În pustietatea capelei de la Sansevero, situată chiar în inima oraşului Napoli, două umbre se deplasează discret printre statuile prăfuite. Cea care merge în faţă este a unuia dintre gardienii pe care puternica familie di Sangro i-a angajat pentru a supraveghea capela şi operele de artă care se află înăuntru. În spatele lui păşeşte Fabio di Stigliano, un jurnalist local, hotărât să verifice dacă zvonurile macabre care circulă despre torturile care s-au practicat în pivniţele templului sunt adevărate. După ce a coborât scările de piatră veche, care duc direct la subsol, di Stigliano a descoperit un lucru cutremurător: închise în două dulapuri de lemn, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte trofee de vânătoare, două cadavre omeneşti te făceau să încremeneşti. Unul dintre ele, mai mic, stă în picioare, cu braţele de-a lungul corpului. Celălalt are o mână ridicată deasupra capului şi este înclinat pe spate, ca şi cum ar suporta o foarte mare durere. Dar nu atitudinea corpurilor te şochează cel mai tare, ci faptul că fiecare dintre vene, artere şi viscere s-a păstrat perfect. Ele au fost pur şi simplu pietrificate.
Experienţă macabră
Prinţul Raimondo provenea dintr-o familie foarte aplecată asupra ezoterismului şi a practicilor oculte hinduse. Cunoscând foarte bine lumea complexă a alchimiei, el a început să facă experienţe de palingenezie. La fel ca şi obţinerea pietrei filozofale, palingenezia este unul dintre marile vise dintotdeauna ale alchimiştilor: să facă să renască din cenuşă fiinţe omeneşti, animale sau plante. Pentru a nu fi acuzat de necromanţie, di Sangro păstrează secretul asupra incursiunilor sale în cimitire sau în cripta familială, care au drept scop obţinerea materiei prime necesare obscurelor sale cercetări, întreprinse în laboratorul palatului Sangro. Dacă ar fi să ne ghidăm după o legendă locală, primele rezultate palingenezice satisfăcătoare le-a obţinut prin 1754, când, încercând să calcineze nişte oase omeneşti, a spart din greşeală un flacon cu cenuşă în apropierea cuptorului. La câteva secunde după ce conţinutul flaconului s-a răspândit, di Sangro şi ajutorul său, pe nume Origlia, au văzut, uluiţi, un bărbat de vârstă mijlocie, complet dezbrăcat, care a apărut din cenuşă. Imaginea s-a volatilizat însă în câteva clipe. Acest succes efemer nu i-a mai reuşit niciodată nobilului alchimist, dar l-a mobilizat în cercetările sale. Din 1760, el s-a consacrat definitiv studiului palingeneziei, beneficiind şi de ajutorul inestimabil al unuia dintre cei mai cunoscuţi medici anatomişti ai epocii, Giuseppe Salerno. Împreună, au reuşit să construiască cele două "maşinării anatomice" care au rămas până în zilele noastre.
În căutarea luminii eterne
În 1756, Raimondo di Sangro publică în Franţa unul dintre ultimele sale texte cunoscute: o dizertaţie despre o lampă antică. Aici, explică cum în cercetările sale de palingenezie, a descoperit din întâmplare un combustibil (obţinut din oase omeneşti) care nu se consuma niciodată, deşi ardea. A tras concluzia că această substanţă era folosită în Antichitate şi stătea la baza lămpilor cunoscute sub numele de "lumini eterne", descoperite ocazional în nişte morminte vechi. Cei care au deschis enclavele funerare au găsit în interiorul lor o lumină ciudată, răspândită de nişte lămpi care păreau să ardă de secole întregi.
Dar, fără îndoială, "lampa eternă" cea mai faimoasă pentru mediile magico-ezoterice frecventate de prinţul polivalent a fost aceea care s-a descoperit către anul 1604, în mormântul lui Christian Rosenkreuz, cel care avea să-şi dea câţiva ani mai târziu numele puternicei societăţi secrete a frăţiei rosicruciene. Conform textelor acestei organizaţii, s-au descoperit în mormântul lui Rosenkreuz, în afară de "lămpile eterne", şi nişte oglinzi cu virtuţi miraculoase, precum şi nişte ciudate "maşini vorbitoare", strămoaşe ale magnetofoanelor.
După cum trebuie să ne aşteptăm din partea oricărui ezoterist care se respectă, di Sangro şi-a realizat opera codificând componentele inepuizabilei sale surse de iluminat, ascunzând formula într-unul dintre pliurile statuilor sale de marmură. Şi nu degeaba prinţul se bucură şi de un mare renume de criptograf. El s-a specializat în lectura şi scrierea de tip "quipu", de sorginte peruviană, nişte corzi cu noduri multicolore pe care incaşii le utilizau pentru recensământul populaţiei, pentru a contabiliza recoltele şi chiar pentru a scrie poeme epice complete, matodă care care l-a ajutat pe bizarul prinţ să decodifice texte vechi, de origini foarte diverse.
Nu vom şti niciodată care a fost adevăratul nivel de cunoştinţe atins de către prinţ. Niciodată un alchimist nu lasă în urma sa dovezi despre lucrările pe care le-a întreprins, şi nici piste care ar putea fi urmate de nişte profani. Asta este tradiţia alchimiei. Din această cauză, cei care au căutat laboratorul prinţului Raimondo după moartea sa, nu l-au găsit niciodată. Nu s-a mai găsit nicio eprubetă, niciun cuptor, niciun carnet de notiţe, nici în interiorul palatului familiei di Sangro, şi nici în interiorul sau subsolurile capelei. Cu toate acestea, acum câţiva ani, în timpul lucrărilor de refacere a fundaţiei templului, au fost descoperite câteva recipiente de sticlă, tipice unui laborator de alchimie.
LIVIU ŞUTEU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
