- Bun găsit, Flavia. Ai făcut cafeaua?
- Bună dimineaţa, Dia. Mai bine un ceai negru sau un ceai din plante culese de mama! Îmi aminteşte de curtea bunicilor.
- Tu te-ai născut în Sighet. Bunicii de unde erau?
- Din Ieud şi Săliştea de sus. Dar când mă gândesc la copilărie, mă gândesc, de fapt, la casa din Ieud a bunicii mele. O căsuţă din lemn, construită în vârful unui dâmb, înconjurată de prispă pe toate laturile. Era un loc fermecat, cu o livadă uriaşă în spate, plină de meri şi pruni.
- Ai trăit într-o poveste...
- Chiar aşa. Am locuit acolo până am intrat la şcoală şi o parte a vacanţelor din generală. Când mă gândesc la câţi copii erau vara pe capul bunicii, mă întreb cum, Doamne, o fi reuşit biata să ne ţină pe toţi.
- Mai ai vreo poză cu locul ăla?
- ...îl am în minte.
- Şi ce vezi?
- Mai degrabă simt. Simt miros de lemn ars, de supă de păstăi, de mentă. O văd pe bunica venind spre mine, cu o frunză de nuc pe care o striveşte între degete şi mi-o dă s-o miros. Mai miroase şi a mere puse pe pervaz, a compot de prune. În şatră (prispa casei n.r.) mirosea a leuştean. În casă mirosea a flori proaspete, pe care mă trimitea bunica să le rup din strat.
- Dacă n-ai putut lua cu tine la Bucureşti casa bunicii, ai luat cu tine aromele ei...
- Ce-a zis bunica ta când ai luat drumul Capitalei?
- Bunica din Ieud a murit când eram în clasa a şaptea, n-a mai apucat să mă vadă dusă. Iar părinţii şi ceilalţi bunici, din Sălişte, s-au obişnuit. Întâi a plecat de-acasă Maria, sora mea. A venit la Bucureşti şi a dat admitere la Conservator şi la Actorie, a intrat la ambele şi a decis să rămână la Conservator. Apoi a venit Ligia să facă un master. Le ştiţi pe amândouă, de la Vocea României. Eu am venit prima dată chemată de Maria. La vreun an după ce a început facultatea, a descoperit că are un nodul pe corzile vocale şi că trebuie să facă pauză de cântat. Aşa că între timp a făcut actorie. Şi cum noi suntem amândouă Vărsătoare, m-a chemat în anul ăla la Bucureşti, să ne sărbătorim împreună. Şi m-a luat la teatru. Mi-a plăcut la nebunie.
- Aşa se face că după participarea ta la X-Factor, când erai încă în ultimul an de liceu, ai decis să dai la UNATC?
- După ce s-a terminat X-Factor, am fost chemată la câteva castinguri de film, printre care şi cel pentru filmul "Selfie", în echipa căruia am fost cooptată. O vreme am fost ocupată cu filmările. Iar apoi, decizia a venit natural. Îmi doream să fac film, eram înconjurată de actori. Aveam, pe vremea liceului, nişte prieteni la Cluj, care făceau Regie şi Teatrologie. De câteva ori am asistat şi la repetiţiile lor.
- «Selfie» a ajuns să aibă şi o continuare, «Selfie 69», a cărei lansare a fost chiar acum, în septembrie.
- Peste tot pe unde am umblat, oamenii au primit filmul cu mult entuziasm, au fost încasări bune şi publicul a cerut continuarea. Voiau să ştie ce li se mai întâmplă personajelor. Aşa că sequelul reia poveştile după câţiva ani. Mie îmi place chiar mai mult decât primul, e mai complex, sunt mai multe fire narative.
- Spune-le cititorilor câte ceva despre rolul tău.
- Joc rolul Anei, o fată cuminte, cu picioarele pe pământ, care ştie ce vrea de la viitorul ei şi învaţă foarte bine. Doar că acum, în "Selfie 69", Ana se răzvrăteşte puţin, începe să-şi câştige independenţa, trece o altă etapă a maturizării. Îşi îmbrăţişează viaţa şi se descoperă pe ea.
- Nu foarte diferită, şi eu am fost copilul cuminte, care, la un moment dat, s-a rupt de casă, a plecat departe să-şi facă un drum. Am luat multe trăsături de-ale mele şi le-am împrumutat Anei. Într-un fel, Cristina Iacob, regizoarea, a gândit şi adaptat rolul după firea mea. Dar sunt şi lucruri pe care le-am învăţat eu de la Ana, de care nu mă credeam în stare, dar pe care filmând, am aflat că pot să le fac. Ana m-a obligat să mă autodepăşesc.
- Flavia, cum se face că toţi în familie aveţi voci aşa frumoase?
- În familia mamei erau multe voci bune. Dar cred că mai mult ni se trage de la tata. Când era tânăr, în facultate, cânta folk.
- Chitara de la el o ai?
- Nu, o am de la o prietenă foarte bună, Paula, de pe vremea când obişnuiam, în liceu, să ne strângem cu toţii pe malul apei să cântăm. Mi-a dat-o cadou înaintea unei vacanţe mai lungi, în care urma să stau trei luni de zile.
- Sunteţi o gaşcă măricică de maramureşeni aici, la Bucureşti.
- Cred că suntem cam şapte, permanent în legătură. Uneori gaşca se mai măreşte. Sunt eu cu surorile mele, în primul rând, apoi sunt Pavel Ulici, iubitul meu, actor şi el, şi Co (Corneliu Ulici), fratele lui, tot actor, care e de fapt primul venit. E cel mai mare dintre noi. Acum a venit şi fratele meu mai mic, Augustin, la facultate. Şi mai avem un prieten foarte bun, Cosmin, care e tot de-acolo. Ne întâlnim destul de des, trecem unii pe la alţii, mâncăm împreună. Co găteşte foarte bine, are multă grijă de noi.
- Dimineţile le petreceţi tot împreună?
- Uneori, da. Ne place să ne trezim târziu, să ne strângem la unul sau la altul şi să înşirăm pe masă tot felul de bunătăţi. Nu lipsesc dulceţurile şi zacuştile de la mamele şi bunicile noastre. O groază de oameni se zbat pentru noi, au grijă să ne fie bine aici, la Bucureşti, şi părinţii mei, şi ai lui Pavel, şi bunicile noastre. Şi uite aşa, punem de ceai, de cafea şi de-o mică ieşire. Până terminăm de mâncat ne vine o idee, unde să fugim cu toţii două zile, la munte, la mare, la pescuit. Şi se ştie regula: cine n-a gătit spală vasele! (râde)
- Mi se pare normal!
- Alteori, ieşim direct în parc şi improvizăm un fel de picnic de mic dejun. Zilele mele nu-s niciodată la fel. Dar nici serile...
- ... «când se lasă seara, peste Bucureşti», vorba cântecului.
- Vi se potriveşte!
- Da, pentru că Pavel e tot actor şi tot maramureşean, din Baia Mare, dar l-am întâlnit la Bucureşti, pe holurile facultăţii, exact când eu mă înscriam, iar el îşi ridica diploma de master. Mai târziu, ne-am revăzut în facultate şi ne-am îndrăgostit. Dar adevărul pe care n-am vrut să-l recunosc e că timpul s-a oprit în loc de când l-am văzut prima oară. Parcă ne ştiam dintotdeauna.
Fotografiile autoarei
Machiaj şi styling: Ayfer Cadîr
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
