Misterioase și ocrotitoare, puse la răspântii de drumuri sau pe poteci aproape neumblate, crucile și troițele românești au însoțit dintotdeauna omul pornit la drum, alinându-i teama și singurătatea. Le vedem peste tot, răsărite parcă din pământ, în orice cătun sau oraș, pe câmpuri pustii sau ascunse prin păduri neumblate, pe lângă fântâni sau izvoare, la poarta bisericilor sau hăt, departe, pe coclauri neștiute de nimeni.
Rătăcesc pe dealurile Măgurii din județul Buzău, prin pădurile sălbatice care împrejmuiesc schitul Cetățuia. Aici stau ascunse, printre fagi și stejari seculari, zeci de asemenea cruci sau troițe. Rar calcă picior de om pe-aici, ca să le poată vedea cineva. Și totuși, anonimii făuritori au ales parcă dinadins locurile astea neumblate. Peste tot, oriunde ți-ai întoarce privirea, vezi o mică troiță sau o cruce ghemuită la poalele unui copac. Toate sunt din piatră, dăltuite minunat, parcă de mâna lui Dumnezeu. Proaspăt cioplite sau înnegrite de vreme, împodobite cu inscripții chirilice sau chipuri de sfinți, desenate parcă de mâinile unor copii, ascunse printre tufe de napi sau adăpostite în foișoare înalte, toate aceste cruci și troițe ascund mistere ce par de nedeslușit. Cine sunt cei care le-au cioplit? De ce le-au ridicat tocmai aici, în sălbăticia pădurii, unde nu sunt văzute de nimeni? Ce povești ascund locurile astea ciudate?
Cobor printre fagi și stejari, pe o potecă mai mult bănuită, încercând să ajung la șosea. Sub dealurile uriașe, pline de cruci și de troițe, se întind două sate, Ciuta și Măgura, vestite cândva pentru breasla celor mai iscusiți cioplitori în piatră. Acolo încerc să aflu răspunsuri și să dezleg misterul acestui colț uitat de lume.
Îngerii fără aripi
E duminică, aproape de prânz, și arșița îi ține pe oameni în case. Cât e satul de lung, nici țipenie pe drum sau prin curți. Mâine e sărbătoare, Sfânta Maria Mare și, două zile la rând, oamenii nu muncesc. Abia la capătul satului văd o femeie cu o traistă pe umăr, care tocmai vrea să intre pe poarta casei. Dau ziua bună și o întreb dacă poate să mă îndrume către casa vreunui cioplitor mai bătrân. Îi spun cine sunt și cu ce treabă am venit până aici, și ea mă invită în curte, la umbra unei bolți mari de viță-de-vie. O cheamă Elena Toader și are 76 de ani. "Să știți că nu mai sunt cioplitori", îmi zice, cu oarecare regret în glas. "S-au cam dus cu toții la cimitir. Și-al meu bărbat a fost cioplitor. Avea faimă mare, îl știa tot satul. Îl chema Nicolae Toader, dar lumea îi zicea Mac. Nea Macu, așa îi zicea. Ia să întrebați de el, tot satul o să vă spună că era cel mai bun cioplitor. L-am pierdut acum 11 ani, chiar azi se fac 11 ani de când nu mai e. Acu' de la el vin, i-am aranjat puțin mormântul, că mâine e Sfânta Marie și trebuie să dau cu tămâie. Ce-mi pare mie rău e că numa' lui n-a avut grijă să-și facă acolo, o cruce frumoasă. Și uite, nu mi-a rămas nimic de la el, măcar un îngeraș să fi avut prin ogradă. Că făcea cei mai frumoși îngerași din tot satul. Îi făcea fără aripi, așa l-a învățat nea Ionică Popa, un alt meșter mare, leat cu bunicul. Și mai era unul, la fel de dibaci, Jan Iancu, numai că el îi făcea cu aripi. Dar parcă nu erau la fel de frumoși ca ăștia ai lui Nicolae al meu. Că i-a zis odată un sculptor mare, din București: «Nea Macule, matale nu ești cioplitor, ești artist, că faci din piatră o poezie». Acu', s-a ales praful, nu mai am nimic de la el. Nici sculele lui nu mai sunt, nici măcar o daltă sau un țiu, au tot venit să-mi ceară și n-au mai știut să le aducă înapoi. Asta e! Au fost vremuri frumoase, țin minte cum mergeam la fiecare 8 septembrie din an, de Sfânta Marie Mică, la târguri, prin Bărăgan. Toată vara muncea la carieră, să scoată piatră, să o aducă acasă, cu cotiga sau pe drugi de lemn. Și-apoi stătea până la miezul nopții să cioplească la cruci. La urmă, le scria sau desena sfinți cu dalta și eu vopseam peste urmele cioplite de el. Cu vreo săptămână înainte, le înveleam în crengi de alun, și pe 7 septembrie, noaptea, le încărcam în căruțe cu coviltir, le puneam la trenul de marfă, și dimineață eram cu ele la târg, la Călărași, Slobozia, Făurei, Țăndărei, unde era să fie târg în anul ăla. Plecam cu 40, 50 de lucrări, și după vreo săptămână veneam acasă cu bani cât pentru o mașină nouă, și zeci de saci cu porumb. Pe urmă, până în ianuarie, după Sfântul Ion, nu mai aveam nicio grijă. Așa trăiau toți cioplitorii din sat. Și erau mulți, peste 50, erau pline curțile de piatră. Ehei, ce vremuri! Păcat, s-a dus o lume. Acum, nu mai vrea nimeni monumente din piatră. Vor mozaic, marmură. D-alea turnate, care n-au viață în ele. Le taie cu flexul, le face muchii perfecte, de zici că-s făcute în fabrică. N-au viață în ele, cum au alea din piatră, făcute de mâna omului. Păcat, erau tare frumoase astea făcute de meșterii noștri. Dacă mergeți la cimitirul din sat, o să vedeți. E plin, una și una, ca la muzeu. Se întreceau cioplitorii din sat, erau cei mai buni din țară, veneau și din străinătate să cumpere lucrări de la ei." Femeia îmi aduce câteva fotografii cu Nicolae al ei. Le răsfoiesc cu atenție, încercând să găsesc câteva care ar putea să apară în revistă. Sunt prea mici și prea șterse, chipul lui abia se poate vedea. "Asta-i tot ce am", îmi spune. "Îi plăcea să lucreze singur, să nu-l vadă nimeni, și de pozat nici nu voia să audă. Zicea că el nu-i vedetă, că e doar un meșter în piatră. Tot ce-a lăsat e prin țară, prin cimitire, prin orașe și sate. Câteva monumente istorice, la Robești, la Câmpina, la Buzău, câteva zeci de troițe, scări de piatră, colaci de fântână. Toate trainice și frumoase". O întreb dacă știe ceva despre troițele răspândite în sălbăticia dimprejurul satului. Nu, nu știe cine le-a făcut, cum îi cheamă pe cei care le-au pus acolo. Se poate să fie vreuna cioplită chiar de Nicolae al ei. Că pleca uneori de acasă cu zilele, și nu știa nimeni de el. Era un om ciudat și tare credincios. Când lucra la o cruce, mai ales la una cu sfinți desenați, se închina mereu și nu scotea o vorbă urâtă toată ziua. Zicea că orice vorbă spurcată aduce duhurile rele și îi alungă harul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. I s-a întâmplat de câteva ori să-și iasă din fire peste zi, și când era aproape gata lucrarea, se crăpa toată piatra, de sus până jos, chiar când făcea ultimele retușuri cu dalta. De-aia, în ultimii ani, lucra mai mult pe ascuns, să nu-l zgândăre necuratul. Ba chiar ținea post și mergea la biserică, înainte să se apuce de lucru. Așa erau toți cioplitorii, oameni cu multă credință. Era muncă grea, fără Dumnezeu nu răzbeau. Păi zilele alea, când scoteau piatra din carieră, erau ceva de coșmar. Să intri acolo, sub deal, să alegi piatra bună, să dai jos din perete ditamai placa, cu grijă mare, să nu se prăvălească tavanul peste tine, pe urmă să o scoți pe brațe afară, să o cobori în sat cu căruța trasă de boi, toate astea nu se puteau face așa, fără ajutorul lui Dumnezeu. Și-atunci, cum să nu fie pădurile astea pline de cruci și troițe? Sunt unele vechi de aproape 300 de ani. Nu e om prin părțile locului care să nu știe istoria asta a cioplitului în piatră. "Astăzi, să știți, n-a mai rămas nimic din lumea aia. Una din cariere, la Napi, a fost închisă, am auzit că au pus dinamită niște patroni, ca să-și facă acolo, în deal, o pensiune cu ziduri din piatră. A mai rămas una singură, Cetățuia îi zice, dar nu mai intră nimeni în ea. Iar din cioplitorii ăi bătrâni, unul singur mai e în viață, Nelu Baba, care stă un pic mai la deal. Dar nu mai are putere să lucreze, de la atâta piatră cât a cărat. Am înțeles că deja și-a făcut cruce la cimitir".
Piatra vie
Se mișcă greu, cu spatele înțepenit, sprijinindu-se într-un baston făcut dintr-o ramură de corn. Teama că n-o să vrea să vorbească s-a risipit. Mă privește zâmbind și mă poftește în curte, la umbra unui vișin bătrân. Lângă noi se vede o anexă, un fel de odaie cu geamuri la ușă. Acolo era cândva atelierul lui Nelu Baba, cioplitorul despre care oamenii spuneau că poate să vadă în piatră. Acum e o cameră goală. "Gata, am închis taraba", zice omul cu un zâmbet amar. "Acu' stau și aștept să mă ia și pe mine Dumnezeu. Mi-am făcut monument, totul e aranjat frumos. Până atunci, stau și eu p-aici, să fac umbră pământului, cum s-ar zice. Că dacă nu mai lucrez, se cheamă că trăiesc cam degeaba. Mai vine câte unul, o dată la un an, să-i repar o cruce, o lucrare stricată. Cam asta-i tot."
Nelu Baba nu-i chiar așa bătrân, merge pe 74, dar piatra i-a cam șubrezit sănătatea. "Cu toate astea, n-am ciudă pe ea", zice, închinându-se larg. "Dumnezeu e sus și mi-e martor că am iubit piatra asta ca pe viața mea. E o piatră trainică, blândă, îngăduitoare, m-a lăsat să fac ce-am vrut din ea. Că doar nu degeaba au venit aici acum vreo 300 de ani cei mai mari meșteri cioplitori din Italia. Friuli le zicea. De la ei au învățat meserie ai noștri. Îi chemase regele Carol I, care ar fi vrut, zice-se, să facă aici Peleșul, cam pe unde e Mânăstirea Cetățuia acum. Toată lumea știa că piatra de Măgura e aur curat. Știți că Mausoleul de la Mărășești e făcut numai din piatră de-aici? Am avut noroc să ne naștem printre dealurile astea pline de piatră vie. Erau mulți. Când eram eu flăcău, cred că erau vreo 50, 60 de cioplitori. Toți, unul și unul. Eu am învățat de la frate-meu, care era cu 14 ani mai mare ca mine, iar el a învățat de la unu', Frățilă talianu', că așa le ziceam ăstora din neamul italienilor pripășiți p-aici, talieni. Iar ăștia ai lui Frățilă erau din neamul lor, și am auzit că îi chema, mai demult, Fratelli. Am avut viață frumoasă, ce mai! Nu ne pricopseam din munca asta, dar aveam tot ce ne trebuie ca să trăim liniștiți. Vara ne luau artiștii la tabăra de sculptură de la Măgura, lângă Mânăstirea Ciolanu. Erau cei mai mari sculptori din țară, dar mai mult noi le făceam treaba. Mamă, ce petreceri trăgeam în nopțile alea! Atunci mi-a zis mie unul din artiștii ăștia: «Nelule, ești un geniu. Tu poți să vezi în piatră, să știi de la mine asta». De fapt, cam de toți ziceau așa. Că vedem în piatră. Ne simțeam mândri, ce să zic. După o viață de muncă cu piatra, e normal să o simți. La început, o ascultam. Intram în carieră, o băteam nițel cu țiul și știam imediat care-i bună sau nu. Care-i vie sau moartă. Mai târziu, doar mă uitam la ea, și o vedeam pe-aia trainică, cu fibra bună. Că piatra asta e vie, să știți, o simți la palmă cum trăiește".
Nelu Baba a fost un nume greu printre pietrarii din Ciuta și Măgura. Și asta, mai ales pentru că era foarte harnic și serios. De-aia avea poate și cei mai mulți clienți. Nu era zi să nu-i vină măcar unul la poartă. A împânzit toată țara cu lucrări de-ale lui. Monumente eroice, statui, vulturi în zbor, cruci, troițe, colaci de fântână, nici nu mai știe pe unde le are, prin ce orașe sau sate. Îl întreb dacă printre zecile de troițe de-acolo, din dealurile Măgurii, din pădurile acelea neumblate, e vreuna făcută de el. Tace un timp și-mi zâmbește cu un aer misterios. Nu, despre troițele alea cioplitorii nu vorbeau niciodată. Mergeau acolo singuri și le lucrau în mare taină, fără ca nimeni să afle vreodată cine anume le-a ridicat. Era o lege nescrisă a lor, un jurământ, să lase fiecare un semn de mulțumire și recunoștință lui Dumnezeu, fără să spună nimic. Dacă se lăudau cu asta, nu li se mai împlinea nicio rugăciune. "Nu, eu n-am făcut nicio troiță acolo", spune Nelu Baba într-un final, fără ca eu să știu dacă mi-a spus adevărul. Mă conduce apoi la poartă, arătându-mi o casă cocoțată la deal, tocmai la capătul drumului. "Acolo stă Gheorghe Mecea, un băiat de vreo 40 de ani. E singurul din ăștia tineri care mai cioplește piatra. În rest, niciunul n-a pus mâna pe daltă. Ori au plecat, ori stau acasă și beau din pensia părinților. S-a dus totul de râpă. În tot satul nu mai sunt decât patru vaci și o pereche de boi. Iar omul care ține boii caută de nu știu când să îi vândă. Dacă nu mai scoate nimeni piatră din carieră, ce să mai facă cu ei? Asta-i situația în satul ăsta. Cum s-ar zice, moare încet, dar sigur."
Ultimul tablou
Într-adevăr, Gheorghe Mecea e singurul tânăr din toată zona asta a Măgurii, care mai știe să cioplească în piatră. A învățat târziu, pe la 26 de ani, de la socrul lui, Petre Androne, care a murit în 2010. L-am găsit lucrând în spatele casei, printre grămezi de bolovani aruncați în grădină. Nu e el chiar așa, un mare artist, dar cât de cât se pricepe. Face mai mult ghivece pentru flori, ursuleți de pus prin grădină și un fel de căni mai mari, ca niște pocale decorative. Asta vor oamenii! Vremea crucilor de piatră s-a dus. Iese aproape zilnic pe marginea șoselei, înșiră marfa pe iarbă și așteaptă. O oră, două, șase. Poate o opri cineva mașina să-i vadă lucrările și poate chiar i le cumpără. Rar, foarte rar se întâmplă așa ceva. Aproape tot timpul se întoarce acasă cu buzunarele goale. Viața e grea, are doi copii, trebuie să le pună ceva pe masă. Anul trecut a avut mai mult noroc. A venit la el o femeie din București, i-a dat o poză cu un model de cruce oltenească, și i-a zis să-i cioplească una la fel. Cam într-o săptămână a fost gata, femeia a fost mulțumită, a dus crucea în cimitir, la Ghencea, iar el s-a ales cu șapte milioane de lei vechi. De atunci n-a mai avut norocul ăsta. Așa că face și el ce știe că vor oamenii. Atât cât s-o mai putea, că dacă își vinde nea Cocoș boii din bătătură, s-a zis cu piatra de Măgura. E singura pereche de boi din sat, fără ei n-ar mai scoate nimeni nici măcar un bolovan din carieră. Că nicio mașină din lumea asta nu poate să ajungă până acolo. "Vă zic eu, dacă lucrurile merg tot așa, în câțiva ani satul ăsta o să dispară de pe hartă. Până la Buzău, nu găsești nicăieri ceva de muncă. Tinerii pleacă, ăi bătrâni dispar, o să rămână casele pustii. Păcat de istoria asta frumoasă a pietrarilor noștri. Că nici monumentele făcute de ei nu mai sunt la locul lor. Am văzut cimitire cu grămezi de cruci aruncate la gunoi. Pe dealul ăsta, într-o rezervație care se numește Fântâna Rece, era, până anii trecuți, un muzeu al pietrei. Un loc amenajat în care erau expuse cele mai frumoase și vechi cruci din piatră, făcute de cioplitorii noștri. Erau opere de artă, nu altceva. Azi, nu mai e nicio pietricică acolo, totul a fost vandalizat. Au spart crucile ori le-au furat, n-a mai rămas decât buruiană."
La poartă apare un bărbat rotofei, care îl strigă pe Gheorghe. Intră apoi în curte, pășind către noi. "El e Cocoș", îmi zice Gheorghe. "Omul cu boii, de care v-am zis." Bărbatul se uită încruntat la mine, și după ce află cine sunt, face stânga-mprejur și dă să plece înapoi, către poartă. "Hai, că vin mai târziu", zice. "După ce pleacă domnul." Gheorghe insistă să rămână, că oricum, mi-a povestit despre el. "Păi cum facem? Rămâne valabil pentru mâine?", întreabă Cocoș. Gheorghe îi zice că da, că-l așteaptă dimineață să vină cu căruța cu boi, să urce la carieră. Vrea să scoată vreo două, trei plăci de piatră mai mari, să facă niște cruci, poate o găsi clienți să le vândă. 60 de lei, atâta îl costă transportul. "Faceți ceva treabă cu boii? E rentabil?", îl întreb pe Cocoș. "Haideți, dom'le, râdeți de mine? Ce scofală să fac, dacă nu mai ia nimeni piatră, în afară de băiatul ăsta? De vreo doi ani, de când au murit Petrescu și Spătaru, stau numai în pagubă. Ăștia au fost ultimii cioplitori. Și mai era Baba, care nu mai poate lucra. Nici atunci nu era mare lucru, luam vreo cinci milioane la lună. Acum, mi-e și rușine să zic cât iau. De un an de zile, tot mă chinui să dau boii, că nu mai pot să-i țin, e paguba mare. Mi-e milă de ei, că mi-s dragi. I-am crescut de mici, de-acu' 12 ani. Mândrilă și Bujor, așa îi cheamă. Sunt frumoși tare și deștepți, îi strunesc de la un kilometru, strig la ei și vin pe unde le zic. V-am zis, mi-e milă de ei, dar n-am ce face. Mi-e milă și de băiatul ăsta, că-l las fără muncă, și are doi copii de crescut. N-am ce face, e grea viața de azi. Dacă nu mai sunt pietrarii, se cam duce de râpă satul ăsta."
Ies pe poartă, lăsând în urmă o poveste care se-încheie trist. Un biet cioplitor, cu pâinea zilei de mâine nesigură, și-un om necăjit, care trebuie să-și vândă singura pereche de boi din toată comuna, pentru că vechea meserie a pietrarilor a murit. Din tot ce-a fost cândva locul ăsta, cu dealurile și pădurile lui însemnate cu zeci de troițe minunate, cu magnificii lui maeștri care știau să vadă în piatră, cu superbele lor monumente și cruci, din toată lumea asta mirifică, doar atât a rămas: tabloul jalnic din curtea lui Gheorghe și grămezile de pietre care zac acolo, în ruină.