BIANCA BRAD - "În miezul iernii am aflat că în mine este o primăvară invincibilă"

- A fost printre primele vedete credibile ale anilor 2000. Frumoasă, talentată, dar şi şcolită, a reuşit să convingă uşor. A făcut studii de actorie în Statele Unite şi România, a jucat în cincisprezece filme şi seriale TV. Dar, deşi drumul ei spre succes părea bine trasat, destinul i-a scos în cale capcane, în faţa cărora a cedat. Acum zâmbeşte din nou. După ani de luptă cu deznădejdea, e în "clar de zi" cu viaţa şi crede în viitor -

"O vreme, am fost supărată pe Dumnezeu"

- La data apariţiei tale în lumea televiziunii şi a filmului, ai şocat, de-a dreptul, nu doar prin fru­mu­­seţea ta luminoasă, ci şi prin atitudinea de "fată din lumea bună", manierată şi edu­cată. Doar că destinul a vrut altfel. Ai pierdut un copil, te-ai despărţit de cel pe care-l iubeai, ai tras cortina peste via­ţa ta...

- Prima parte a vieţii mele a fost foar­te frumoasă şi, când spun asta, mă refer la acea frumuseţe bazată pe ino­cenţa vârstei, o inocenţă pe care, din fe­ricire, mi-am păstrat-o multă vreme. În plus, am avut parte de şanse care mi-au oferit po­sibilitatea de a învăţa şi de a face mul­te lucruri care m-au ajutat să mă des­co­păr şi care, alături de sistemul de va­lori moş­tenit de la părinţii mei, au con­­tribuit mult la modelarea şi la for­marea per­so­na­lităţii mele. Când au în­ceput să vină ne­cazurile, nu înţelegeam de ce mi se în­tâmplau mie şi pentru ce eram pedepsită, căci nu făcusem nimic rău. Mi se părea tare nedrept şi, o vre­me, am fost supărată pe Dumnezeu. A durat mult, poate chiar prea mult, până am înţeles că, de fapt, toate încercările prin care am trecut m-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi, mai în­ţe­leaptă, mai evoluată spiritual, în pace cu mine însămi.

- Cum ai depăşit greutăţile? Ai găsit imediat calea, sau ţi-a fost greu?

- Întrebarea ta mă duce cu gândul la un citat frumos şi celebru: "În mijlocul iernii am aflat, în sfârşit, că în mine este o primăvară invincibilă!" Îi aparţine scriitorului francez Albert Camus şi mi se potriveşte foarte bine. Exact aceeaşi stare am avut-o şi eu, într-unul din momentele foarte dificile prin care am trecut... Un soi de iluminare, o rază de lumină în bezna din sufletul tău. Există mulţi oameni care au o viaţă mult mai grea decât mine, dar ştii cum e, când te loveşte un necaz, al tău e cel mai mare... Încer­că­rile care mi-au fost date m-au făcut una cu pământul şi, din păcate, a durat mult până am reuşit să mă ridic din nou. Cel mai rău a fost atunci când am hotărât că nu mai vreau să trăiesc. A fost o aglomerare de în­tâm­plări care m-au dus într-o stare atât de depresivă, încât nimeni şi nimic nu mai reuşea să mă facă să vreau să trăiesc. Nici măcar faptul că îl aveam pe Lu­ca, dragul meu fiu, nu îmi mai dădea putere să re­zist... A fost înfiorător...

- Vorbeşti despre sinucidere?

- De câteva ori, am crezut că sunt la capătul puterilor, cel mai jos moment al existenţei mele. Am avut mai multe cumpene în viaţă, dar faptul că le-am depăşit m-a făcut să cred că mai am treabă pe aici. Fie să fac, fie să învăţ ceva. Partea bună este că nu mai sunt încrâncenată, ci am învăţat să am răbdare şi mă las purtată de viaţă, ştiind că toate au un rost şi că toate se întâmplă la rândul şi vremea lor. Ştiu, e un clişeu!... Dar viaţa mi-a arătat că aşa este...

"Tot Dumnezeu m-a purtat pe braţele sale"

- Care a fost cel mai mare sprijin în re­ve­nirea ta?

- Dumnezeu. De care mă îndoisem în toată restriştea mea, El este cel care m-a purtat pe braţele Sale, atunci când simţeam că nu mai pot, atunci când mă târam. Atunci când eram un mort-viu, atunci când pierdusem orice speranţă, iar familia mea şi prietenii mei nu ştiau cum să mă ajute. Percepeam neputinţa celor care sufereau pentru mine, dar la vremea aceea, nici eu nu ştiam prea bine de ce anume aveam nevoie pentru a-mi reveni. Îţi ia timp să înţelegi ce se în­tâm­plă şi cu tine, şi cu cei din jurul tău. Este o lecţie des­pre iubire, compasiune, toleranţă, iertare şi răbdare.

- Simţi că experienţele traumatizante prin care ai trecut te-au înţelepţit? Ţi-au schimbat filosofia de viaţă?

- Cu siguranţă, experienţele dure prin care am trecut, pe cât de tare m-au dărâmat, tot pe atât de mult m-au întărit. Dar cel mai bun lucru a fost că m-au ajutat să văd lucrurile dintr-o perspectivă spirituală, care îmi dă forţa necesară de a face faţă mult mai bine încercărilor. Având cre­din­ţă în Dumnezeu, ni­mic nu mi se mai pare greu. Între timp, nu doar că am făcut pace, ba mai mult decât atât, am cons­truit cu Dumnezeu o re­laţie foarte strânsă, care mă ajută în tot ce fac, în tot ce mi se întâmplă şi în tot ce... sunt.

- Aşadar, poţi spune că ţi-ai găsit echilibrul?

- Eu aşa simt. Sau mai bine zis, am învăţat cum să mi-l regăsesc mai repede, în perioadele sau momentele mai grele. Am învăţat să pun în prac­tică gândirea pozi­ti­vă, ajutân­du-mă, în acelaşi timp, de respiraţia conşti­en­tă, care face minuni.Cineva mi-a spus la un moment dat că, de fapt, gândirea pozitivă este o minciună care te face să trăieşti în iluzie. M-am întrebat şi eu în le­gă­tură cu asta. Până la urmă, cred că totul ţine de modul în care percepi viaţa, oamenii şi problemele cu care te confrunţi; ţine de acceptare şi, mai mult decât orice, ţine de credinţă.

- Crezi că e bine să se vorbească deschis despre dramele personale, în speranţa că le pot folosi unor oameni care trec prin traume asemănătoare?

- Da, cred că e mai bine să vorbeşti deschis des­pre experienţele dificile. Iar dacă eşti o persoană publică, ai chiar obligaţia morală să faci asta, să atragi atenţia societăţii asu­pra unor probleme cu ca­re s-ar pu­tea confrunta oricine. Din acest motiv, deşi mi-a fost greu şi tea­mă de reacţia oamenilor, am hotărât să fac publică povestea morţii copilului meu şi nu îmi pare rău. Împărtă­şind-o şi ascul­tând dramele celorlalte ma­me, am înţeles mai bine propria mea du­rere, care a devenit, astfel, mai su­por­­ta­bilă. Nu degeaba se spune că ajutân­du-i pe alţii te ajuţi pe tine. Unii spun că asta poate fi văzută ca o formă de egoism, dar cred că atâta vreme cât fa­ce bine, nu mai este loc de critici, ba din con­tră, merită sus­ţi­nere.

E.M.M.A.

- Conduci o Asociaţie ce sprijină mamele care şi-au pierdut copiii. Vor­­beşte-ne puţin despre acest pro­iect în care te implici atât de mult...

- Organizaţia E.M.M.A. (Eternul Miracol Ma­terna Alinare) este proiectul meu de suflet, născut din durere şi din dorinţa de a alina suferinţa părinţilor care, ca şi mine, au pierdut un copil. E.M.M.A., nu numai că a dat putere şi a redat speranţa multor mame, dar mi-a salvat viaţa. Munca, deloc uşoară, la care m-am înhămat, şi mai ales faptul că am dat un sens pierderii fetiţei mele, Emma-Nicole, m-au ajutat să văd din nou luminiţa de la capătul tunelului. Când am înfiinţat asociaţia, nu mi-am imaginat că voi ajunge aşa departe. Faptul că primesc şi acum mesaje de la mame care spun că prietenii au ştiut să le fie alături sau că medicii sau asistentele le-au îndrumat către E.M.M.A., înseamnă foarte mult, în condiţiile în care, în 2007, era un subiect-tabu, nu existau in­formaţii, iar mass-media şi-a pierdut repede interesul într-o problemă devenită banală. Recunosc că sunt şi dezamăgită! Deşi de opt ani organizăm cele mai mari evenimente de comemorare din lume, acestea nu au primit atenţia şi sprijinul pe care îl merită. Însă noi mergem înainte şi mă rog să fiu sănătoasă şi să am putere să continuu.

- Moşteneşti de undeva tăria aceasta de ca­rac­ter? Să fie în ea şi picături ardeleneşti, din familia ta de intelectuali clujeni?

- Recunosc că sunt mândră de rădăcinile mele, dar nu cu aroganţă, ci cu recunoştinţă, pentru că sunt convinsă că această moştenire m-a ajutat de-a lungul vieţii. Anul trecut, l-am pierdut pe unchiul meu, marele profesor şi doctor biochimist Ion Brad. Ca să fim în deplină concordanţă cu "Formula AS", vă pot spune că studiile lui despre miraculoasa cătină se întind din 1953 (a scris chiar o carte împreună cu fiica sa, dr. Ioana Brad: "Cătina albă - o farmacie într-o plantă"). Îmi mai place să cred că poate şi numele de familie mi-a dat forţă, că doar bradul este un copac falnic şi veşnic verde, indiferent de ano­timpurile care trec peste el, nu-i aşa? Şi îmi place şi mai mult de când am aflat Legenda Bradului, la care, atunci când îmi este greu, mă gândesc şi, cumva, capăt putere şi depăşesc mai uşor mo­mentul difi­cil în care mă aflu. Ce m-a mai ajutat şi mă ajută foarte mult este simţul umo­rului foarte dezvoltat şi puterea de a face haz de necaz, pe care le-am moştenit de la mama mea, calităţi care au ajutat-o să facă faţă unei vieţi nu tocmai uşoare. Adevărul este că atunci când nu le iei prea în serios, cumva, problemele parcă devin mai mici. Parcă nu mai au atâta putere asupra ta. Parcă începi să vezi că nu e chiar atât de grav precum credeai când au apărut. Atunci când înveţi şi alegi să schimbi perspectiva din care priveşti o si­tua­ţie dificilă, sunt şan­se mari să găseşti mai rapid o soluţie, o re­zol­vare şi să ieşi din ea, fără se­chele prea mari.

"Am înţeles-o foarte bine pe Mădălina Manole"

- Dumnezeu ţi-a dăruit un băiat: Luca. Cât de mult contează el în viaţa ta, după ce norii negri au trecut?

- Precum e şi semnificaţia numelui său, Luca îmi luminează sufletul şi viaţa. Acum el este centrul ei, îmi umple inima. Dar nu a fost mereu aşa. Când ai un copil mic, ai o res­pon­sa­bilitate care îţi dă o pu­tere teribilă să înfrunţi pro­blemele pe care le în­tâmpini, dar care, în ace­laşi timp, te poate dă­râ­ma, atunci când treci prin­tr-o perioadă de maximă vulnerabilitate. Sau, cel puţin, aşa a fost în cazul meu. Atunci când că­zu­sem în acea depresie crun­tă, nu doar că nu mă mai puteam bucura nici măcar de Luca, ci, mai grav, propriul meu copil nu mai constituia pentru mine un motiv să vreau să trăiesc. Ştiu cum sună asta şi ştiu că e greu de înţeles de către cei care nu au trecut prin aşa ce­va. Mă simţeam o mamă groaznică, sentimentul de vinovăţie fiind un "bo­nus" pe lângă celelalte gânduri negre, care îmi anihilaseră voinţa şi cel mai mic strop de spe­ran­ţă. Realizam în ce stare sunt şi, cu toate astea, nu puteam ieşi din ea. De aceea am înţeles-o atât de bine pe Mădălina Manole, al cărei gest m-a marcat profund, retrăind durerea mea şi reamintindu-mi de cât de aproape am fost de gestul final. Mi-a părut şi îmi pare nespus de rău pentru ea şi pentru familia ei şi, văzând câtă durere a lăsat în urmă, sunt recunoscătoare că eu am reuşit să ies din acel infern care mă trăgea în jos, precum o mlaştină sinistră.

- Bianca, care sunt valorile pe care te sprijini azi? În ce lucruri crezi, pentru a-ţi întări sufletul?

- Drept răspuns, am să redau ce am scris în urmă cu cincisprezece ani, pentru că exprimă valorile în care am crezut şi încă cred, pe care le respect şi pe care mă străduiesc să le insuflu şi băiatului meu: "Cred în Dumnezeu, în speranţă şi în iubire şi-n dreptul fiecăruia la fericire. Cred în vise şi în loialitate, în vorba bună şi în sinceritate.Încă mai cred în bucuria de a face bine, de a-l ajuta pe cel de lângă mine şi de a-l respecta cum se cuvine". Şi aş mai adăuga smerenia şi recunoştinţa.

- Ce spui sună a senin. Eşti fericită?

- Răspunsul scurt ar fi: Da! La a doua strigare, răs­punsul ar fi: "Sunt în pace". Iar dacă ar fi să deta­liez, aş spune că, omeneşte vorbind, nu am o stare con­tinuă de fericire, însă învăţând, prin prisma cre­dinţei, să văd binele din orice rău, să transform răul în bine şi să mă bucur cu adevărat de lucrurile mă­run­te, de ce am şi de ce nu am, pot atinge cu mai multă uşurinţă starea de fericire care, până la urmă, este doar la un gând distanţă.


Foto: ETIQUETTE, NICU BUCULEI, ANDREI MOROŞAN