O dimineață cu... NORA IUGA - "Îmi iubesc Bucureștiul de mor!"

- Pentru că diminețile ei încep mai mereu cu cafea și o fereastră deschisă, m-a prevenit: interviul să fie într-o zi fără ploaie. Și cerul albastru a ținut cu noi. Dacă de vină au fost bucuriile ei, de-a dreptul solare, sau entuziasmul aprig, molipsitor, n-aș ști să spun. Știu doar că prietenii o strigă simplu, Nora. Nora care-alungă norii -

- Bună dimineața, Nora, ați văzut că e soare?

- Da, e foarte frumos astăzi. Știi, pe vremuri, dimineața era cea mai grozavă perioadă a zilei pentru mine. Citisem într-o revistă de femei, când eram foarte tânără, că prima dată când sari din pat, trebuie să te duci la fereastră, să o deschizi larg, să te uiți la cer și la soare și să-ți spui: "Sunt fru­moa­să!".

- Ați făcut asta și azi-dimineață?

- Nu, vai, am renunțat de mult la asta. După ce m-am îndrăgostit, și bărbatul meu mi-a adus argu­men­tul suprem că aș fi frumoasă, nu mi-au mai tre­buit adjuvantele respective. (râde) Diminețile mele nu mai sunt așa frumoase, îmi pare rău că trebuie să v-o spun, tocmai vouă, care mă știți plină de viață și de umor. Nu mă simt fizic bine dimineața, pe­semne că nu-i place corpului meu să se odihnească prea mult. Din fericire, am tot felul de tertipuri de alungat răul.

- Le împărtășiți și cu noi?

- Îmi trebuie cam o oră, o oră și ceva, până la starea de bine. Încep cu dușul, apoi vin ștersul cu prosopul, frecatul pe spate, cum m-a învățat mama, cu prosopul prins de un colț cu o mână și de celălalt cu cealaltă. Îmi pun sângele în mișcare și încep să umblu goală prin casă. Și asta e o plăcere nebună. Goa­lă, goală, ca la 2 Mai, unde făceam pe vremuri nu­dism, toată familia. Să te simți ca primul om care a apărut pe pământ, să te bucuri de apă, de tot ce e în jurul tău, de o ră­dă­cină de copac pe care o des­co­peri, o rozi și descoperi că-i dul­ce. Ei, și toate lucrurile as­tea readuc viața în mine.

- Aveți și ritualuri din ce­lelalte, mai culturale? Tabie­turi...

- Oh, da, nu pot uita ar­tificiul oglinzii, pentru că mă uit în oglindă și, culmea (dar știu că o să par ridicolă), îi mulțumesc lui Dumnezeu că la 85 de ani arăt cum arăt. Cât despre ca­fea... Doamne, câte oma­gii adu­se cafelei sunt în toată literatura! Balzac, cred că nu mai termină niciodată de băut cafea. Cafeaua e primul lucru pe care-l fac, pentru că mă stimulează cerebral foarte ta­re. Iar pentru mi­ne, stimulul cere­bral e la fel de im­portant ca un ma­saj sau ca o tură de ba­zin de înot. Pentru că eu, în rest, nu mai fac ni­mic alt­ceva. Tot restul, gătitul, cu­ră­țenia, sunt pentru mine niște corvezi pe care mi le dictează necesitatea. Dar vezi bine că animalul din mine, corpul ăsta, are și el nevoie de mișcare și bine că e așa. Că eu iubesc atât de mult scrisul, de care nu mă pot despărți nicio clipă, încât, dacă nu mi-ar fi foame, aș scrie întruna, riscând să nu mai ies niciodată din casă. (râde)

- Dar în vacanță, undeva, ați fost plecată vara asta?

- Eu niciodată nu-mi propun să merg în va­canță. Dar nu pentru că am îmbătrânit, nici când eram tânără nu-mi propuneam. Toată viața mi-a plăcut să las lucrurile să vină de la sine. Vacanțele noastre au fost în general minunate, pentru că ne iubeam foarte mult toți trei (Nora are și un băiat - n.r.) și pentru că râdeam mult. Pentru noi, marile călătorii în care am descoperit lumea au fost Fă­gă­rașii, Piatra Craiului, Bucegii. Nu am suferit nicio cli­pă că nu am fost la Copacabana sau la Monte Carlo. E drept că în copilărie, când mama mea, ba­lerină, umbla în turnee, am avut par­te de multe călătorii. Am stat 4, 5 ani în Germania, Belgia și Olanda. Iar după ce am împlinit 70 de ani, am stat la fel de mult timp la Berlin, pe cât stăteam și în țară. Acum s-a ter­minat cu călătoriile. Și totuși, am avut și anul ăsta vacanță, am avut parte de o ieșire minunată la Coma­na, unde am fost bucuroasă că am fost invitată la o comemorare a lui Gellu Naum, un festival aflat la pri­ma ediție.

- A fost frumos?

- A fost minunat. Am revăzut căsuța aceea modestă neschimbată, exact cum au lă­sat-o ei, Gellu cu Lygia, am văzut eleșteul de jos, înconjurat de stuf, gărduțul de nuiele, curtea lor înierbată... A fost de o frumusețe și de o naturalețe fără margini. Și ca să spun adevărul până la ca­păt, am mai avut o mică vacanță și la Sibiu, un oraș de care mă simt foarte legată. Pentru că acolo am petrecut niște ani în adolescență, pentru că acolo am studiat la Ursuline și tot acolo am scris primele mele poeme. Dar mai ales, pentru că acolo mă simt foarte, foarte iubită. La Sibiu, am prezentat cartea lui Christel Un­gar, la o lan­sare, și apoi, cu pri­etenii mei, am co­lindat minu­natele străzi ale Sibiului de jos. M-am amu­zat grozav să con­stat că pe foarte multe case vechi, de pe la 1300, 1500, era jos, pe zid, de­senat un câi­ne mic negru. Același.

- Dacă ar fi să retrăiți o vacanță, cu cine și unde v-ați dori să fiți a­cum?

- Știu exact ce aș vrea să retrăiesc. Era 23 apri­lie, ziua de Sfântu Gheorghe, ziua lui Nino, bărbatul meu. Ne cunoscusem de o săptămână la un cenaclu și-mi plăcuse de la început. Voiam să-i fac un ca­dou, dar eram groaznic de săraci. El lucra pe un șan­tier de construcții, fiindcă tatăl lui făcuse pușcărie politică, iar eu lucram la biblioteca de stat. Am cumpărat o sticluță cu gât înalt, de jumătate de litru de vin spu­mant, și ne-am întâlnit la Foișorul de Foc, unde era o cârciumă prăpădită, plină de bețivani. Acolo ne-am așezat la o masă și am tot vorbit. Am vor­bit despre poezie. Și el scria, și eu scriam, ne ui­tam în ochi și, la un moment dat, el a spus: "Aș vrea ca basmul să nu se termine niciodată". Și asta a fost tot. Asta aș vrea să retrăiesc.

- Spuneați că nu mai des­chideți dimineața fe­restrele ca pe vremuri...

- Ba da, ba da, ferestrele le deschid, ador cerul, soa­rele, aerul. Dar nu mai am chef să spun: "Ești fru­moa­să, Nora! Ești fericită! Fugi, azi ai să găsești în scorbura copacului vostru o scri­so­rică". Asta era cu mult îna­inte de Nino, copacul era lân­gă o casă veche de lângă Maria Rosetti, eu alergam și o luam și lăsam alta în loc.

- Azi vă ajunge doar ceea ce se vede pe geam?

- Da. Pentru că îmi iu­besc la nebunie, nu doar natura, ci și orașul. Îmi iu­besc Bucureștiul de mor. Așa cum este el, hulit din toate părțile, mi se pare un oraș nemaipomenit de frumos, tocmai pentru că este atât de neasemănător, atât de divers. Parcă ar fi un bâlci cu de toate, are în el și susul, și josul, și fru­mosul, și urâtul, și mur­darul, și curatul, și intelec­tua­lul, și ultimul borfaș. Și asta înseamnă viață, înțelegi? Când văd coafatele alea de sate din Elveția, toa­te di­chisite, rujate, date cu fond de ten, cu pădurile lor per­fect pieptănate, înnebunesc!

- Ce se vede de la fereastra dumneavoastră, Nora?

- Locuiesc destul de sus, la etajul șase, și când deschid fereastra e nemaipomenit. Dacă mă uit în jos, nu văd case, văd doar crengi de copaci și o mare de frunze care se clatină, o mare de verde care tremură sub ochii mei. Sunt numai tei în jurul blocului meu. În iunie e ceva uluitor, sunt tot timpul invadată de parfumul lor.

- Mirosuri, culori... Pot transforma o zi într-o ade­vărată sărbătoare. Dumneavastră ce ați alege? Care credeți că e ingredientul magic al unei adevă­rate vacanțe?

- Iubirea. Oriunde te-ai duce, dacă ești cu omul pe care-l iubești, ți se pare cea mai frumoasă vacanță din lume. Dar dacă locul contează prea puțin, drumul, ei bine, e foarte important. Multe lucruri ne sunt scrise pe lumea asta. Trebuie doar să ne lăsăm în voia pașilor, în voia drumului, să nu încercăm să opunem, la ce vrea drumul, planul nostru, că planul e un mare dușman al omului. Mi-a spus odată un rus alb din Belarus, un bătrân foarte înțelept, un fel de ermit: "Să știi că intenția, în toată existența noastră pe pământ, și pe unde om mai colinda după ce mu­rim, nu e niciodată a omului și nici măcar a naturii. Intenția e a drumului! Lasă-te în voia lui!".

Foto: AGERPRES (1)