Miracolul începea totdeauna la fel. Se întâmpla mereu în serile de Crai Nou, la capătul digului din Golful Francezului de la 2 Mai. Și asta, mai ales atunci când luna, subțire ca o felie parfumată de pepene, se ascundea în nori. Atunci exploda ea... O întrupare de lumină instantanee și pură. La început, era mică și mai neclară. Pe urmă, în doar câteva secunde, începea să strălucească. Tot mai aprinsă și mai aprinsă... O apariție blândă și stranie, totodată, care creștea văzând cu ochii, până se făcea uriașă, orbitoare. Abia atunci înțelegeai ce este cu adevărat. Acoperită într-o mătase de raze și de lumină, o femeie uriașă răsărea nopțile din mare... Întrupată mereu în același loc: la capătul digului celui nou, lângă pescăria de la 2 Mai. Răsărea, acoperea... aproape răvășea totul în jur, cu lumina ei intensă și ciudată, alungită peste valuri și peste plajă, o nălucă apărută inexplicabil, direct din mare. Și care se întindea treptat, peste tot golful, copleșitoare și galeșă...
*
Adeseori, marea aduce la țărm, odată cu algele și cu valurile, și povești, rătăcite și ele ca dintr-un alt timp. Sunt povești vechi ale pescarilor, tumultuoase și neștiute, pe care ei le scot rar la lumină, ca pe niște prăzi prețioase ale sufletului lor. Când le asculți, îți par firești, apropiate, familiare. Dar ele vin din alt loc, mult mai greu de închipuit. Din chiar linia orizontului, poate... Acolo unde marea se îngemănează cu cerul așa de lin, că valurile ei urcă încetișor, prin aer, direct până la nori.
"Într-un an, am văzut și eu năluca aia de lumină" - povestea într-o seară nea Vania, un pescar bătrân. "Era noapte, cerul era plin de stele și luminos și nu-mi venea să mă culc. Stăteam la pescărie, cu spatele sprijinit de o mahună și trăgeam o țigară. Îmi amintesc ca astăzi limpezimea aceea. Încă puțin și l-ai fi văzut pe Dumnezeu cum stă pe tronul ceresc. Când, de-odată, a apărut arătarea aceea acolo, la marginea orizontului. Pe urmă s-a apropiat cu repeziciune de mine și părea să fie o femeie, o femeie cu trup străveziu și ochi de foc. Am înghețat de frică, dar ea a început să-mi zâmbească. Îmi zâmbea cu ochii ei plini de flăcări și mă ademenea către larg. Am fost foarte înfricoșat, nu știam dacă sunt treaz sau visez, dar după o vreme, de parcă mă împingea cineva de la spate, am pus mahuna la apă, m-am urcat în ea și am început să vâslesc către larg. Îmi amintisem ceva ce aflasem de la bătrânii din sat: fata aia nu îți vrea răul. Este o nălucă din acelea care nu te trag în adânc. Și ce-am văzut pe urmă, nu pot să povestesc! Femeia aia a început să crească, se făcuse de trei ori mai mare decât farul de la Mangalia, iar în spatele ei a răsărit soarele. Dintr-odată! Atunci am vâslit și mai tare spre ea. Mi-am amintit ce-mi spuse odată bunicul meu, Enisei, că în ziua când ți se arată fata aia pe mare, prinzi pește mult. Și poate aș fi vâslit până la capătul mării, dacă năluca nu s-ar fi risipit...".
O poveste de iubire din război
- Care e istoria femeii de lumină? l-am întrebat într-o seară pe Moș Enisei, bunicul lui Vania.
- Ei, e o poveste veche, din război. O poveste de acum o sută de ani. Bătrânii atamani ne-au păstrat-o și o mai spun, când și când. Trăia pe atunci în satul nostru o fată tare frumoasă. Dunea o chema. O fată de pescar. Era înaltă, cu boiul svelt, iar părul îi era galben ca aurul. Deschis spre argint. Avea ochi albaștri și adânci, cu privirea gravă. Ochi slavi. Era mândria satelor din jur, Dunea. Faima frumuseții ei se dusese în toată Dobrogea, și mulți flăcăi ar fi dat oricât să pună mâna pe ea. Fata, însă, se ținea mândră. Sveltă și mândră. Și tot pe atunci, s-a întâmplat ca un vas militar românesc, un torpilor, să stea multă vreme de strajă în apele liniștite de la Mangalia. Iar lipovenii prinseseră drag și se împrieteniseră repede cu marinarii români. Cât despre Dunea, cum orice naș își are nașul, i-a venit și ei rândul să se îndrăgostească. Și-alesul a fost chiar căpitanul vasului, Ștefan. Îi apăruse Dunei în cale într-o zi, pe neașteptate, pe când l-a văzut cum se plimba îngândurat pe punte. Cu chipul dârz și chipeș, îmbrăcat în uniforma albă, de gală.
Din ziua aia, Ștefan și Dunea nu s-au mai despărțit. Noapte de noapte, pe sub stelele care luceau sus, pe cer, ei doi s-au plimbat, strânși în brațe, pe malul mării. Pe atunci, plajele erau mult mai mari, ca niște câmpii. Nici un picior omenesc, afară de pescari, nu le atinsese. Tihna locului părea fără sfârșit, la fel ca și iubirea lor. Iar războiul părea, și el, atât de departe.
Dar într-o noapte, tunurile au prefăcut liniștea mării în țăndări! Era în 1916, și armata română tocmai intrase în luptă în Primul Război Mondial. Nemții generalui Mackensen, împreună cu bulgarii și cu turcii, îi potopiseră pe români, și pe dealurile line ale Dobrogei, sângele curgea șiroaie. Apocalipsa înlocuise brutal iubirea și tihna. O apocalipsă pe care lipovenii de la 2 Mai nici cu gândul nu o gândiseră. Iar frontul ucigaș mătura totul în cale, așa că într-o zi, vasul căpitanului Ștefan a fost lovit chiar în largul apelor de la 2 Mai, de tunurile nemțești. Și s-a prefăcut repede într-o torță uriașă. Strigătele marinarilor care nu apucaseră să sară în apă și să înoate departe de epava în flăcări se auzeau tocmai departe, pe maluri, de unde mulțimea de pescari privea neputincioasă, luată prin surprindere, de iuțeala focului și-a dezastrului. Doar Dunea nu s-a lăsat învinsă. Știa că Ștefan nu va părăsi niciodată vasul. Era căpitan și căpitanul trebuie să moară ultimul. Fata n-a stat pe gânduri. S-a azvârlit în lotca cea mare a tatălui ei, atamanul satului, și a început să vâslească în larg, spre nava cuprinsă de flăcări. Cu disperarea și tăria iubirii, a ajuns la vas, a urcat sus, pe punte, și-a smuls iubitul din flăcări, prăvălindu-l în valuri, în contra voinței lui. Pe ea, însă, nu s-a mai putut salva. S-a topit ca o floare de lumină, în flăcările lotcii care luase foc. "Așa a pierit Dunea", oftează Moș Enisei. "Aici, nu departe de digul din Golful Francezului".
Îngerul iubirii
Dar povestea nu s-a încheiat. Năluca frumoasei fete de ataman se arată și astăzi, în localitatea 2 Mai, în nopțile cu Crai Nou. O femeie care se naște din mare, căutându-și iubitul. Căci după ce războiul cel mare s-a încheiat, în 1918, căpitanul Ștefan a venit și s-a așezat în sat, printre pescari, bântuit de iubirea pierdută. Dar și după ce Ștefan n-a mai fost, înghițit, nu de mare, ci de cimitirul din sat, năluca Dunei a continuat să se arate pe mai departe, în golful de lângă sat. Pescarii tineri nu prea mai cred în povestea ei, dar bătrânii sunt siguri că ea vestește, încontinuu, iubirea, "nunta sufletului", cum zice Moș Enisei, punându-și într-o cănuță de tablă un deget de sămăhoancă, rachiul cel bun și tare, lipovenesc. "Ce viață e aia, dacă la inimă nu e foc?".
Reproduceri după picturi realizate de EMIL MUREȘAN