O dimineaţă cu... NORA IUGA - "Îmi iubesc Bucureştiul de mor!"

- Pentru că dimineţile ei încep mai mereu cu cafea şi o fereastră deschisă, m-a prevenit: interviul să fie într-o zi fără ploaie. Şi cerul albastru a ţinut cu noi. Dacă de vină au fost bucuriile ei, de-a dreptul solare, sau entuziasmul aprig, molipsitor, n-aş şti să spun. Ştiu doar că prietenii o strigă simplu, Nora. Nora care-alungă norii -

- Bună dimineaţa, Nora, aţi văzut că e soare?

- Da, e foarte frumos astăzi. Ştii, pe vremuri, dimineaţa era cea mai grozavă perioadă a zilei pentru mine. Citisem într-o revistă de femei, când eram foarte tânără, că prima dată când sari din pat, trebuie să te duci la fereastră, să o deschizi larg, să te uiţi la cer şi la soare şi să-ţi spui: "Sunt fru­moa­să!".

- Aţi făcut asta şi azi-dimineaţă?

- Nu, vai, am renunţat de mult la asta. După ce m-am îndrăgostit, şi bărbatul meu mi-a adus argu­men­tul suprem că aş fi frumoasă, nu mi-au mai tre­buit adjuvantele respective. (râde) Dimineţile mele nu mai sunt aşa frumoase, îmi pare rău că trebuie să v-o spun, tocmai vouă, care mă ştiţi plină de viaţă şi de umor. Nu mă simt fizic bine dimineaţa, pe­semne că nu-i place corpului meu să se odihnească prea mult. Din fericire, am tot felul de tertipuri de alungat răul.

- Le împărtăşiţi şi cu noi?

- Îmi trebuie cam o oră, o oră şi ceva, până la starea de bine. Încep cu duşul, apoi vin ştersul cu prosopul, frecatul pe spate, cum m-a învăţat mama, cu prosopul prins de un colţ cu o mână şi de celălalt cu cealaltă. Îmi pun sângele în mişcare şi încep să umblu goală prin casă. Şi asta e o plăcere nebună. Goa­lă, goală, ca la 2 Mai, unde făceam pe vremuri nu­dism, toată familia. Să te simţi ca primul om care a apărut pe pământ, să te bucuri de apă, de tot ce e în jurul tău, de o ră­dă­cină de copac pe care o des­co­peri, o rozi şi descoperi că-i dul­ce. Ei, şi toate lucrurile as­tea readuc viaţa în mine.

- Aveţi şi ritualuri din ce­lelalte, mai culturale? Tabie­turi...

- Oh, da, nu pot uita ar­tificiul oglinzii, pentru că mă uit în oglindă şi, culmea (dar ştiu că o să par ridicolă), îi mulţumesc lui Dumnezeu că la 85 de ani arăt cum arăt. Cât despre ca­fea... Doamne, câte oma­gii adu­se cafelei sunt în toată literatura! Balzac, cred că nu mai termină niciodată de băut cafea. Cafeaua e primul lucru pe care-l fac, pentru că mă stimulează cerebral foarte ta­re. Iar pentru mi­ne, stimulul cere­bral e la fel de im­portant ca un ma­saj sau ca o tură de ba­zin de înot. Pentru că eu, în rest, nu mai fac ni­mic alt­ceva. Tot restul, gătitul, cu­ră­ţenia, sunt pentru mine nişte corvezi pe care mi le dictează necesitatea. Dar vezi bine că animalul din mine, corpul ăsta, are şi el nevoie de mişcare şi bine că e aşa. Că eu iubesc atât de mult scrisul, de care nu mă pot despărţi nicio clipă, încât, dacă nu mi-ar fi foame, aş scrie întruna, riscând să nu mai ies niciodată din casă. (râde)

- Dar în vacanţă, undeva, aţi fost plecată vara asta?

- Eu niciodată nu-mi propun să merg în va­canţă. Dar nu pentru că am îmbătrânit, nici când eram tânără nu-mi propuneam. Toată viaţa mi-a plăcut să las lucrurile să vină de la sine. Vacanţele noastre au fost în general minunate, pentru că ne iubeam foarte mult toţi trei (Nora are şi un băiat - n.r.) şi pentru că râdeam mult. Pentru noi, marile călătorii în care am descoperit lumea au fost Fă­gă­raşii, Piatra Craiului, Bucegii. Nu am suferit nicio cli­pă că nu am fost la Copacabana sau la Monte Carlo. E drept că în copilărie, când mama mea, ba­lerină, umbla în turnee, am avut par­te de multe călătorii. Am stat 4, 5 ani în Germania, Belgia şi Olanda. Iar după ce am împlinit 70 de ani, am stat la fel de mult timp la Berlin, pe cât stăteam şi în ţară. Acum s-a ter­minat cu călătoriile. Şi totuşi, am avut şi anul ăsta vacanţă, am avut parte de o ieşire minunată la Coma­na, unde am fost bucuroasă că am fost invitată la o comemorare a lui Gellu Naum, un festival aflat la pri­ma ediţie.

- A fost frumos?

- A fost minunat. Am revăzut căsuţa aceea modestă neschimbată, exact cum au lă­sat-o ei, Gellu cu Lygia, am văzut eleşteul de jos, înconjurat de stuf, gărduţul de nuiele, curtea lor înierbată... A fost de o frumuseţe şi de o naturaleţe fără margini. Şi ca să spun adevărul până la ca­păt, am mai avut o mică vacanţă şi la Sibiu, un oraş de care mă simt foarte legată. Pentru că acolo am petrecut nişte ani în adolescenţă, pentru că acolo am studiat la Ursuline şi tot acolo am scris primele mele poeme. Dar mai ales, pentru că acolo mă simt foarte, foarte iubită. La Sibiu, am prezentat cartea lui Christel Un­gar, la o lan­sare, şi apoi, cu pri­etenii mei, am co­lindat minu­natele străzi ale Sibiului de jos. M-am amu­zat grozav să con­stat că pe foarte multe case vechi, de pe la 1300, 1500, era jos, pe zid, de­senat un câi­ne mic negru. Acelaşi.

- Dacă ar fi să retrăiţi o vacanţă, cu cine şi unde v-aţi dori să fiţi a­cum?

- Ştiu exact ce aş vrea să retrăiesc. Era 23 apri­lie, ziua de Sfântu Gheorghe, ziua lui Nino, bărbatul meu. Ne cunoscusem de o săptămână la un cenaclu şi-mi plăcuse de la început. Voiam să-i fac un ca­dou, dar eram groaznic de săraci. El lucra pe un şan­tier de construcţii, fiindcă tatăl lui făcuse puşcărie politică, iar eu lucram la biblioteca de stat. Am cumpărat o sticluţă cu gât înalt, de jumătate de litru de vin spu­mant, şi ne-am întâlnit la Foişorul de Foc, unde era o cârciumă prăpădită, plină de beţivani. Acolo ne-am aşezat la o masă şi am tot vorbit. Am vor­bit despre poezie. Şi el scria, şi eu scriam, ne ui­tam în ochi şi, la un moment dat, el a spus: "Aş vrea ca basmul să nu se termine niciodată". Şi asta a fost tot. Asta aş vrea să retrăiesc.

- Spuneaţi că nu mai des­chideţi dimineaţa fe­restrele ca pe vremuri...

- Ba da, ba da, ferestrele le deschid, ador cerul, soa­rele, aerul. Dar nu mai am chef să spun: "Eşti fru­moa­să, Nora! Eşti fericită! Fugi, azi ai să găseşti în scorbura copacului vostru o scri­so­rică". Asta era cu mult îna­inte de Nino, copacul era lân­gă o casă veche de lângă Maria Rosetti, eu alergam şi o luam şi lăsam alta în loc.

- Azi vă ajunge doar ceea ce se vede pe geam?

- Da. Pentru că îmi iu­besc la nebunie, nu doar natura, ci şi oraşul. Îmi iu­besc Bucureştiul de mor. Aşa cum este el, hulit din toate părţile, mi se pare un oraş nemaipomenit de frumos, tocmai pentru că este atât de neasemănător, atât de divers. Parcă ar fi un bâlci cu de toate, are în el şi susul, şi josul, şi fru­mosul, şi urâtul, şi mur­darul, şi curatul, şi intelec­tua­lul, şi ultimul borfaş. Şi asta înseamnă viaţă, înţelegi? Când văd coafatele alea de sate din Elveţia, toa­te di­chisite, rujate, date cu fond de ten, cu pădurile lor per­fect pieptănate, înnebunesc!

- Ce se vede de la fereastra dumneavoastră, Nora?

- Locuiesc destul de sus, la etajul şase, şi când deschid fereastra e nemaipomenit. Dacă mă uit în jos, nu văd case, văd doar crengi de copaci şi o mare de frunze care se clatină, o mare de verde care tremură sub ochii mei. Sunt numai tei în jurul blocului meu. În iunie e ceva uluitor, sunt tot timpul invadată de parfumul lor.

- Mirosuri, culori... Pot transforma o zi într-o ade­vărată sărbătoare. Dumneavastră ce aţi alege? Care credeţi că e ingredientul magic al unei adevă­rate vacanţe?

- Iubirea. Oriunde te-ai duce, dacă eşti cu omul pe care-l iubeşti, ţi se pare cea mai frumoasă vacanţă din lume. Dar dacă locul contează prea puţin, drumul, ei bine, e foarte important. Multe lucruri ne sunt scrise pe lumea asta. Trebuie doar să ne lăsăm în voia paşilor, în voia drumului, să nu încercăm să opunem, la ce vrea drumul, planul nostru, că planul e un mare duşman al omului. Mi-a spus odată un rus alb din Belarus, un bătrân foarte înţelept, un fel de ermit: "Să ştii că intenţia, în toată existenţa noastră pe pământ, şi pe unde om mai colinda după ce mu­rim, nu e niciodată a omului şi nici măcar a naturii. Intenţia e a drumului! Lasă-te în voia lui!".

Foto: AGERPRES (1)