"Încă din leagăn, făceam să zboare jucăriile de pluş, numai cu puterea gândului"
- Nu e un lucru obişnuit ca în secolul atât de pragmatic în care trăim, cineva să declare cu dezinvoltură că este o persoană "suprasenzorială", dotată cu însuşiri mai degrabă suprafireşti... Când v-aţi dat seama că sunteţi un om "aparte"?
- De la început, cu mine s-au întâmplat lucruri ciudate. Când mă pregăteam să vin pe lume, mama a început să aibă dureri mari. Şi doctorii au trimis-o la o ecografie, ca să afle cauza suferinţei. Lângă ecograf, s-a nimerit să fie şi o tânără din India, o clarvăzătoare, care i-a spus mamei: "Copila dvs. nu e obişnuită, ci foarte ciudată. Nici măcar nu vrea să se nască!". Uluită, mama a aflat deci încă de la naşterea mea că trebuie să se aştepte la un copil "altfel". Pe urmă, încă din leagăn, făceam să zboare jucăriile de pluş prin cameră, numai cu puterea gândului. Mă amuzam mişcând obiectele şi animalele mele de pluş într-un mod imposibil pentru un copil mic. Dacă mama ieşea din cameră un minut, când se întorcea, toate jucăriile din pătuţul meu erau, inexplicabil, în cealaltă parte a camerei. Şi îmi mai amintesc că tatei îi plăcea să fumeze trabucuri, iar eu îl necăjeam, ridicându-i pe o muchie cutia cu ţigări. Pe urmă, când am mai crescut, mama îmi împletea părul în codiţe, dar mie nu îmi plăceau, aşa că imediat ce le termina, părul meu se despletea spectaculos, de la sine. Mamei nu-i venea să creadă ce vede: indiferent de cât de strâns le împletea, codiţele se desfăceau imediat.
La sfat cu plantele, animalele şi copacii
- Ce-aţi mai trăit aparte şi straniu în copilăria dvs.?
- Când am ajuns la şcoală, trăiam mereu într-o lume numai a mea. Şi când mă trezeam din ea, profesorii se uitau ciudat la mine şi mă întrebau ce am păţit. Uneori, mă luptam cu monştri, cu personaje imaginare, "inventate de mine", cum îmi spuneau profesorii, care insistau să mă convingă că aceste personaje nu există. Dar asta nu explica vânătăile care îmi apăreau pe corp, după aceste lupte imaginare. Nu am avut o copilărie şi o adolescenţă uşoare, eram privită ca un obiect ciudat. În câteva rânduri, profesorii au şi vorbit cu părinţii mei despre stările mele, pe care ei le credeau inventate. Dar mama spunea totdeauna: "Eu sunt alături de fata mea şi o susţin!". Ea m-a învăţat să fiu puternică. La un sprijin de felul ăsta mă gândesc şi pentru copiii pe care am venit să-i susţin şi să-i tratez în România. Pe urmă, îmi mai amintesc că tot atunci când eram mică, făceam încă multe alte lucruri neobişnuite, pe care alţi copii nu le puteau face. De exemplu, ştiam mereu ce o să se întâmple în viitor. Şi îmi mai şi plăcea să vorbesc, ba chiar mă sfătuiam cu plantele, cu copacii şi cu animalele. Iar când mă întrebau cei mari cu cine vorbesc, eu le explicam, dar ei nu înţelegeau. Treptat, mi-am dat seama că nu-mi place să stau printre oameni, că mi-e mai bine singură. Oricum nu prea înţelegeam ce se întâmplă în jurul meu. Eram mereu cu mintea în altă parte şi pe măsură ce creşteam, începuse să-mi fie frică de abilităţile mele supranaturale. Dar ştiam că trebuie să fie ceva dincolo de lumea materială; alte dimensiuni, altfel de fiinţe. Că ceea ce oamenii percep numai prin cele cinci simţuri - era doar un început din ceea ce există şi suntem capabili să găsim, dincolo de lumea materială.
Ecranul interior
- A existat un punct de schimbare în viaţa dvs.?
- Totul a început când aveam nouă ani. Atunci am avut un accident îngrozitor. Am căzut pe scările casei noastre, am fost grav rănită şi am ajuns în comă, la spital, cu comoţie cerebrală. Din comă am ieşit destul de repede, şi rănile capului mi se vindecaseră şi ele. Dar rămăsesem paralizată şi cu o hemoragie persistentă şi gravă. Iar în tot acest timp, am văzut plutind multe spirite în jurul meu.
- Cum v-aţi vindecat?
- În cele din urmă, văzând că medicii nu le sunt de ajutor, părinţii mei m-au dus la un vindecător faimos în Mexic. El a fost cel care m-a ajutat să mă reechilibrez şi a înlăturat, prin metode energetice, durerile ascuţite care mă chinuiau. Astfel că atunci, la nouă ani, am înţeles mai bine forţa tămăduitoare a minţii omeneşti. Şi m-am hotărât, încă de la acea vârstă fragedă, să susţin de-atunci înainte, toată viaţa mea, copiii, în procesul lor de vindecare. Înţelesesem că aceasta era chemarea sufletului meu. Am descoperit mai apoi mulţi alţi copii, care au trecut, ca şi mine, la vârste fragede prin accidente grave sau prin vecinătatea morţii. Experienţe dramatice, dar în urma cărora s-au simţit renăscuţi. După revenirea din aceste experienţe traumatizante, se întâmplă frecvent ca acestor copii să li se activeze brusc abilităţile psihice.
- Cum v-a influenţat accidentul viaţa, ulterior?
- Şi acum, cum vă manifestaţi puterile?
- Acum, după o practică de mai mulţi ani, în cele mai multe situaţii, nu mai folosesc ecranele. Eu pur şi simplu "ştiu". Simt informaţia cum îmi intră în trup, ca un fior care îmi face pielea de găină; şi atunci "ştiu". Şi când citesc, nu o mai fac în felul obişnuit, ci pătrund în interiorul textului. Iar dacă mă uit la numărul de înmatriculare al unei maşini, îmi închid ochii şi văd înăuntrul lui. Mi se pare mai uşor aşa. Poţi, de exemplu, să mă legi la ochi şi să-mi dai fotografia casei tale, iar eu voi vedea mult mai multe. Privesc în casă şi îţi spun ce văd.
- Această metodă este o cale subtilă şi fină de cunoaştere a vieţii. Ea deschide celor care au peste 16 ani accesul la abilităţile originare ale omenirii. Altfel, noi ne risipim de-a lungul zilei mare parte din energie, devenind extenuaţi şi confuzi. Activarea ecranului nostru interior corectează tocmai aceste dezechilibre. Prin regăsirea clarităţii interioare.
"Copiii-lumină"
- Adevărat, astăzi există în lume mulţi copii cu puteri neobişnuite. Numai în China, de pildă, guvernul a recunoscut, începând din 1974, peste 100.000 de copii cu puteri psihice extraordinare. De exemplu, aceşti copii chinezi uimitori pot să citească şi să vadă legaţi la ochi sau într-un întuneric beznă - folosindu-şi tălpile, nasul, limba sau urechile. Unii pot chiar să citească scrisul de pe foi şifonate, punându-le pe urechi sau la subsuori. De altfel, ei au făcut şi demonstraţii care stau la limita miracolului. Cum ar fi să scoată obiecte din containere sigilate, folosindu-şi puterea conştiinţei. Peste 5.000 de copii chinezi şi-au demonstrat public puterile incredibile de a face să se deplaseze obiecte prin spaţiu sau prin vase de sticlă sigilate! Şi asta s-a întâmplat în faţa unor cercetători oficiali ai guvernului chinez, care ştiţi că nu prea glumesc dacă cetăţenii lor ar încerca vreo înşelătorie. Toate aceste teste au fost filmate cu mai multe camere diferite. Şi, spre lauda autorităţilor ţării, în China s-au înfiinţat şcoli de pregătire specială pentru aceşti copii extraordinari. Uluitor este şi faptul că aceşti copii vizionari pot transmite foarte repede calităţile lor uimitoare celorlalţi copii obişnuiţi. Care deveneau la fel de înzestraţi ca şi ei. S-a constatat că aceste abilităţi fenomenale ale copiilor pot fi educate şi predate. Ca orice altă deprindere.
- Pentru asta aţi venit dvs. în România?
- Cum i-aţi abordat la Bucureşti pe copiii deosebiţi şi pe părinţii lor?
- Mai întâi am ţinut nişte cursuri, "Cheia spre Suflet". Asta a implicat realizarea unei fotografii-portret a subiectului şi cititul energiei toroidale care se vede din fotografie. Am vrut să ajut în mod special copiii care au suferit traume profunde. Cei mai afectaţi sunt orfanii şi copiii cu părinţi divorţaţi. Traumele lor sufleteşti sunt incredibile, iar cei care le-au cauzat greşesc dacă îşi închipuie că se pot strecura prin viaţă nepedepsiţi.
- Cum îi puteţi vindeca? Cum îi faceţi pe oameni să-şi depăşească blocajele?
- Am darurile despre care v-am vorbit. Pot vedea bine ce e înăuntrul omului. În România, pentru sesiunile mele, am cerut fiecăruia să-mi dea o fotografie. Trebuia să fie veche de cel puţin trei luni, dar nu mai veche de şase ani. Cu ajutorul lor, eu pot accesa toate informaţiile de care au nevoie ca să îşi cureţe sufletul, să îşi vindece relaţiile putrede în care zac sau să scape, de pildă, de cine ştie ce implicaţii apăsătoare, moştenite din strămoşi. Această cunoaştere de sine amplă, stimulată de mine, are nebănuite efecte vindecătoare.
- De ce copiii supradotaţi sunt văzuţi ca având "probleme"?
- Percepţia societăţii e restrictivă. Şi a noastră, a părinţilor. Imediat ce un copil manifestă un comportament mai ciudat, îl taxăm drept bolnav: "copilul are o boală, copilul are autism sau ADHD (n.r. tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). De fapt, este o prejudecată. "Anomalia" lor este o altă formă de energie, o altă vibraţie. Pentru înţelegerea problemei, am organizat aici, în România, un curs pentru ca fiecare om să îşi poată descoperi capacitatea vizionară. Unii oameni sunt clarvăzători, alţii sunt înalt-perceptivi, alţii aud lucuri aparte; e vorba de vibraţiile diferite la care accedem. În felul acesta, "percepţia" unui copil-lumină va deveni normală. Sper, cel puţin. În sensul acesta, există şi o metodă pe care o recomand. Se numeşte Pikler, şi este un manual pentru cum să fii un părinte bun. Metoda a fost inventată de Emmy Pikler, acum 40-50 de ani, în timpul războiului. Ea spune că toţi copiii trebuie lăsaţi să se mişte liber şi să se joace fără a fi întrerupţi. S-a dus în orfelinate, unde ar fi putut ajuta cel mai mult. În zilele noastre, au fost făcute studii asupra copiilor care au crescut cu propriii lor părinţi şi asupra copiilor din orfelinate, adoptaţi sau nu. În mod bizar, aceştia din urmă au avut mai mult succes în viaţă şi sunt mai fericiţi. Şi eu recomand metoda Pikler oricui doreşte să aibă un copil.
Tinereţe fără bătrâneţe
- Sara Esterabadeyan, "cititoarea noastră în stele", al cărei interviu a fost publicat în "Formula AS", mi-a povestit că dvs. reuşiţi să vă încetiniţi şi procesul de îmbătrânire. Cum e posibil aşa ceva?
- Până la urmă, eu decid când vreau să îmbătrânesc. Nu e vorba că nu îmbătrânesc, numai că eu pot alege momentul.
- Cum reuşiţi să faceţi asta?
- A îmbătrâni înseamnă să duci mai departe tot ce nu ai curăţat sau eliminat din mintea şi sufletul tău, iar eu am decis să curăţ cât mai mult posibil. Am ales cum vreau să arăt şi cum îmi va reacţiona corpul. Pe calea asta, am reuşit să lupt şi cu bolile. De pildă, acum doi ani, m-am îmbolnăvit şi m-am dus la un doctor, în Statele Unite. Mi-a spus că trebuie să mă opereze în aceeaşi zi, altfel chistul pe care mi-l descoperise va exploda şi voi muri. Am cerut şi opinia unui alt mare chirurg, care mi-a spus acelaşi lucru. Până şi mamei îi era frică. Mă întreabă şi azi cum mă mai simt. I-am zis că atunci când voi fi bine cu adevărat, îi voi spune. Nu i-am spus nimic, căci încă nu e totul perfect. Şi atunci, în zilele acelea foarte grele pentru mine, am cerut un semn: dacă voi avea nevoie cu adevărat de operaţie, o voi face. Dar dacă nu, să îmi fie dat un semn! Şi tocmai atunci m-a sunat fostul meu prieten. M-a întrebat cum mă simţeam, i-am spus că nu foarte bine şi că va trebui să mă operez. Şi el mi-a recomandat să-l caut pe celebrul vindecător coreean, Mr. Song. M-a acceptat foarte greu. Era obosit, pentru că mulţi dintre pacienţii lui nu au disciplină. Oamenii nu au rigoarea de a urma un anumit tratament atipic (până la sfârşit), aşa că preferă să se opereze, pentru că le e mai uşor. Mr. Song m-a vindecat, dar de fapt eu am decis să mă vindec. Eu aleg ce vreau să se întâmple cu corpul meu şi, dacă apare o neregulă, o să fac ceva să mă simt şi mai bine. Până la urmă, toţi avem puterea asta! Dacă înţelegi că ai fost lăsat pe pământ cu toate puterile de care ai nevoie pentru a trăi, atunci şi corpul va răspunde credinţei tale puternice. Să crezi şi să menţii controlul. Şi să simţi cu adevărat cine eşti tu, ca om: trup, minte şi spirit în armonie deplină. Acesta este triunghiul vieţii, perfect...
- Într-adevăr, bunicul meu era originar din România. Numele lui era Veniamin Teodor Brettschneider şi a fost printre puţinii supravieţuitori ai unei tragedii faimoase la vremea ei. E vorba de vasul Struma, plecat din România spre Palestina, în decembrie 1941, cu 800 de pasageri de origine evreiască. După o epopee cumplită, acest vas a sfârşit prin a fi torpilat de un submarin rusesc. Toţi cei care mai rămăseseră la bord, vreo 790 de oameni, au murit. Bunicul a scăpat. Nu mi-a vorbit niciodată de tragedia asta, doar bunica îmi mai "scăpa" câte ceva. Dar amândoi mi-au transmis dorul şi dragostea de România, care mă fac să vin aici cât mai des.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
