E blând și bun. Nu face parte dintre preoții care-și impun autoritatea. Nu crede în cuvintele aspre care să-i mustre pe păcătoși, ci într-o mână caldă, întinsă lor la nevoie, și într-o inimă largă, în care să poată încăpea toată parohia. Autoritatea lui este un umăr de care să te sprijini, nu un deget acuzator, care să te apese a mustrare. Dragostea aceasta, cu care înconjoară lumea și de care este înconjurat, vine dintr-o chemare lăuntrică spre slujire. O chemare venită din pruncie, când a fost închinat Domnului.
"Ia uite, bătrânelul de el!"
Avea pe atunci doar trei luni. A ajuns în casa bunicii, pentru că tatăl părăsise familia, iar mama nu se putea descurca de una singură. Era un pruncuț tare mic și foarte slab, atât de plăpând, încât buna s-a speriat când l-a văzut. Femeie credincioasă, l-a luat în brațe și s-a dus cu el direct în camera mare de oaspeți, acolo unde aveau o copie a icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni de la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos. L-a așezat în fața Prea Sfintei, a îngenuncheat, apoi s-a rugat din toată inima, așa cum numai bunicile cu sufletele dăruite lui Dumnezeu știu să o facă - "Maica Domnului, ajută-mă să-l cresc, că-l fac preot pentru tine."
"În momentul acela, eu cred că s-a creat între noi doi o legătură care s-a păstrat până în ziua de astăzi. Eu chiar și acum simt căldura bunicii și am același dor de ea, pe care îl aveam când eram mic. Am fost mereu mintea și inima ei. De la ea am învățat toate despre neamul nostru, căci ne tragem din boierii Leontești, și multă istorie. La patru ani, știam numele tuturor voievozilor noștri. Așa am crescut, în satul bunicii, în Moroeni, la poalele Bucegilor, un sat așezat într-un căuș al muntelui, binecuvântat. La noi, natura era foarte blândă cu oamenii. Niciodată nu mureai de frig iarna sau de cald vara. Bunica mea a fost o femeie excepțională. A rămas văduvă cu șapte copii, la 33 de ani. Bunicul meu a plecat pe front și nu s-a mai întors. A fost ucis în 1941, la începutul celui de-al doilea război mondial. Erau o familie de negustori, iar bunica a fost silită să se ocupe și de ceea ce făcea bunicul, dar să aibă grijă și de cei șapte copilași ai ei. Rămasă fără niciun sprijin, a înțeles că singurul ei reazem nu poate fi decât Dumnezeu. Și, din clipa aceea, s-a lipit de strana bisericii, unde, de altfel, cântau și cumnatele și verișoarele ei. Dar ea nu mergea singură la biserică, ci mă lua totdeauna și pe mine. Eu mă știu în biserică de la patru ani. La vârsta aceea mă țineam de strană cu mânuțele și știam să cânt antifoanele. Și spuneau femeile din sat, «Ia uite, bătrânelul de el!»"
Biserica din grădină
A iubit slujbele bisericii atât de mult, încât le-a învățat pe toate pe de rost. Înconjurat de aripile nevăzute ale îngerilor, pe care-i vedea în sfântul lăcaș, făcea slujbe și acasă, urmând toate câte văzuse la părintele din sat. În grădină, pe o piatră anume, își făcuse un mic altar, unde se ruga Domnului și făcea propria liturghie. O fărâmă de pâine și un strop de vin, pe care-l păstra într-o sticluță specială, erau de ajuns pentru a-i aduce lui Hristos jertfa fără de sânge. Ca prin minune, vinul pe care-l folosea nu se strica niciodată. Dumnezeu răsplătea în felul lui rugăciunile micuțului Adrian, jumătate joacă, jumătate iubire de copil curat.
"Și mai aveam o joacă: îngropam toate păsărelele cu slujbă! Atunci se făcea convoi, veneau toți copiii de pe uliță, unul purta crucea, unul coșul cu merinde, că făceam coș de parastas, altul purta sicriașul - o cutie de pantofi mai mici, cu rândunica moartă. Și o duceam pe uliță în sus, în spatele cimitirului satului, unde aveam o grădină a noastră, iar acolo, sub măceși, făcusem noi un alt cimitir, doar pentru toate păsările. Și când treceam pe uliță cu alaiul, cântam cât ne țineau rărunchii «Sfinte Dumnezeule», iar femeile, văduve din război, crezând că trece mortul, ieșeau toate în capul prispei: «Of, e nepotul Miții lu' Sica! Iar îngroapă o păsărică»."
- La vârsta aceea, știați pe dinafară tot ritualul bisericesc?
- Tot. Sâmbăta dimineața, mama și bunica slobozeau războaiele în atelierul de covoare, ca să se odihnească natra. Atunci dădeau drumul la sulul pe care era înfășurat covorul, un fier care se chema măic; iar eu îl luam și băteam cu el la poartă, toaca, și apoi începeam parastasul, unde îi pomeneam pe toți bărbații satului morți în război. Aveam încă de atunci un cult deosebit pentru eroii neamului, moștenit de la bunica. Și venea părintele Ciurea, Dumnezeu să-l ierte, cel de care aparțineam, trecea de la biserică prin fața porții, și-mi dădea colacul cel mai frumos, și-mi zicea: "Măi Adrian, ia-l tu, mă, că tu nu sari nimic din slujbă. Noi mereu ne grăbim, dar tu nu sari un cuvânt!" Avea dreptate părintele. Eu rosteam și ceea ce trebuia să spună preotul, nu numai strana, iar la ectenia unde se pomeneau morții, era teribil, pentru că tuturor bărbaților din sat morți pe front le spuneam "eroul" - eroul Iosif, eroul Gheorghe, eroul Ion. Toți erau pentru mine eroi, și îi pomeneam de se auzea până în drum, iar apoi le cântam "veșnică pomenire"...
- Din câte înțeleg, slujbele dvs. din curtea casei nu erau luate în râs, în sat. Oamenii știu că rugăciunea copilului e curată și sinceră.
- Mă asculta Dumnezeu, sigur că da, pentru că făceam totul din inimă, cu multă dragoste. Îmi aduc aminte că mama ducea covoarele, în mare parte, la Câmpina, unde era "Biserica de la Lac", foarte cunoscută pentru rugăciunile preoților de atunci. Erau vestiți pentru slujbe și pentru apa care se sfințea acolo. Așa că veneau vecinele la mama și-o rugau să le aducă de acolo aghiasmă. Mama, care era foarte tânără și un om foarte vesel, Îl avea pe Dumnezeu în inimă, dar nu era atât de ferventă ca bunica, cu rânduieli, cu slujbe, așa că, uneori, uita să aducă aghiasmă. Iar când vecinele veneau la poartă și o strigau să le dea aghiasma din Câmpina, ea, speriată că uitase să aducă, îmi zicea: "Adrian, te rog mult de tot, pune repede niște apă în sticle și fă tu o rugăciune să le dăm la vecine aghiasmă, că eu am uitat să le aduc!" Și s-a întâmplat că au venit femeile și au zis: "Vivico, să ne mai aduci aghiasmă de la Biserica de la Lac, că tare ne-am cunoscut din ea, tare bine ne-a mers!" Nu aveam decât vreo zece ani atunci. Asta a fost atmosfera în care am crescut.
Minunea din postul Crăciunului
- Vi-L mai amintiți pe Dumnezeul de atunci, Dumnezeul copilăriei sfinției voastre?
- Pentru mine, Dumnezeu era Părintele Cel Bun, care-mi împlinea toate dorințele. Era destul să mă rog și să bat câteva metanii, și mi se împlinea ceea ce doream. Simplu! Și aveam și o legătură deosebită cu sfinții, Sfântul Nicolae, de pildă, m-a însoțit de-a lungul întregii mele vieți. Îmi amintesc de o întâmplare minunată dintr-un post al Crăciunului, în care am fost foarte lipsiți de toate cele, pentru că ajunsesem săraci. În 1954 sau în 1956, când regimul comunist a făcut ultima stabilizare, bunica mea a pierdut toată agoniseala. A scos atunci în curte șapte saci cu bani, pe care îi avea de zestre pentru cei șapte copii - fiecare era cu sacul lui de bani ca dotă - și le-a dat foc, pentru că nu mai valorau nimic, erau simple hârtii; au rămas bunica și mama cu ce era pe ele și cu ce aveau în buzunare, pe atunci. Au rămas sărace-sărace, și nu și-au mai revenit. Și a venit acel post al Crăciunului cu mari lipsuri, în care nu aveam nici ce mânca. Era, îmi amintesc bine, ajunul Sfântului Nicolae, și într-o zi mi s-a făcut foame rău, cu junghiuri! Așa că mi-am pus ghetuțele la geam și l-am rugat din toată inima pe Sfântul Nicolae: "Te rog mult, Sfinte, să nu-mi aduci jucării, ci să-mi dai ceva de mâncare, că nu mai pot de foame!" Pe atunci dormeam între mama și bunica. Și am așteptat între ele treaz, cu genunchii adunați la bărbie de foame și cu mâinile împreunate a rugăciune, ca să vină Sfântul Nicolae, să-mi aducă ceva să mănânc. Dar s-a făcut miezul nopții, și n-am văzut nici fereastră crăpându-se, nici ușă deschizându-se, nici pe mama sau bunica mișcându-se. Supărat și flămând cum eram, m-am ridicat din pat și i-am spus Sfântului Nicolae: "Bine, Sfinte, nu-mi aduci de mâncare, asta este! Nici eu nu-ți las ghetuțele la geam!" Și m-am dus să mi le iau, dar, când am băgat mâna în ele, am simțit ceva. Era o ciocolată neagră! Mai târziu, mare fiind, am întrebat-o pe mama ca să-mi lămuresc misterul, iar ea mi-a spus sinceră: "Nu am pus-o eu, iar bunica, săraca, nici atât. Mai mult nu știu ce să îți spun." Eu sunt convins și astăzi că ciocolata aceea mi-a pus-o în ghetuțe chiar Sfântul Nicolae, pentru că pe mama și pe bunica am stat cu ochii și nu le-am văzut atingându-se de ghetuțe. De aceea și astăzi, bătrân fiind, îmi place ciocolata neagră.
"Îmi dați voie să vă pup, părinte?"
- Vă doreați în anii aceia să ajungeți preot?
- Da, cu toată ființa mea. Tot timpul am fost îndrăgostit de Sfânta Liturghie, de fapt, cred că este lucrul cel mai frumos din viața mea și pe care știu să îl fac cel mai bine. Când ies din Sfânta Liturghie și vin în mijlocul credincioșilor, pentru că întotdeauna după liturghie avem o mică agapă, simt că, de fapt, cobor pe pământ, ca și când zbor dintr-o înălțime și ajung în lumea reală. Au fost și momente când am fost bolnav și, totuși, am plecat de acasă, simțindu-mă atât de rău, încât veneam din perete în perete, până ajungeam în biserică. Ei bine, aici nu mai aveam nimic! Venea familia îngrijorată și mă vedea slujind cu vervă, de se minunau. Le spuneam: "Credeți-mă că nu mă prefac. Dați slavă lui Dumnezeu că sunt bine."
- Părinte, vă pun o întrebare pe care cred că și-o pun toți credincioșii aflați duminica în biserică: ce simțiți în momentul în care spuneți rugăciunea de prefacere a pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului?
- Fiori! Simt ca o adiere de vânt, o comuniune totală cu Dumnezeu, simt că mă înalț. În momentul în care are loc prefacerea, simt că sunt și eu parte din tot ceea ce se întâmplă, și atunci îl rog pe Dumnezeu, cu mult curaj, pentru toți, și, la urmă, și pentru mine. Întotdeauna m-am rugat așa. Îi pomenesc pe toți credincioșii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, și vii, și adormiți, iar apoi, la sfârșit, mă rog și pentru mine, pentru că sunt convins că toți aceștia, mai ales cei care nu mai sunt, au căpătat trecere înaintea lui Dumnezeu. Și am nădejde că ei se roagă pentru mine, acolo unde sunt, și cu rugăciunile lor și mijlocirile sfinților pe care îi iubesc, îndrăznesc să cer și eu de la Domnul anumite lucruri - și sunt convins că Hristos nu îmi refuză nimic, pentru că văd cum vin credincioșii să îmi mulțumească pentru rugăciuni și slujbe. Atunci primesc mulțumirile și îi rog să insiste în rugăciune, pentru că rugăciunea este puternică, este dialogul nostru cu Dumnezeu. Mai nou, mi se întâmplă ceva. Timp de 33 de ani de preoție, am slujit botezuri, cununii, parastase. Am făcut totul cu multă dragoste, cred că am rămas din copilărie cu deprinderea asta. Dar, cu timpul, s-a adăugat ceva: credincioșii mei nu mă mai vor doar ca slujitor, ci m-au descoperit ca părinte. Au mare nevoie de dragoste, de sfătuire, au mare nevoie de un om de care să se sprijine. Vin de foarte multe ori, mă îmbrățișează și îmi spun: "Îmi dați voie să vă pup?" Invariabil le spun: "Sigur că da!" Și-mi spun, mai ales de un timp încoace, că mă iubesc pentru că mă simt ca pe un părinte adevărat, un tată spiritual, de care au mare nevoie. Pentru că eu toată viața am suferit de lipsa tatălui. Mult timp m-am gândit: de ce mi se întâmplă lucrul acesta? L-am întrebat pe Dumnezeu în rugăciunile mele - că eu așa vorbesc cu El, așa cum vorbesc cu dumneavoastră - "De ce, Doamne, eu? De ce i-ai trimis la mine, să le fiu tată? Eu, care toată viața am suferit de lipsa lui, să le fiu acum altora părinte?" Apoi am înțeles că această lipsă a tatălui din viața mea a născut o afecțiune mai mare pentru ceilalți, un fel al meu de-a fi mai protector. Și am înțeles că, de fapt, credincioșii mei nu au nevoie de mine, ei au nevoie de dragostea care se revarsă din mine, de felul meu de a fi. Eu tot timpul îi țin la piept, îi țin de mână, îi iau în brațe, îi mângâi: "Cum sunteți, ce faceți?" "Lasă, că o să fie bine." Când merg în pelerinaj în Țara Sfântă, arabii îmi spun "abbuna" - "părinte" sau, pe scurt, "baba". Așa am ajuns să le spun și eu credincioșilor mei - "Vino la baba, să te odihnească un pic." Mă bucură că pe fiecare în parte îl pot odihni, așa cum făceau părinții sfinți de demult, cum scrie la Pateric: "Am fost la avva și m-a odihnit." Ce însemna această odihnă? Însemna că avva a stat de vorbă cu mine și mi-a arătat multă dragoste. Eu, întotdeauna, când merg într-un pelerinaj în Țara Sfântă, le aduc credincioșilor mei mici cadouri, pentru că ei sunt parte din familia mea.
- Părinte Adrian, dragostea aceasta creștină, de care îmi vorbiți, se poate dobândi într-un fel? Există o rețetă pentru a ajunge să-i iubești pe oameni?
- Da, e rugăciunea stăruitoare. Poți să ceri dragoste! Eu, ani de zile, m-am rugat lui Dumnezeu să pună o picătură, în inima mea, din dragostea Lui cea mare, din dragostea Lui dumnezeiască, pentru că mă gândeam că, odată cu ea, o să simt și bucuria, și bunătatea Lui, care nu or să se stingă niciodată în mine. Dar pentru asta este nevoie să te cureți întruna de toate păcatele. Eram acum câțiva ani la mare și lumea era supărată că toată verdeața aia din mare ieșise la mal, se înnegrise și urâțise nisipul. Dar un bătrân ne-a spus: "Nu știe lumea ce vrea. Păi, marea din adâncuri se curăță și se înnoiește acum. Iar ăsta e un lucru bun!" Și mi-am adus aminte de versul din psalmii lui David: "Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețele tale." Totul se înnoiește, deși nu ne dăm seama; sub ochii noștri, pământ nou și cer nou se petrece, totul se înnoiește, pentru că, încet-încet, trebuie să se ajungă la ceea ce Dumnezeu a hotărât să fie. Pământ nou și cer nou înseamnă lucru desăvârșit - și noi ne îndreptăm pas cu pas, mai bine, mai greu, mai cu putință, mai cu suferință, către acest capitol care încheie existența în lumea aceasta și ne deschide calea către veșnicie.
Mie îmi place foarte mult să le vorbesc credincioșilor despre faptul că suntem fii ai Învierii și destinația noastră este veșnicia. De altfel, încă din vechime, strămoșii noștri, dacii, au fost recunoscuți pentru credința în nemurire. Ei au fost nemuritori prin credința puternică pe care au primit-o și pe care au dus-o mai departe - și, iată, eu cred că noi păstrăm ceva din această fermitate a lor.
Întâlnirea din biserică
- Credința în nemurire se vede și în cultul pe care românii îl au pentru cei plecați dincolo, cultul morților, pe care nu-i percepem ca fiind dispăruți, ci vii, trăind ca și noi, dar în altă lume...
- Atunci când zicem: "Cu credință și cu dragoste să vă apropiați", ne spun părinții de demult, că sufletele tuturor adormiților pomeniți în chip tainic la liturghie vin și se împărtășesc din același potir cu noi. Eu sunt convins că ei sunt toți în preajma mea la acel moment. Am și avut o experiență mai puțin obișnuită cu mama mea. Ea trecuse la Domnul, iar eu eram la Mânăstirea Pasărea și o pomeneam în timpul liturghiei, împreună cu părintele Casian, care o cunoscuse bine. Am ajuns la momentul împărtășirii credincioșilor și, întorcându-mă cu potirul către Sfânta Masă, am văzut-o aievea pe mama, îmbrăcată în ținuta în care am înmormântat-o, așteptând la rând să o împărtășesc. Era foarte veselă și tânără, pentru că dincolo, toți avem vârsta pe care a avut-o Hristos când a murit, 33 de ani. A stat puțin, a venit și a plecat, cât să ne dăm bine seama că a venit să se împărtășească și ea cu noi, să înțelegem că momentul acela de comuniune este real, așa cum au zis părinții de demult. Pe mine m-a bufnit imediat plânsul și atunci părintele Casian mi-a zis: "Măi, și tu ai văzut-o?" I-am spus: "Da, d-aia plâng! Chiar nu m-așteptam să-mi descopere Dumnezeu lucrul ăsta!" Și mi-a răspuns părintele Casian: "Da, măi, mama ta a fost în biserică!". Dacă aș fi văzut-o doar eu, aș fi putut spune că mi s-a năzărit sau că sunt nebun, dar am fost doi preoți în altar la acel moment.