Anchetă - Cum să prelungim vacanţa?

- Vacanţa aproape s-a încheiat. Cum să facem ca starea de linişte şi de pace, starea de a fi, fără de a face, din zilele însorite, să rămână cu noi, şi la întoarcerea acasă, în viaţa, noastră de zi cu zi? -

Dan C. Mihăilescu
Mitologie personală

Până la primul infarct şi, deci, primele săptămâni de spitalizare din viaţă, nu mă gândisem niciodată la amintiri, ca la o enormă, vitalizantă avuţie sufle­tească. Tot ce însemnase până atunci vacanţă - adică libertate, plăceri, nepăsare, visătorie, haihuială pe dealuri şi prin păduri - consumasem cu inconştienţă, fie non­şa­lant, ca pe o sumă narcisiacă de ca­pricii, fie la modul igienic: simplă petrecere a concediului între două paranteze de hărnicie "în câmpul mun­cii".
Abia odată ţintuit de perfuzor, cu ochii-n tavan şi mintea-n trecut, m-au năpădit vindecător imagini, sunete şi chiar miresme, din cele mai dragi locuri colindate când­va, pe care le crezusem demult uitate, digerate, evacuate din memoria afectivă. Fixam hipnotic o fisură sau o pată pe zid, plos­ca de sub patul vecinului, un fir de lu­­mină într-un colţ de fereastră şi mă teleportam (cu voinţa şi exasperarea lui Cristopher Reeve din Undeva, cândva) în livada bunicilor, pe prici la Mălăieşti sau pe tăpşanul Dragomirnei, aţipind în claia de fân, ascultând şipotul ploii pe şiţa acoperişului, zbaterea lemnelor ar­zând în sobă, clinchetul diafan al frun­zelor de mesteacăn, scârţâitul zăpezii sub talpa bocancilor, uguitul porum­be­ilor din pod. Auzeam, ca într-o visare lucid-înfricoşată, cron­cănitul corbului la Piatra Arsă, fâlfâitul pelicanilor în Deltă, zarva rândunelelor la cuib, clopotele Putnei, talăngile vacilor din Ră­şi­nari, scârţâit de că­ruţe şi fornăit de cai, iar închizând ochii, resimţeam aievea, în nări, aro­mele care m-au fer­mecat dintot­dea­una: tămâia, bu­su­iocul, levănţica, scorţişoara, ia­so­mia, frunzişul ars, iarba proaspăt co­si­tă, bujorii roz, menta, crinii, cer­nea­la...
Nu ştiu cât e de semnificativ, dar niciodată nu evadam în cultură, ci invariabil către natură. Adică, nu-mi evocam niciodată pagini, tablouri, scene din filme, replici din piese, nici măcar o Fugă de Bach ori vreun Lennon-McCartney, ci exclusiv pe­isaje, în zori sau amurg, cu ploi, pă­duri, dealuri, podgorii, stupine, cas­ca­de, fâneţe, izvoare, miresme, nin­sori.
Când le trăieşti, fie nepăsător, fie intens, zilele de vacanţă îţi par un drept natural, ceva pe deplin cuvenit şi care ar tre­bui să ţină veşnic. În schimb, când le re­chemi melancolic, le aduni grijuliu şi le re­guşti în a­mintire, atunci chimia devine al­chimie. Când simt nevoia să deschid vreun al­bum cu fotografii din vechile concedii, că­lă­torii şi întâlniri cu prieteni, sau când mângâi cu pri­virile diversele "suveniruri" înşirate de-a lun­gul vremii pe rafturile bibliotecii, întot­deauna o fac cu un amestec diafan de tristeţe şi ju­bi­laţie, de nădejde jucăuşă, nostalgie, ne­li­nişte şi bună resemnare.
Precis că multora dintre cei care ne calcă pragul aglomeraţia de "mirimiţe" şi "bibiluri", adică de pros­tioare care ne străjuiesc zglobiu-cuminte vo­lu­mele simandicoase, li se pare ce­va kitschios, un semn de bătrâneţe şerbetizată, senti­men­talism stupizel sau, în cel mai bun caz, îndu­io­şător. N-are-a face! Pentru mine, micuţul turn Eiffel, ba­nala statuetă de alamă, luată cu 5 franci în oc­tom­brie 1990 de lângă Notre Dame, odată cu pămătuful de ras cumpărat atunci, tot cu 5 franci, de la acelaşi ma­rocan ("e din păr de bur­suc", a subliniat el cu virilă mân­drie) reprezintă un reper absolut: prima cum­părătură făcută în cea dintâi ieşire în Vest. Cu ele în bu­zunar am intrat la Gibért Joseph, să-mi iau cărţile lui Cioran. Şi de peste un sfert de veac, oaspeţii noştri fumători folosesc scru­miera luată atunci, cu numai doi franci, de la tal­ciocul din Clignancourt. Cum oare să nu atingă astăzi intensităţi de fetişism?
Oricine poate râde oricât, dar ast­fel de fleacuri se în­­carcă le­gen­dar de-a lungul tim­pului. Devin mi­to­logie per­sonală, mult mai mult decât nişte ste­guleţe pe harta evo­cărilor nos­talgice. Ceşcuţele de la Hurezi, Oxford şi Obidus, tro­lii din Bruges, bufniţuca din Ate­­­na, mă­găruşul de bronz de la armeanul din Cons­tanţa, far­fu­rioara de la Ierusalim, vasul din Delft, scoi­cile de la Bou­logne-sur-Mer, ca să nu mai vor­besc de energia ira­di­antă a unor fe­lii de trecut cu va­loare de cicatrici sufleteşti, pre­cum icoana de la Va­toped, tămâia de la Pro­dromu, ana­fura de la Nicula (in­tactă de opt ani) - toate aces­tea fac parte, pur şi simplu, din pan­teonul familial.
Dar ca să fii arheofil aşa cum se cuvine, adică să-ţi aduci amin­te cu fervoare, rafinament şi dis­cernământ, de clipele fericite, e nevoie de o tenace edu­caţie sen­zorială. Selectarea, depozitarea şi re­suscitarea clipelor de plenitudine, frumuseţe, taină şi har presupun o temeinică şcolire a simţurilor. Asta-i, însă, o poveste pentru altădată.

Tania Radu
Un fel de a mă simţi

Cum să prelungeşti vacanţa? Habar nu am. La mine, vacanţa e ceva consubstanţial, la care pot să re­vin în orice clipă. E o stare pe care n-am pierdut-o ni­ciodată cu totul, pentru că nici nu am trăit-o vreodată ca interval etalat. E un anume fel de a simţi viaţa, de a mă simţi, fără legătură cu locul îmi care "îmi petrec" zilele cu pricina. Sigur, am tot făcut vacanţe (în sensul de azi al cuvântului), mai ales de vreo zece ani în­coa­ce, de când am început să umblăm şi prin străinătate. Dar asta e altă felie, sunt parcă simple ex­pe­rienţe.
În sensul asimilat de bio­logia mea, vacanţa se defineşte ve­ge­tal, între tei şi castani, şi se lea­gă de şcoală. Aşa a rămas şi când n-am mai avut le­gătură cu şcoala, nici măcar prin fiica mea. Seis­mo­graful interior con­tinuă să marcheze automat două date fixe: 15 iunie şi 15 sep­tem­brie. O să spuneţi că teii înflo­resc în mai, iar castanele cad în august. Aşa e acum. Pentru mine, sunt doar abateri, pe care am învăţat să nu le mai dramatizez. De la 12 la 18 ani, am în­de­plinit în fiecare iunie un mic ri­tual: după serbare, şi musai îna­in­te de 20 ale lunii, petreceam o zi la prietena mea, care locuia în­tr-un mic bloc din Floreasca, pe Ga­ribaldi. Alegeam în aşa fel în­cât să fie zi de lucru şi să fim sin­gure. Îmi plă­cea răcoarea con­strân­­gă­toare din micul lor apar­tament cam întunecos, de o cuminţenie austeră. Amân­­durora ni se părea că spargem cumva cumin­ţe­nia asta. Chi­purile, învăţam împreună pentru exa­menul anual de teorie şi solfegii (eram eleve la un liceu de mu­zică). În realitate, era doar prilej să fim împreună, să turuim, să ne "costumăm" (asta când eram mai mici), să ne dăm la citit cu zgârcenie pagini din jurnal, să dez­­ba­tem diverse chestii anume păs­trate, să ne cion­dănim. Mâncam în bucătăria cam neprimitoare, igie­nică, mai mereu ceva la fel de igie­nic. Prânzul dura, oricum, prea mult: prietena asta a mea a fost din­tot­deauna pe cât de zăpăcită, pe atât de tipicară. Eu stă­team cu ochii pe ceas, să ne mai ră­mână ceva şi după, iar acel ceva cam era plimbarea pe străzile cu amba­sade din Dorobanţi.
Plin, plin de tei! Aerul se pre­lingea de mireasmă. Intensitatea aproape vizuală cu care percepeam fie­ca­re minut, densitatea enormă a timpului trăit deja con­ştient, dar încă în mod fericit, nu s-au mai stins. Într-un fel sau altul, le retră­iesc în fiecare an, la dată fixă.
Cu septembrie e altceva. În pri­ma zi de şcoală, venind spre liceu pe străduţele dinspre Calea Gri­vi­ţei, eram mereu singură. Făceam ca drumul să fie cât mai lung, ins­pec­tam cu sete aproape erotică fie­care curte, arbuştii păliţi, verificam cât a mai avansat coşcoveala pe cutare faţadă, dacă băiatul care se legăna la gard e tot acolo. În gând, îmi controlam înfăţişarea. Doar mai trecuse "un an"! Uniformă no­uă, breton tuns mai altfel, pantofi noi.
Dar nu era ăsta ritualul, pentru el aveam nevoie de desăvârşitul cas­tan din faţa şcolii: era obli­ga­toriu să adun de fiecare dată, cel puţin trei castane, înainte să intru pe poartă. Le păs­tram multă vreme prin buzu­nare: una cu ţepi, două fără. Fac şi acum gestul asta, nu mă pot stăpâni, tre­buie să le simt în fiecare an, între degete, frăgezimea netedă, luminoasă.
De fapt, până la 17 ani, cred că nici nu prea m-am gândit la vacanţă. Venea, trecea, era bine. Nu făceam planuri, fiindcă nu prea ţineau de mine, doar atunci a fost diferit. Cele trei săptămâni de la Horezu au fost trăite zi cu zi. Făceam ce făceam şi îndată mă gân­deam că uite, am trăit asta şi asta şi asta. Ce mai, mi se copsese timpul!
M-am întors la Bucureşti şi mă cam plictiseam. Într-o după amiază, am schimbat o vorbă cu un fost co­leg de primară, de pe scara noastră: deştept, pre­caut, un pic ironic pe post de camuflaj, niţel rocker. În scurt timp, s-a adunat şi mica lui gaşcă, vreo şase-şapte băieţi şi fete, toţi mai mici cu vreo doi-trei ani ca noi. Am stat cu ei, am râs exagerat de mult şi de tare, am vorbit noi ce-om fi vorbit, tot mai stârniţi de ecoul vocilor în careul de beton dintre blocuri.
Ne-am văzut şi în după amiezele următoare. Mai fă­ceam câte un ocol pe dealul Mitropoliei, sau pe stră­zile întortocheate în pantă dinspre Uranus. Mă în­tor­ceam acasă târziu, cu un amestec de vitejie şi vi­no­vă­ţie. În ciuda vârstei, nu prea "ieşeam", cum se spune.
Aş putea coase din nou rochia scurtă, alb-verzuie, cu decolteu pătrat şi volan la poale, pe care mi-am fă­cut-o singură atunci. Dintr-o dată mă puteam ve­dea. Intrasem în propria-mi piele şi cred că asta-mi dădea un mic aer de superioritate: eu aveam 17 ani, cântam la pian, ce ştiau ei? Copii... Cu siguranţă, to­tul era nu­mai în capul meu, năucit de asaltul întârziat al adolescenţei.
Şi am ţinut-o aşa până pe 14 septembrie. A doua zi în­cepea şcoala. Am rămas cu toţii până târziu, şi ţin minte soarele coborând roşu şi mov, fastuos, sub Mi­tro­­polie.
A fost prima vacanţă care am ştiut că se termină.

Adina Rosetti
Toate dimineţile de luni

Te trezeşti. Vacanţa e undeva în urmă, rămasă în firele de nisip care se scutură din costumul de baie aruncat într-un colţ, în florile de câmp culese de pe dealuri, care s-au uscat deja în vază, sau în folderul cu fotografii din com­puter. Vara 2016, care se adaugă ce­lorlalte foldere: Va­ra 2015, Vara 2014 şi tot aşa. Câţiva giga de va­ră, puşi bine la păstrare. Ştii că o să vină o vreme când o să fie frig, ploaie, zloată sau zăpadă, şi-o să deschizi folderele astea şi-o să priveşti fotografiile cu o nostalgie caldă, atât de caldă, că zăpada din jur se va topi, iar oraşul cu străzile lui gri şi murdare şi clădirea de birouri în care iarăşi te-a prins seara vor dispărea ca prin farmec. Şi va fi vară din nou. Pentru câteva clipe, starea de vacanţă te va învălui iarăşi, ca o apă călduţă şi parfumată, oraşul gri se va transforma într-o plajă însorită sau într-o pajişte plină cu flori, nu vei coborî în metroul aglo­merat de la ora 6, ci vei păşi într-o barcă ce te va legăna uşor pe valurile marii, până când te vei dizolva în asfinţit.
Dar, chiar dacă ai făcut mii de foto­grafii, ele tot se vor ter­mina, în cele din urmă, şi vei fi nevoit să închizi folderul "Va­ra 2016", în timp ce în jurul tău lucrurile îşi vor recăpăta contururile lor obişnuite. Va fi frig, va ploua, vor fi griji şi deadline-uri şi dimi­neţi grăbite, haotice, în care vei stri­ga la copii să fie gata mai repede pentru şcoală şi te vei împiedica prin casă de jucării azvârlite, în timp ce încerci să te îmbraci şi să pregăteşti, în acelaşi timp, gustările tuturor. Vacanţa se va îndepărta. Cu fiecare zi de non-vacanţă care se scurge va deveni un tărâm şi mai îndepărtat, în care te îndoieşti că ai fost vreodată. O insulă pierdută de­finitiv, un pa­radis care nu se mai re­găseşte pe nicio har­tă.
Ce-ar fi, aşadar, să te trezeşti într-o bună zi - neapărat să fie una de luni - şi să decizi că e o zi de vacanţă? Una mi­că şi neîn­sem­nată, în marele mers al lucrurilor, dar care, în micul tău uni­vers interior, ar face minuni. O zi de luni în care să nu faci decât ce vrei tu, chiar dacă asta ar însemna să nu faci... nimic. Aşa cum Pălă­rierul Nebun şi Iepu­rele de Martie sărbă­toreau, de 364 de ori pe an, ne-ziua de naş­tere a fiecăruia ("un-birthday", o numeau ei). De ce nu? Mai adaugi câte o foto­grafie într-un folder special, "Vacanţele Se­crete de Luni", pen­tru fiecare astfel de zi furată. Pentru în­ceput, te trezeşti cât de târziu vrei şi huzu­reşti cât poţi de mult în pat. Prezenţa iubitului sau iubitei este de dorit, nu este obligatorie, însă poate fi, uneori, suficientă. Mai ales dacă afară plouă, patul poate fi o mare prin care să navighezi în voie şi să pluteşti ziua-ntreagă. O somnolenţă plăcută, aproa­pe de vis sau, mai degrabă, de reverie, cu ceai aromat, cărţi, "pain au chocolat" şi ceva dragoste. Foto­gra­fiile unor astfel de dimineţi de luni trebuie să rămână un secret bine păzit, orice împărtăşire pe reţele sociale va rupe vraja vacanţei şi va arunca bucuriile secrete în narcisisme derizorii.
Alt scenariu: te trezeşti într-o zi de luni şi decizi să pleci. Nu foarte departe, nu trebuie să urci creste înzăpezite sau să înfrunţi jungla amazoniană, nici nu ai avea cum, căci ziua de luni are, totuşi, doar 24 de ore, aşa că e suficient să evadezi în parcul de lângă casă sau în pădurea de lângă oraş. În librăria de lângă cafeneaua preferată sau invers. Sau toate la un loc, şi atunci se cheamă că ai puterea magică de a trage de timp cât vrei şi de-a face o vacanţă întreagă dintr-o banală zi (putere rezervată numai celor iniţiaţi, care şi-au exersat-o îndelung, furând nenumărate zile de luni din săptămânile gri de non-vacanţă). Şi, atunci când dobândeşti asemenea puteri magice, poţi să chemi vacanţa oricând, doar închizi ochii şi laşi lucrurile să curgă încetişor, până când zgomotele lumii exterioare dispar de la sine şi rămâi doar tu cu tine. E şi asta o formă de a călători printre lumile bine puse la păstrare înăuntru, în folderele tale interioare cu fotografii, muzici şi întâmplări. Iar pentru asta nu trebuie să aştepţi ziua de luni sau vreo zi anume, e o mică joacă pe care poţi să o faci oricând. Cum spuneam, trebuie doar să închizi ochii şi să aluneci.

Dan Coman
"Dascăl să te faci, dragul bunicului"

Pentru mine, dintotdeauna, vara începe la sfârşitul anului şcolar. Şi dintotdeauna, sfârşitul verii vine oda­tă cu păstrăvii şi mă nedu­me­reşte. Mama mea e învăţătoare. Mătuşile şi unchii mei sunt profesori, învă­ţă­tori, edu­catori. La fel verişorii pri­mari, fra­tele meu, cei mai buni pri­eteni, soţia. În adolescenţă, eram con­vins că n-o să ajung să predau - ceea ce, normal, nu s-a întâmplat. Ba chiar meseria asta, pe care-o de­tes­tam pe atunci, a ajuns să îmi placă. "Das­căl să te faci, dragul bunicului - ăştia au cea mai mul­tă vacanţă. Toa­tă vara la dispoziţie". Ştia bunicul ce ştia. Ceea ce însă nu ştia el era len­toarea întoarcerii. Revenirea după aceste trei luni. Dificultatea de a găsi strategiile optime pentru a pre­lungi bucuria.
La început e cerul. Nu trece bine ju­mătatea lui august, că începe să co­boare. Prima schimbare vine din­spre margini: o anumită răceală în mişcări, o sub­ţirime ca de lamă, care aproape că taie privirea. Cu­­loarea se schimbă. O lim­pezime bruscă, un al­bas­tru de sticlă şi dia­mant, care aspreşte lu­mi­na, în­ve­lind-o în răcoare. Dacă pri­veşti de la fe­reas­­tra bu­că­tăriei poţi ve­dea umbrele. La început doar umbrele, miş­când în spatele soarelui. Când ce­rul coboară sufi­cient de mult, poţi vedea şi păs­tră­vii. Doi păstrăvi e­normi, negri, ieşind brusc din lumină, plutind lent şi scurt prin sticla aseptică a cerului, lăsând o linişte grea în urma lor, strălucind câteva clipe, în mişcarea de întoarcere, dispărând la fel de brusc, fără urmă. Doar câteva clipe, atât. Nimeni nu i-a văzut mai mult, nimeni nu i-a văzut două zile la rând. Dar apariţia asta scurtă a lor e suficientă ca să schimbe stările. Se ter­mină vara. Sunt primele semne care amintesc de schim­bare. Ritualurile trebuie regândite, ritmul zi­lelor - radical transformat. O tristeţe aproape invi­zi­bilă - ca o peliculă de praf - s-a aşternut peste toate.
Întoarcerea din vacanţă tre­buie făcută cu grijă. După trei luni, apariţia blocurilor de 4 şi de 7 etaje e ca desco­pe­ri­rea unor semne pe piele: nu tre­buie nici să te panichezi, nici să te comporţi cu indiferenţă. Cerul a coborât destul, multă vreme va rămâne acolo, as­cun­zând privirii lucruri cu care aceasta s-a deprins. Sim­ţurile trebuie domolite... Lu­mina care urcă şi coboară e încă suficient de stăpână pe mişcările ei ca lucrurile să se aşeze în ordine.
Mai întâi, cafeaua. Cea pregătită la ibric e ideală pentru vară, trebuie să con­tinui cu ea. O vreme, cel puţin, mă­car până la începutul iernii... Dacă pes­te vară ai fost nelipsit de la apariţia zo­ri­lor, trezeşte-te şi acum înainte de cinci. Pune apa la fiert, aşteaptă să clo­co­teas­că, caută să nu te grăbeşti. Ro­teşte lin­guriţa în ambele părţi, pune far­furioară deasupra. Uită-te pe fereastră până se lasă zaţul. Bucu­ria te va însoţi şi acum. O plăcere enormă de în­ceput de zi. N-o refuza. Dacă fumezi, fumează. Dacă nu, admiră cai­macul. Nu te grăbi: în curând se va lumina.
Mai apoi, dragostea. La început, lumina de toam­nă pune o foarte mică distanţă între trupuri. Ritmurile sunt altele decât cele din vacanţa care tocmai s-a încheiat, dar e cum nu se poate mai firesc. Corpurile sunt mai iuţi, apropierea se va face mai rar. Totul se reglează din lumină. Când nu e destulă lumină în jur, e mai bine să ieşi din ea şi s-o laşi celuilalt. În jurul unui singur om, lumina devine mai flexibilă şi poate creşte din nou, îşi va modifica treptat textura, se va rearanja. La început vor fi weekend-uri întregi în care casa se va lărgi într-atât, încât va deveni aproape imposibil să mai ieşi. Nu ieşi. Stai singur şi aşteaptă. Celălalt te va aduce cu siguranţă lângă el.
Apoi, plimbarea de seară. Cafeneaua unde te întâlneşti cu prietenii. Magazinul de unde cumperi ţigări, vânzătoarea care îţi zâmbeşte şi te serveşte fără să mai întrebe ce vrei. Lumina de toamnă care s-a prins ca o cămaşă între uşi şi flutură fără zgomot înăuntru şi afară. Câţiva elevi trecând în fugă strada, râzând. Şi, dintr-odată, vacanţa rămâne în urmă. Noile ritmuri s-au instalat. Nu trebuie decât să exersezi bucuria. Să n-o laşi să-ţi scape din mâini. Te întorci spre casă şi-ţi spui: la capătul zilei e lumina. O s-o las să strălucească până la sfârşit.

Foto: AGERPRES (2)