Crucile care trag să moară

- Cioplitorii în piatră au fost, cândva, fala satelor de munte ale Buzăului. Astăzi, în epoca betoanelor şi-a cimentului, crucile făcute de ei nu mai au căutare şi aşteaptă să moară, odată cu cei care le-au făurit -

Misterioase şi ocrotitoare, puse la răspântii de drumuri sau pe poteci aproape neum­blate, crucile şi troiţele româneşti au însoţit dintotdeauna omul pornit la drum, alinându-i teama şi singurătatea. Le vedem peste tot, răsărite parcă din pământ, în orice cătun sau oraş, pe câmpuri pustii sau ascunse prin păduri neumblate, pe lângă fântâni sau izvoare, la poarta bisericilor sau hăt, departe, pe co­cla­uri neştiute de nimeni.
Rătăcesc pe dea­lu­rile Măgurii din jude­ţul Buzău, prin pădu­ri­le sălbatice care îm­prejmuiesc schitul Ce­tăţuia. Aici stau as­cun­se, printre fagi şi stejari seculari, zeci de asemenea cruci sau troiţe. Rar calcă pi­cior de om pe-aici, ca să le poată vedea cineva. Şi totuşi, anonimii făuri­tori au ales parcă dinadins locurile astea neumblate. Peste tot, oriunde ţi-ai întoarce privirea, vezi o mică troiţă sau o cruce ghe­muită la poalele unui copac. Toa­te sunt din piatră, dăltuite minunat, parcă de mâna lui Dumnezeu. Proas­păt cioplite sau înnegrite de vreme, împodobite cu inscripţii chirilice sau chipuri de sfinţi, desenate parcă de mâinile unor copii, ascunse printre tufe de napi sau adăpostite în foişoare înalte, toate aceste cruci şi troiţe ascund mistere ce par de nedes­luşit. Cine sunt cei care le-au cioplit? De ce le-au ridicat tocmai aici, în sălbăticia pădurii, unde nu sunt văzute de nimeni? Ce poveşti ascund locurile astea ciu­date?
Cobor printre fagi şi stejari, pe o potecă mai mult bănuită, încercând să ajung la şosea. Sub dealurile uriaşe, pline de cruci şi de troiţe, se întind două sate, Ciuta şi Măgura, vestite cândva pentru breasla celor mai iscusiţi cioplitori în piatră. Acolo încerc să aflu răspunsuri şi să dezleg misterul acestui colţ uitat de lume.

Îngerii fără aripi

E duminică, aproape de prânz, şi arşiţa îi ţine pe oameni în case. Cât e satul de lung, nici ţipenie pe drum sau prin curţi. Mâine e sărbătoare, Sfânta Maria Mare şi, două zile la rând, oamenii nu muncesc. Abia la capătul satului văd o femeie cu o traistă pe umăr, care tocmai vrea să intre pe poarta casei. Dau ziua bună şi o întreb dacă poate să mă îndrume către casa vreunui cioplitor mai bătrân. Îi spun cine sunt şi cu ce treabă am venit până aici, şi ea mă invită în curte, la umbra unei bolţi mari de viţă-de-vie. O cheamă Elena Toader şi are 76 de ani. "Să ştiţi că nu mai sunt cio­pli­tori", îmi zice, cu oarecare regret în glas. "S-au cam dus cu toţii la cimitir. Şi-al meu bărbat a fost cio­plitor. Avea faimă mare, îl ştia tot satul. Îl chema Nico­lae Toader, dar lumea îi zicea Mac. Nea Macu, aşa îi zicea. Ia să întrebaţi de el, tot satul o să vă spună că era cel mai bun cioplitor. L-am pierdut acum 11 ani, chiar azi se fac 11 ani de când nu mai e. Acu' de la el vin, i-am aranjat puţin mormântul, că mâine e Sfânta Marie şi trebuie să dau cu tămâie. Ce-mi pare mie rău e că numa' lui n-a avut grijă să-şi facă acolo, o cruce frumoasă. Şi uite, nu mi-a rămas nimic de la el, măcar un îngeraş să fi avut prin ogradă. Că făcea cei mai frumoşi îngeraşi din tot satul. Îi făcea fără aripi, aşa l-a învăţat nea Ionică Popa, un alt meşter mare, leat cu bunicul. Şi mai era unul, la fel de dibaci, Jan Iancu, numai că el îi făcea cu aripi. Dar parcă nu erau la fel de frumoşi ca ăştia ai lui Nicolae al meu. Că i-a zis odată un sculptor mare, din Bucu­reşti: «Nea Macule, matale nu eşti cioplitor, eşti ar­tist, că faci din piatră o poezie». Acu', s-a ales praful, nu mai am nimic de la el. Nici sculele lui nu mai sunt, nici măcar o daltă sau un ţiu, au tot venit să-mi ceară şi n-au mai ştiut să le aducă înapoi. Asta e! Au fost vremuri frumoase, ţin minte cum mergeam la fiecare 8 septembrie din an, de Sfânta Marie Mică, la târguri, prin Bărăgan.Toată vara muncea la carieră, să scoa­tă piatră, să o aducă acasă, cu cotiga sau pe drugi de lemn. Şi-apoi stătea până la miezul nopţii să ciopleas­că la cruci. La urmă, le scria sau desena sfinţi cu dal­ta şi eu vopseam pes­­­te ur­mele cioplite de el. Cu vreo săptă­mâ­nă îna­inte, le înve­leam în crengi de alun, şi pe 7 septembrie, noap­tea, le încărcam în căruţe cu coviltir, le puneam la trenul de marfă, şi di­mi­nea­ţă eram cu ele la târg, la Călăraşi, Slo­bozia, Făurei, Ţăn­dă­rei, unde era să fie târg în anul ăla. Plecam cu 40, 50 de lucrări, şi du­pă vreo săptă­mână ve­neam acasă cu bani cât pentru o maşină nouă, şi zeci de saci cu porumb. Pe urmă, până în ianuarie, după Sfântul Ion, nu mai aveam nicio grijă. Aşa trăiau toţi cioplitorii din sat. Şi erau mulţi, peste 50, erau pline curţile de piatră. Ehei, ce vremuri! Păcat, s-a dus o lume. Acum, nu mai vrea nimeni mo­numente din pia­tră. Vor mozaic, marmu­ră. D-alea turnate, care n-au viaţă în ele. Le taie cu flexul, le face muchii per­fecte, de zici că-s făcute în fabrică. N-au viaţă în ele, cum au alea din pia­tră, făcute de mâna omului. Pă­cat, erau tare fru­moa­se astea făcute de meşterii noştri. Dacă mergeţi la ci­mitirul din sat, o să vedeţi. E plin, una şi una, ca la mu­zeu. Se întreceau cioplitorii din sat, erau cei mai buni din ţară, ve­neau şi din străină­tate să cumpere lu­crări de la ei." Fe­me­ia îmi aduce câte­va foto­gra­fii cu Ni­colae al ei. Le răsfo­iesc cu atenţie, în­cer­când să găsesc câteva care ar putea să apară în revistă. Sunt prea mici şi prea şterse, chipul lui abia se poate ve­dea. "Asta-i tot ce am", îmi spune. "Îi plăcea să lucreze sin­gur, să nu-l vadă ni­meni, şi de pozat nici nu voia să audă. Zicea că el nu-i vedetă, că e doar un meşter în piatră. Tot ce-a lăsat e prin ţară, prin cimitire, prin ora­şe şi sate. Câteva mo­nu­mente istorice, la Ro­beşti, la Câm­pina, la Buzău, câteva zeci de troiţe, scări de pia­tră, colaci de fân­tână. Toate trainice şi fru­moase". O întreb dacă ştie ceva despre troi­ţe­le răspândite în sălbă­ticia dimprejurul satu­lui. Nu, nu ştie cine le-a făcut, cum îi cheamă pe cei care le-au pus acolo. Se poa­te să fie vreuna cio­plită chiar de Nicolae al ei. Că pleca uneori de aca­să cu zilele, şi nu ştia nimeni de el. Era un om ciudat şi tare credincios. Când lucra la o cruce, mai ales la una cu sfinţi dese­naţi, se închina mereu şi nu scotea o vorbă urâtă toată ziua.Zicea că orice vorbă spurcată aduce duhurile rele şi îi alungă harul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. I s-a întâmplat de câteva ori să-şi iasă din fire peste zi, şi când era aproa­pe gata lucrarea, se crăpa toată piatra, de sus până jos, chiar când făcea ultimele retuşuri cu dalta. De-aia, în ultimii ani, lucra mai mult pe ascuns, să nu-l zgândăre necuratul. Ba chiar ţinea post şi mergea la biserică, înainte să se apuce de lucru. Aşa erau toţi cioplitorii, oameni cu multă credinţă. Era muncă grea, fără Dum­nezeu nu răzbeau. Păi zilele alea, când scoteau piatra din carieră, erau ceva de coşmar. Să intri acolo, sub deal, să alegi piatra bună, să dai jos din perete ditamai placa, cu grijă mare, să nu se prăvălească tavanul peste tine, pe urmă să o scoţi pe braţe afară, să o co­bori în sat cu căruţa trasă de boi, toate astea nu se puteau face aşa, fără ajutorul lui Dumnezeu. Şi-atunci, cum să nu fie pădurile astea pline de cruci şi troiţe? Sunt unele vechi de aproape 300 de ani. Nu e om prin părţile locului care să nu ştie istoria asta a cioplitului în piatră. "Astăzi, să ştiţi, n-a mai rămas nimic din lumea aia. Una din cariere, la Napi, a fost închisă, am au­zit că au pus dina­mită nişte patroni, ca să-şi facă acolo, în deal, o pensiune cu ziduri din piatră. A mai rămas una sin­gură, Cetăţuia îi zice, dar nu mai in­tră nimeni în ea. Iar din cioplitorii ăi bătrâni, unul singur mai e în viaţă, Nelu Baba, care stă un pic mai la deal. Dar nu mai are putere să lucreze, de la atâta piatră cât a cărat. Am înţeles că deja şi-a făcut cruce la cimitir".

Piatra vie

Se mişcă greu, cu spatele înţepenit, sprijinindu-se într-un baston făcut din­tr-o ramură de corn. Tea­ma că n-o să vrea să vorbească s-a risi­pit. Mă pri­veşte zâmbind şi mă pof­teşte în curte, la umbra unui vişin bătrân. Lângă noi se vede o anexă, un fel de odaie cu geamuri la uşă. Acolo era cândva atelierul lui Nelu Baba, cioplitorul despre care oamenii spuneau că poate să vadă în pia­tră. Acum e o cameră goală. "Gata, am închis tara­ba", zice omul cu un zâmbet amar. "Acu' stau şi aştept să mă ia şi pe mine Dumne­zeu. Mi-am făcut mo­nument, totul e aranjat frumos. Până atunci, stau şi eu p-aici, să fac umbră pământu­lui, cum s-ar zice. Că dacă nu mai lucrez, se cheamă că trăiesc cam degeaba. Mai vine câte unul, o dată la un an, să-i re­par o cruce, o lucrare stricată. Cam asta-i tot."
Nelu Baba nu-i chiar aşa bătrân, merge pe 74, dar piatra i-a cam şubrezit sănătatea. "Cu toate astea, n-am ciudă pe ea", zice, închinându-se larg. "Dumne­zeu e sus şi mi-e martor că am iubit piatra asta ca pe viaţa mea. E o piatră trainică, blândă, îngăduitoare, m-a lăsat să fac ce-am vrut din ea. Că doar nu degea­ba au venit aici acum vreo 300 de ani cei mai mari meşteri cioplitori din Italia. Friuli le zicea. De la ei au învăţat meserie ai noştri. Îi chemase regele Carol I, care ar fi vrut, zice-se, să facă aici Peleşul, cam pe unde e Mânăstirea Cetăţuia acum. Toată lumea ştia că piatra de Măgura e aur curat.Ştiţi că Mau­soleul de la Mărăşeşti e făcut numai din piatră de-aici? Am avut noroc să ne naştem printre dealurile astea pline de piatră vie. Erau mulţi. Când eram eu flăcău, cred că erau vreo 50, 60 de cioplitori. Toţi, unul şi unul. Eu am învăţat de la frate-meu, care era cu 14 ani mai mare ca mine, iar el a învăţat de la unu', Frăţilă talia­nu', că aşa le ziceam ăstora din neamul italienilor pripăşiţi p-aici, talieni. Iar ăştia ai lui Frăţilă erau din neamul lor, şi am auzit că îi chema, mai demult, Fratelli. Am avut viaţă frumoasă, ce mai! Nu ne pricopseam din munca asta, dar aveam tot ce ne trebuie ca să trăim liniştiţi. Vara ne luau artiştii la tabăra de sculp­tură de la Măgura, lângă Mânăstirea Ciolanu. Erau cei mai mari sculptori din ţară, dar mai mult noi le făceam treaba. Mamă, ce petreceri trăgeam în nopţile alea! Atunci mi-a zis mie unul din artiştii ăştia: «Nelule, eşti un geniu. Tu poţi să vezi în piatră, să ştii de la mine asta». De fapt, cam de toţi ziceau aşa. Că vedem în piatră. Ne simţeam mândri, ce să zic. După o viaţă de muncă cu piatra, e normal să o simţi. La început, o ascul­tam. Intram în carieră, o băteam niţel cu ţiul şi ştiam imediat care-i bună sau nu. Care-i vie sau moartă. Mai târziu, doar mă uitam la ea, şi o vedeam pe-aia trainică, cu fibra bună. Că piatra asta e vie, să ştiţi, o simţi la palmă cum trăieşte".
Nelu Baba a fost un nume greu printre pietrarii din Ciuta şi Măgura. Şi asta, mai ales pentru că era foarte harnic şi serios. De-aia avea poate şi cei mai mulţi clienţi. Nu era zi să nu-i vină măcar unul la poartă. A împânzit toată ţara cu lucrări de-ale lui. Monumente eroice, statui, vulturi în zbor, cruci, troiţe, colaci de fântână, nici nu mai ştie pe unde le are, prin ce oraşe sau sate. Îl întreb dacă printre zecile de troiţe de-aco­lo, din dealurile Măgurii, din pădurile acelea neumblate, e vreuna făcută de el. Tace un timp şi-mi zâmbeşte cu un aer misterios. Nu, des­pre troiţele alea cioplitorii nu vorbeau niciodată. Mer­geau acolo singuri şi le lucrau în mare taină, fără ca nimeni să afle vreodată cine anume le-a ridicat. Era o lege nescrisă a lor, un jurământ, să lase fiecare un semn de mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu, fără să spună nimic. Dacă se lăudau cu asta, nu li se mai împlinea nicio rugăciune. "Nu, eu n-am făcut nicio troiţă acolo", spune Nelu Baba într-un final, fără ca eu să ştiu dacă mi-a spus adevărul. Mă conduce apoi la poartă, arătându-mi o casă cocoţată la deal, tocmai la capătul drumului. "Acolo stă Gheorghe Mecea, un băiat de vreo 40 de ani. E singurul din ăştia tineri care mai ciopleşte piatra. În rest, niciunul n-a pus mâna pe daltă. Ori au plecat, ori stau acasă şi beau din pensia părinţilor. S-a dus totul de râpă. În tot satul nu mai sunt decât patru vaci şi o pereche de boi. Iar omul care ţine boii caută de nu ştiu când să îi vândă. Dacă nu mai scoate nimeni piatră din carieră, ce să mai facă cu ei? Asta-i situaţia în satul ăsta. Cum s-ar zice, moare încet, dar sigur."

Ultimul tablou

Într-adevăr, Gheorghe Mecea e sin­gurul tânăr din toată zona asta a Mă­gurii, care mai ştie să cioplească în piatră. A învăţat târziu, pe la 26 de ani, de la socrul lui, Petre Androne, care a murit în 2010. L-am găsit lucrând în spatele casei, printre gră­mezi de bolovani aruncaţi în grădină. Nu e el chiar aşa, un mare artist, dar cât de cât se pricepe. Face mai mult ghivece pentru flori, ursuleţi de pus prin grădină şi un fel de căni mai mari, ca nişte pocale decorative. Asta vor oa­me­nii! Vremea crucilor de piatră s-a dus. Iese aproa­pe zilnic pe marginea şo­selei, înşiră marfa pe iarbă şi aşteaptă. O oră, două, şase. Poate o opri cineva maşina să-i vadă lucrările şi poate chiar i le cum­pără. Rar, foarte rar se în­tâmplă aşa ceva. Aproape tot timpul se întoarce aca­să cu buzunarele goale. Viaţa e grea, are doi copii, trebuie să le pună ceva pe masă. Anul trecut a avut mai mult noroc. A venit la el o femeie din Bucureşti, i-a dat o poză cu un model de cruce oltenească, şi i-a zis să-i cioplească una la fel. Cam într-o săptămână a fost gata, femeia a fost mulţumită, a dus crucea în cimitir, la Ghencea, iar el s-a ales cu şapte milioane de lei vechi. De atunci n-a mai avut norocul ăsta. Aşa că face şi el ce ştie că vor oamenii. Atât cât s-o mai putea, că dacă îşi vinde nea Cocoş boii din bătătură, s-a zis cu piatra de Măgura. E singura pereche de boi din sat, fără ei n-ar mai scoate nimeni nici măcar un bolovan din carieră. Că nicio maşină din lumea asta nu poate să ajungă până acolo. "Vă zic eu, dacă lucrurile merg tot aşa, în câţiva ani satul ăsta o să dispară de pe hartă. Până la Buzău, nu găseşti nicăieri ceva de muncă. Tine­rii pleacă, ăi bătrâni dispar, o să rămână casele pustii. Păcat de istoria asta frumoasă a pietra­rilor noştri. Că nici monumentele făcute de ei nu mai sunt la locul lor. Am văzut cimitire cu gră­mezi de cruci aruncate la gunoi. Pe dealul ăsta, într-o rezervaţie care se numeşte Fântâna Rece, era, până anii trecuţi, un muzeu al pietrei. Un loc amenajat în care erau expuse cele mai fru­moase şi vechi cruci din piatră, făcute de cio­plitorii noştri. Erau opere de artă, nu altceva. Azi, nu mai e nicio pietricică acolo, totul a fost vandalizat. Au spart crucile ori le-au furat, n-a mai rămas decât buruiană."
La poartă apare un bărbat rotofei, care îl stri­gă pe Gheorghe. Intră apoi în curte, păşind către noi. "El e Cocoş", îmi zice Gheorghe. "Omul cu boii, de care v-am zis." Bărbatul se uită în­cruntat la mine, şi după ce află cine sunt, face stânga-mprejur şi dă să plece înapoi, către poar­tă. "Hai, că vin mai târziu", zice. "După ce plea­că domnul." Gheorghe insistă să rămână, că oricum, mi-a povestit despre el. "Păi cum fa­cem? Rămâne valabil pentru mâine?", întreabă Co­coş. Gheorghe îi zice că da, că-l aşteaptă dimi­neaţă să vină cu căruţa cu boi, să urce la carieră. Vrea să scoată vreo două, trei plăci de piatră mai mari, să facă nişte cruci, poate o găsi clienţi să le vândă. 60 de lei, atâta îl costă trans­portul. "Fa­ceţi ceva treabă cu boii? E renta­bil?", îl întreb pe Cocoş. "Haideţi, dom'le, râdeţi de mine? Ce scofală să fac, dacă nu mai ia nimeni piatră, în afară de băiatul ăsta? De vreo doi ani, de când au murit Petrescu şi Spătaru, stau numai în pagubă. Ăştia au fost ultimii cioplitori. Şi mai era Baba, care nu mai poate lucra. Nici atunci nu era mare lucru, luam vreo cinci milioane la lună. Acum, mi-e şi ruşine să zic cât iau. De un an de zile, tot mă chinui să dau boii, că nu mai pot să-i ţin, e paguba mare. Mi-e milă de ei, că mi-s dragi. I-am crescut de mici, de-acu' 12 ani. Mândrilă şi Bujor, aşa îi cheamă. Sunt frumoşi tare şi deştepţi, îi strunesc de la un kilometru, strig la ei şi vin pe unde le zic. V-am zis, mi-e milă de ei, dar n-am ce face. Mi-e milă şi de băia­tul ăsta, că-l las fără muncă, şi are doi copii de crescut. N-am ce face, e grea viaţa de azi. Dacă nu mai sunt pietrarii, se cam duce de râpă satul ăsta."
Ies pe poartă, lăsând în urmă o po­veste care se-încheie trist. Un biet cio­pli­tor, cu pâinea zilei de mâine nesigură, şi-un om necăjit, care trebuie să-şi vân­dă singura pereche de boi din toată co­muna, pentru că vechea meserie a pie­tra­rilor a murit. Din tot ce-a fost cândva locul ăsta, cu dealurile şi pădurile lui însemnate cu zeci de troiţe minunate, cu magnificii lui maeştri care ştiau să vadă în piatră, cu superbele lor monumente şi cruci, din toată lumea asta mirifică, doar atât a rămas: tabloul jalnic din curtea lui Gheorghe şi grămezile de pietre care zac acolo, în ruină.