"Îmi cântau în urechi împerecheri de cuvinte"
- Sunteți unul dintre rarii poeți români care scriu, astăzi, poezie religioasă, un gen ce pare ușor depășit, deși audiența e mare. "Antrenamentul" vi l-ați făcut, însă, cu minunate versuri de dragoste, cu mare trecere la cititori. Cum se naște patima asta pentru "potrivitul cuvintelor"? În cazul dvs. cum s-a întâmplat?
- Poezia a exercitat asupra mea o fascinație inexplicabilă, cam de când mă știu. Spun de când mă știu, și nu de când am început să pricep, pentru că fascinația era a sonurilor, iar nu a înțelesurilor. Îmi cântau în urechi, ca să zic așa, împerecheri de cuvinte, care mă urmăreau ca un refren muzical și-mi produceau înfiorări aproape solemne... Primul contact cu poezia propriu-zisă a fost în registrul folcloric: colindele, baladele populare... Știam multe pe dinafară, cu mult înainte de a învăța să citesc... Îmi aduc aminte că pe la 5 ani, într-o vacanță la țară, unde aveam niște verișoare mai mari, aflate în pragul adolescenței, am fost cucerit, ireversibil, de Eminescu. Ele citeau din poezia lui de dragoste și s-au amuzat să-mi citească și mie... Ascultam cu nesaț și memoram strofe întregi... În mod straniu, cel mai mult mi-a plăcut, poate și sub influența lor, poezia "Adio", pe care mă trezeam tot timpul recitând-o cu o emoție mereu proaspătă, fie cu voce tare, fie doar în gând: "Cu ochii serei cei dentâi/ Eu n-o voi mai privi-o.../ De-aceea-n urma mea rămâi -/ Adio!...". Întors la București, am cășunat pe capul maică-mii să-mi cumpere "cartea lui Eminescu". Pot spune că e cartea pe care am învățat să citesc... Primele încropiri proprii de versuri puse pe hârtie datează de pe la 7 ani. Mi-o amintesc, cu amuzată duioșie, mai ales pe una dintre ele: "Aș vrea să fiu un Eminescu,/ Sau un Coșbuc aș vrea să fiu,/ Să scriu progresul țării-n versuri/ Și despre lume-aș vrea să scriu...". Prin clasa a treia, mi-am încropit chiar și o "plachetă" de versuri, cu textele "bătute la mașină", nu mai știu prin bunăvoința cui... Poate n-ai să mă crezi, dar în sinea mea râdeam de mine și mă sfiam să le arăt oricui... Le simțeam mai degrabă ca pe ceva intim, de uz personal...
- La poezia religioasă cum ați ajuns? A existat vreun eveniment care v-a declanșat o trăire intensă, ce trebuia exprimată într-un fel special?
- În familie nu am primit nici un fel de educație religioasă, iar la școală, în plin comunism, educația era strict materialistă și ateistă. Ca un vrednic pionier (încă din clasa a II-a), mi s-a întâmplat să scriu versuri în care veștejeam ideea de Dumnezeu și lăudam binefacerile științei. Cred că unele au ajuns și pe la "Gazeta de perete", cum se obișnuia pe atunci. Profesorii de română mă apreciau, dar alții râdeau de mine. Un profesor de matematică îmi repeta mereu, în fața clasei (care se amuza copios), că dacă eu fac poezie, o să-mi facă el chelie (pe atunci se practica metoda "tunsului la zero" pentru abaterile disciplinare reale sau închipuite; eu am fost un elev destul de nărăvaș, așa că rareori apuca să-mi crească părul; pe de altă parte, uram caietele cu pătrățele, iar poezia devenea o circumstanță agravantă).
Nu-mi mai aduc aminte, din păcate, când am scris primele versuri cu caracter religios, nici care vor fi fost acelea, dar de Dumnezeu m-am apropiat de prin anul al doilea de liceu. Am trecut printr-o fază de fascinații orientale (cumva sub influența livrescă a lui Eminescu și Mircea Eliade), dar care n-a ținut mult, și am ajuns destul de repede la creștinismul ortodox. Un rol deosebit au jucat în limpezirea mea spirituală profesorul Marcel Petrișor (scriitor și fost deținut politic) și bibliotecara de atunci a Liceului "Iulia Hasdeu", regretata Eugenia Popovici (mai târziu nașa mea de cununie), care a fost chiar așa cum am scris atunci când ne-a părăsit, la 91 de ani: "Nu am rămas c-o doamnă mai puțin,/ ci cu o maică atoateveghetoare,/ ce ne-a născut din nou pe fiecare/ și ne-nțărcat cu pâine și cu vin... Sunt astfel de oameni pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale și fără de care poate n-am fi fost niciodată ceea ce suntem... Lecturile au avut și ele ponderea lor, dar până la urmă, "viul vieții" (vorba Părintelui Galeriu) e cel în care te pârguiești cu adevărat... Poezie religioasă am scris sau am tradus de timpuriu, de pe la 17-18 ani, dar maturitatea a adus, cum era și firesc, un plus de consistență, mai ales după ce am trecut, cu bucurii și cu amărăciuni, de il mezzo del cammin...
"Dumnezeu, ca lumina și aerul"
- Putem vorbi despre o poezie religioasă, în cazul dvs., ori, mai degrabă, de o poezie cu fior mistic, cu mesaj creștin?
- Mi-e greu să vorbesc despre mine însumi ca poet, să-mi explic actul creator. Cu atât mai mult cu cât nu sunt considerat și nici nu mă simt un personaj exponențial. Sunt un om necăjit între alții, cu visurile, aspirațiile, încăpățânările și îndoielile lui. Poezia - religioasă sau nu - este pentru mine, mai degrabă, o formă inefabilă de echilibrare interioară. Fiind un om credincios, Dumnezeu n-are cum să fie lipsă, în modul cel mai firesc, ca lumina sau ca aerul.
E o diferență certă între poezia mistică și cea doar religioasă. Pentru poezia mistică nu ajunge doar sensibilitatea religioasă, ea ține de o experiență spirituală adâncă, de regulă vecină cu sfințenia, care nu-i la îndemâna oricui și care rupe măsurile estetice. Autentici poeți mistici au fost foarte puțini, iar astăzi nu știu să mai fie. Nici poeți religioși nu mai avem prea mulți, pentru că trăim într-o lume masiv laicizată. Localizând, am avut, între cele două războaie, mișcarea gândiristă, iar ulterior, mișcarea Rugului Aprins. Poezie religioasă remarcabilă s-a creat mental și în temnițele comuniste. Dar ecourile tuturor acestora în actualitatea curentă rămân minimale. Istoria și critica noastră literară nu par să aibă organ pentru literatura religioasă. Cred că ultimii noștri mari poeți religioși au fost Ioan Alexandru (m. 2000) și Valeriu Anania (m. 2011). Eu, care mi-am asumat paradigma Tradiției, umblu smerit pe urmele lor, încercând să nu-mi trădez reperele și nici pe mine însumi. E însă mai degrabă un umblet în răspărul vremurilor, și nu mă sfiesc să mărturisesc, că mă simt mai aproape de morți decât de vii... Am învățat însă să privesc lucrurile cu seninătate: ambianța nici nu mă întărâtă, nici nu mă demobilizează. Trăiesc, scriu, mă rog, îmi văd împăcat de ale mele, iar când sunt mai singur, Dumnezeu îmi ține de urât și mă întărește în nădejdea că rămâne loc și de vremuri mai bune...
- Și atunci, de ce mai aveți nevoie de scris?
- Aș răspunde că așa am apucat. Stau de vorbă cu Dumnezeu sau cu mine însumi, iar uneori mă ispitesc să cred că ar mai trage și alții cu ochiul sau cu urechea, dacă nu spre a se desfăta sau a se folosi, măcar pentru a mai cădea nițeluș pe gânduri. Pe de altă parte, aș fi ipocrit dacă nu aș recunoaște că, dincolo de orice alte mize posibile ale discursului, îmi face o plăcere nebună să scriu. Or, când te lași târât de plăcere, e redundant să mai explici de ce... Din nefericire, cu trecerea anilor, apar parcă tot mai multe solicitări exterioare, e poate și un început de bătrânețe, dar simt că timpul se îngustează, că răgazul creator devine tot mai rar, că și cuvintele se mai tocesc ... Poate tocmai de aceea, în vremea din urmă, m-am simțit cel mai bine în sonet, unde expresia lirică se concentrează în 14 versuri și nu implică gestații prea îndelungate... Nu ascund, însă, că marea mea preocupare rămâne de-acum finalizarea noii versiuni românești a "Divinei Comedii", care cere timp și migală, mai mult decât orice altceva. Am publicat "Infernul", am încheiat "Purgatoriul", dar în "Paradis" abia am intrat (sunt pe la cântul al cincilea)... A fost și rămâne o plăcere, dar de-acum o resimt tot mai mult și ca pe o răspundere: față de Dumnezeu, față de Dante, față de limba română, față de cititorii care m-au creditat și față de mine însumi.
- Într-un secol al experimentelor literare, dvs. nu trădați clasicismul. Nu vă puneți, singur, piedici în drum?
- Nu contest că există poezie notabilă și în afara prozodiei clasice, dar eu rămân un partizan al rimei, al măsurii și al sugestiilor eufonice, iar așa-numita poezie cu formă fixă (mai ales sonetul și rondelul) m-a ispitit dintotdeauna. Și poeții pe care i-am tradus - Dante, Ioan al Crucii, spaniolii Epocii de Aur - sunt foarte sofisticați în privința aceasta (tipuri de strofe, distribuții ale rimelor, aliterații etc.), dar pentru mine, satisfacția transpunerii în românește e cu atât mai mare. Cred că lumea noastră modernă, nu doar în plan artistic, dar în toate planurile existenței, a pierdut mult mai mult decât a câștigat, din abolirea sau stricarea regulilor clasice, în numele unor libertăți false sau superficiale, care, cu puține excepții, au dus până la urmă la haos și disoluție. Performanța este să-ți dai măsura înăuntrul regulilor, nu în afara lor, să exiști în continuitatea creatoare a tradiției, iar nu împotriva ei. Vedem bine, în haosul spiritual, moral, intelectual și politic al lumii de azi, ce-a ieșit din sfidarea sistematică a tradiției și a regulilor ei...
"Răsplata poetului este poezia"
- Ce sentiment vă încearcă atunci când terminați o poezie?
- Satisfacția lucrului împlinit, dar adeseori și impresia sâcâitoare că ar fi putut ieși mai bine. Mi se întâmplă să revin asupra câte unui text, chiar după multă vreme, strunjind câte-un detaliu. Puține sunt textele pe care am ajuns să le public în forma primei redactări. "Acesta este - îmi spunea un prieten mai în vârstă - avantajul creației față de procreație"...
- Care este răsplata poetului? Reacțiile cititorilor sau satisfacția personală, o stare de bine, sentimentul de comunicare cu divinitatea?
- Răsplata poetului este poezia. Ca orice ispravă, mică sau mare, de care ne învrednicim. Dacă e apreciată, cu atât mai mult. Dar contează enorm cine și de ce te apreciază. În cazul poeziei creștine, se intersectează mereu planul estetic cu cel duhovnicesc. Eu nu pot spune că-s insensibil la aprecieri, dar nu le-am vânat niciodată, nu m-am hrănit cu ele, și am fost mereu atent la confuzia de planuri. Cât despre Dumnezeu, n-o să știm decât la judecată dacă i-am plăcut sau nu...
- Există un public pentru poezia religioasă?
- Un public a existat și va exista întotdeauna. Că el tinde vizibil să se împuțineze, aceasta e o altă discuție. Poezie, în general, se citește din ce în ce mai puțin, nu mai vorbesc de poezia religioasă. Dar eu încerc să mă raportez întotdeauna la un fel de cititor ideal. Uneori îi vorbesc și îmi vorbește. Și nu ne cruțăm reciproc. Deja am învățat multe de la acești "cititori ideali", care poate că nu vor exista niciodată... Cât despre cei în carne și oase, risc mărturisirea că nu-mi plac cei prea pioși, care mă laudă sau mă critică ca pe un... predicator.
"Sunt răstimpuri în care «muza» doarme și altele în care te confiscă"
- Un poet creștin are un anumit fel de a trăi, care îl pregătește pentru poezie, cum au, bunăoară, pictorii de icoane?
- Depinde. Nu-s doi oameni la fel. Unii fac asceză ca să scrie. Eu nu mă număr printre ei. Mă străduiesc doar să rămân egal cu mine însumi.
- În urmă cu câteva zile v-a apărut un alt volum de poezie, "Erosstihuri". Ce puteți spune atrăgător despre ea?
- Cum o arată și titlul, e un volum de poezie de dragoste, creștină desigur, dar nu propriu-zis religioasă. Ca motto am ales un vers emblematic al lui Guido Guinizelli, precursorul apropiat al lui Dante: "Al cor gentil rempaira sempre amore..." ("Alesei inimi leac mereu iubirea-i..."). E o carte închinată cu precădere ipostazelor ideale ale erosului, "eternului feminin". E vorba de 152 de sonete (grupate - între un "Prolog" și un "Epilog" - în trei secțiuni ce trebuie înțelese simbolic: "De ziori", "De amiază", "De amurg"). Pe cele mai multe le publicasem deja pe blogul meu (razvan-codrescu.blogspot.ro), dar pentru volum au trecut printr-o nouă șlefuire. Nu am introdus și sonetele pe aceeași temă din volumele mele anterioare (mai ales din "Răsăritenele iubiri". "Fals tratat de dezlumire" și din "Rug aprins". "O sută de sonete și false sonete"), iar acum parcă îmi pare rău... Prietenul Valentin Dan mi-a făcut cadou coperta, realizată plecând de la o sculptură atribuită lui Giacometti. Îi mulțumesc și pe această cale.
- Mai aveți ceva în pregătire?
- Da, pentru la anul, un alt volum, "Mirele și pelerinul. Icoane imnice", cu versuri scrise de-a lungul a aproape patru decenii. Și pentru că unii mi-au reproșat că "prea am dat-o pe sonete" promit că nu va conține nici un sonet. Voi include în schimb, în premieră, un ciclu de rondeluri, din care aș oferi și aici, în încheiere, o "arvună" cititorilor eventual interesați: "Tu nu ești tu: te știu după tăcere,/ cum cerbu-și simte ciuta prin păduri.../ Pe unde-ai mas, ce greu ți-o fi să-nduri/ netrupul tău și-avana mea durere!// Deși, ca-n vis, cu-aceeași ochi mă furi/ și te petreci cu-aceeași mlădiere,/ tu nu ești tu: te știu după tăcere,/ cum cerbu-și simte ciuta prin păduri...// Aștept, sub trista stelelor cădere,/ să vii-ndărăt, ca seva în nervuri,/ iubirea mea, la marea înviere,/ căci azi în carnea ta, pe care juri,/ tu nu ești tu: te știu după tăcere!".
FILĂ DE ACATIST
Părintelui Galeriu
Galileanco, laudă ție,
osie sfîntă a lumii, Marie!
Coptu-s-a-n taină sămînța cea rară
ce Tatăl o pune și Duhul o ară,
viața la Viață prin tine să vină,
înaltă de slavă și grea de lumină.
Galileanco, laudă ție,
osie sfîntă a lumii, Marie!
Din dalbă smerire de pururifecioară
pîinea și vinul amin se pogoară,
crește Cuvîntul tăcut în potire -
veciei Mireasă și veacului Mire.
Galileanco, laudă ție,
osie sfîntă a lumii, Marie!
Milelor tale umilă povară,
lacrima rugilor noastre de sară
poala ți-o udă, heruvii ți-i moaie,
și cerul într-însa întreg se-ncovoaie...
Galileanco, laudă ție,
osie sfîntă a lumii, Marie!