tot satul. Am rămas im­pre­sionat de felul în care toţi sătenii au ajutat la pre­gătirea nunţii, cum s-au organizat, cum s-au străduit să-şi amintească şi să respecte toate obiceiurile vechi de nuntă. Se vedea că le pare bine de ceea ce se întâmplă, unii, cei mai bătrâni şi-au reamintit de vremurile tinereţii lor, cei mai tineri au cunoscut obi­ceiuri care s-au pierdut între timp. Satul unit a trăit bucuria acelei zile şi asta este foarte important: să-i aduni pe oameni împreună şi să te străduieşti pentru bucuria tuturor. Eu nu am mai trăit un asemenea eve­niment până acum. Acest sentiment al comunităţii săteşti m-a impresionat şi cred că trebuie să facem tot ce putem pentru a-l recâştiga, acolo unde s-a pier­dut.

"Bate vântu' cânepa, în ograda lu' badea"

- Am aflat că ştii să instalezi un război de ţesut, că ţeşi pânză de cânepă şi bumbac, ştergare, feţe de masă, că faci opinci, jaluzele din cânepă, că-ţi vinzi produsele ca să te poţi întreţine. Cum ai ales acest drum? E greu, e uşor?

- Eu cred că fiecare om are o chemare specială pe acest pământ, chiar dacă şi-o descoperă mai târziu. La început, familia nu m-a înţeles. Sigur că pare ciu­dat, la o primă vedere, să părăseşti tehnica dentară, o meserie cu un venit sigur, ca să te faci ţăran, să cultivi ogorul şi să te pui la războiul de ţesut. Eu mi-am găsit însă împlinirea în ceea ce fac şi am avut norocul să întâlnesc şi oamenii care să mă ajute în acest sens. Am cunoscut-o pe doamna Leontina Pro­dan de la Timişoara, care organizează de câţiva ani evenimentul numit "Drumul inului şi cânepii", şi al cărei proiect - „Cânepa, fibră naţională", a fost de­semnat cel mai bun proiect pe resurse naţionale în Europa de Est. A primit această distincţie la Geneva. De la dânsa am aflat ce a însemnat cânepa pentru ci­vilizaţia românească şi, un lucru care m-a impre­sio­nat tare mult, am aflat cum putea cultivarea cânepii, în trecut, să ţină familia unită. Bărbaţii se ocupau de arat şi semănat cânepa, femeile strângeau plantele ma­ture şi le legau în mănuşi potrivit de groase, tot ele spălau apoi cânepa şi-o pieptănau şi urmau apoi celelalte operaţiuni. Dar şi copiii aveau rolul lor, pentru că ei erau cei care pregăteau tăul în care se punea cânepa la topit, făcând mici iazuri cu ajutorul gliilor de iarbă. Tot ei păzeau mănuşile de cânepă şi legau sfori colorate de ele, ca să le poată deosebi de ale altora, ca să nu le încurce când le scoteau de la înmuiat. Toată lumea din casă era prinsă în cultivarea cânepii, fiecare lucra după puteri. Era de lucru şi pentru bătrâni, şi pentru copii. În acest an, eveni­men­tul "Drumul inului şi cânepii" a avut loc în satul natal al doamnei Prodan, Gâlgăul Almaşului, tot din Sălaj, acolo unde cultivă şi dânsa cânepă. La culesul de anul acesta am participat şi eu şi alţi prieteni de-ai mei, care au fost bucuroşi să vadă aceste obiceiuri. Edi­ţia din anul acesta a avut însă şi un program de comunicări şi dezbateri, la care au participat cerce­tători, doctori, arhitecţi, fitoterapeuţi şi mulţi alţii, care au vorbit despre planta aceasta atât de puţin cu­nos­cută azi şi despre cât de important ar fi să se re­vi­nă la cultivarea ei pe scară largă, aşa cum a fost când­va. Puţini ştiu că din cânepa industrială se pot pre­­para medicamente, hârtie, plăci prefabricate, ulei, cos­­metice, ceaiuri medicinale, combustibili, amestec pen­­tru zidărie, aşa cum se întâlneşte şi la cons­truc­ţii­le dacice.

Cu Dumnezeu în inimă şi în gând

- De unde îţi procuri materia primă pentru ceea ce lucrezi?

- Când m-am apucat de agricultură, am cultivat mai întâi in, ca să am fibre naturale pentru lucru, dar după ce am obţinut autorizaţiile necesare, am trecut la cultura de cânepă. Anul acesta e al doilea an în care cultiv cânepă la Sebiş, şi recoltarea şi pre­lu­cra­rea o fac după cum am învăţat de la bătrâni. Am se­mă­nat-o, am cules-o şi pentru asta am chemat la cla­că oameni în vârstă, ca să-şi aducă aminte de vre­mu­rile de altădată, când fiecare avea în gospodăria lui cânepă. Am filmat toate etapele de cultivare pentru că pregătesc un film documentar, "Drumul cânepii", din care să înţeleagă toată lumea ce resursă extraor­dinară este această plantă. Am cules deja cânepa de vară, ea este acum pu­să în tău, la înmuiat, la topit, cum se spune, ur­mează spălarea, us­ca­rea, meliţarea, piep­tă­narea firelor, toar­ce­rea lor. Acestea se pâr­luiesc apoi într-un bu­toi cu cenuşă şi apă fiar­tă, de trei ori, ceea ce albeşte şi înmoaie firele. După aceea, fi­rele se spală, se uscă, se deapănă în gheme şi abia în acest mo­ment se poate folosi firul la urzit. Sunt foar­te multe ope­ra­ţiuni prin care se pregăteşte cânepa pen­tru ţesut. Eu pot să ţes un şter­gar într-o oră, dar îmi iau câteva zile pre­gă­ti­rile preliminare, mon­ta­rea războiului, cu vă­tala, spete, suluri, iţe, scripeţi, învelit ur­zea­la pe sul, întin­de­rea fire­lor. Am învăţat de la bă­trâni aceste ope­ra­ţiuni, dar multe dintre ele le-am desco­perit sin­gur, lucrând, atunci când n-am avut pe cine întreba. Nu ştiu să cos costume popu­lare, dar pot să ţes pân­za nece­sară pen­tru ele. Se cu­nosc cali­tă­ţile, proprie­tă­ţile pe care le are îm­bră­că­min­tea din fibre natu­rale de in şi de câ­nepă, se ştie cât este de să­nă­toasă şi în ce mă­sură păstrează căldura sau răcoarea. Faceţi o încercare şi veţi ve­dea! Des­pre eleganţa, sim­pli­tatea şi dis­tinc­ţia cos­tumelor ţără­neşti s-ar putea vorbi ore în şir! Se încearcă acum o revenire la purtarea iei, prin tot felul de mani­fes­tări, ceea ce nu e rău, dar, din păcate, mă doa­re sufletul să spun că multe ii pe care le-am văzut la televi­zor, chiar la artişti mari, nu sunt autentice, nu păstrează specificul unei zone, ci sunt un amestec de motive şi înflorituri cât mai colorate.

- Alexandru, pare puţin ciudat ca un tâ­năr de 25 de ani să vorbească despre aceste lucruri cu dezin­vol­tura cu care o faci tu. Cum văd prietenii tăi aceas­tă pasiune a ta, această transformare în ţăran?

- E mai mult decât o pasiune, e deja un mod de viaţă. Unii m-au privit cu mirare la început. Alţii apreciază ceea ce fac, pentru că nu le este dat să va­dă aşa ceva prea des. Vin şi mă ajută la cules şi la alte munci şi, din felul în care re­acţionează, cred că i-am con­vins şi pe ei să cunoască şi să aprecieze mai mult trecutul. Eu cred că putem reveni la unele practici şi meşteşuguri tradiţionale ro­mâneşti, spre beneficiul tu­turor. Şi apoi eu sunt un om simplu, nu am pretenţii mari, mă mulţumesc cu puţin. Visul meu este să-mi fac o casă între copaci, în fundul gră­di­nii, şi să-mi duc viaţa acolo. Vreau să cultiv o bucată de pământ de pe care să scot ceea ce-mi este necesar traiului sănătos şi să trăiesc în armonie cu mine, cu natura şi cu cei care mă înconjoară. Trebuie să ne întoarcem de unde am plecat, pentru că Dumnezeu ne-a pus în mijlocul naturii şi acolo ne este cel mai bine. Trebuie să ne regăsim identitatea, adică să ştim cine am fost, ce-am făcut şi cum am trăit acum sute şi mii de ani, să preluăm ceea ce a fost bun şi să ducem mai de­parte. Îmi doresc, de asemenea, să am şi o viaţă su­­fle­tească puternică, bazată pe o legătură perma­nen­tă cu Cel care ne-a creat, cu Dumnezeu. Într-o lume însetată după dragoste şi înţelegere, îmi doresc să fiu o oglindire a învăţăturilor lui Hristos pe pă­mânt, să împart în jurul meu dragoste şi ajutor celui în nevoie, să fiu în stare să-l ridic pe cel căzut. Preo­cu­parea mea pentru cele sfinte este o importantă la­tură a vieţii mele, şi aş dori să trăiesc mereu cu gân­dul că Dumnezeu ne iubeşte. Aş vrea ca tot ceea ce fac să fie un imn de mulţumire adus Lui.


Fotografii: Patricia Tomas
(Îi mulţumim doamnei Leontina Prodan care ne-a sprijinit în realizarea acestui interviu.)