Misterul oamenilor pietrificați

Redactia
- La mijlocul secolului al 18-lea, prințul napolitan Raimondo di Sangro a realizat o ciudată experiență: închis în laboratorul său de alchimie, nobilul italian a reușit, printr-un procedeu care în zilele noastre este necunoscut, să pietrifice două corpuri pentru a le evita descompunerea. Rezultatul acestei munci macabre este vizibil și azi, în Italia -

În pustietatea capelei de la Sansevero, situată chiar în inima orașului Napoli, două umbre se deplasează discret printre statuile prăfuite. Cea care merge în față este a unuia dintre gardienii pe care puternica familie di Sangro i-a angajat pentru a supraveghea capela și operele de artă care se află înăuntru. În spatele lui pășește Fabio di Stigliano, un jurnalist local, hotărât să verifice dacă zvonurile macabre care circulă despre torturile care s-au practicat în pivnițele templului sunt adevărate. După ce a coborât scările de piatră veche, care duc direct la subsol, di Stigliano a descoperit un lucru cutre­mu­rător: închise în două dulapuri de lemn, ca și cum ar fi fost vorba de niște trofee de vânătoare, două ca­davre omenești te făceau să încremenești. Unul din­tre ele, mai mic, stă în picioare, cu brațele de-a lun­gul corpului. Celălalt are o mână ridicată deasupra capului și este înclinat pe spate, ca și cum ar suporta o foarte mare durere. Dar nu atitudinea corpurilor te șochează cel mai tare, ci faptul că fiecare dintre vene, artere și viscere s-a păstrat perfect. Ele au fost pur și simplu pietrificate.

Experiență macabră

Toată povestea a început în 1994. De când di Stigliano a confirmat existența celor două "mași­nă­rii anatomice" (nume dat cadavrelor de însuși cre­atorul lor, prin 1763), acestea nu și-au mai schimbat nimic din aspect. Sunt păstrate în două vitrine ovale, în subsolul capelei, la dispoziția curioșilor care do­resc să contemple acest spectacol dezgustător. Des­pre felul în care prințul Raimondo di Sangro a pie­trificat venele celor două corpuri s-au lansat foarte multe ipoteze. La vremea aceea, se afirma că vic­ti­mele erau doi dintre servitorii prințului, pe care aces­ta îi sacrificase, pentru a face experiențe pe ei. Au existat însă și sceptici, care s-au îndoit că un aseme­nea gânditor și nobil ilustru ar fi putut să comită ase­menea atrocități.
Prințul Raimondo provenea dintr-o familie foarte aplecată asupra ezoterismului și a practicilor oculte hinduse. Cunoscând foarte bine lumea complexă a al­chimiei, el a început să facă experiențe de pa­lingenezie. La fel ca și obținerea pietrei filozofale, pa­lin­genezia este unul dintre marile vise dintot­dea­una ale alchimiștilor: să facă să renască din cenușă ființe omenești, animale sau plante. Pentru a nu fi acu­zat de necromanție, di Sangro păstrează secretul asupra incursiunilor sale în cimitire sau în cripta fa­milială, care au drept scop obținerea materiei prime necesare obscurelor sale cercetări, întreprinse în laboratorul palatului Sangro. Dacă ar fi să ne ghidăm după o legendă locală, primele rezultate palinge­ne­zice satisfăcătoare le-a obținut prin 1754, când, încercând să calcineze niște oase omenești, a spart din greșeală un flacon cu cenușă în apropierea cuptorului. La câteva secunde după ce conținutul flaconului s-a răspândit, di Sangro și ajutorul său, pe nume Origlia, au văzut, uluiți, un bărbat de vârstă mijlo­cie, complet dezbrăcat, care a apărut din cenușă. Imaginea s-a volatilizat însă în câteva clipe. Acest succes efemer nu i-a mai reușit niciodată nobilului al­chi­mist, dar l-a mobilizat în cercetările sale. Din 1760, el s-a consacrat definitiv studiului palinge­neziei, beneficiind și de ajutorul ines­timabil al unuia dintre cei mai cunoscuți medici anatomiști ai epocii, Giu­seppe Sa­lerno. Împreună, au reușit să cons­tru­iască cele două "mașinării anatomice" care au rămas până în zilele noastre.
Observate mai de aproape, cele două trupuri pietrificate se remarcă prin faptul că sunt două corpuri de sex opus. Cel mai mic dintre ele, care stă în poziție normală, și-a conservat testiculele, pe când celălalt, care este fără îndoială cel al unei femei, are inima foarte dilatată și ochii perfect intacți. Dilatarea inimii și poziția brațelor arată că femeia a murit în timpul unui efort fizic foarte mare. Poate în timpul unei nașteri. Câțiva medici care au stu­diat cu atenție corpul cred că această femeie, pentru a-și ușura durerile nașterii, s-a agățat de marginea patului cu una dintre mâini, murind în timp ce încerca să nască. Această explicație comportă o mare lacună: dacă di Sangro a realizat experiența pe un cadavru, cum a procedat? Cum a putut pietrifica mii de vene și vinișoare, adesea de subțirimi mili­metrice? Răspunsul este teri­fiant: procesul de pietrificare nu s-a putut realiza decât în urma injectării unui produs necunoscut, răspândit în tot organismul. Cu alte cuvinte: victimele au fost vii, inima lor a răspândit în întreg cor­pul soluția pietri­fi­ca­toare. Pentru a evita orice acuzare de asasinat, prințul Raimondo a extirpat stomacurile celor două corpuri, împiedicând iden­ti­fi­carea metodelor sale foarte puțin or­to­doxe, dar un text bizar, publicat în tim­pul vieții prințu­lui, prin 1766, inti­tu­lat "Notă scurtă asupra a ceea ce se vede în casa prin­cipelui de San­se­vero, D. Raimondo di Sangro, în orașul Napoli", afirmă că în esofagul și în ini­ma femeii se puteau observa semne evi­dente de otrăvire prin înghițirea de substanțe toxice. Dar cele două corpuri pietrificate n-au fost singurele experiențe alchimice ale prințului Raimondo di Sangro.

În căutarea luminii eterne

În afara rangului său nobiliar, prințul di Sangro a reușit să atingă o poziție politică extraordinară pentru timpul său. În 1750, făcea parte din francmasonerie și accepta statutul Lojei Aleșilor sau a Răzbu­nă­torilor lui Hiram. Această lojă-cheie în istoria ma­soneriei din Italia s-a inspirat din numele ar­hi­tectului fenician Hiram, care, conform legendei, a fost cel care a construit templul lui Solomon, punând și ba­zele francmasoneriei moderne. Si­gur este că di Sangro a jucat în cadrul ei un rol foarte activ. A scris "Constituția Lojei din Anglia" în 1751, a participat la ela­borarea statutului unui Tri­bunal de Justiție ma­sonic cu caracter secret, a tradus și pu­blicat (fără au­torizarea ins­tan­țelor ecleziastice) nu­meroase texte oculte de origine clar ma­sonică. A creat prima presă mul­ticoloră, capabilă să im­pri­me dintr-o singură apă­sare toa­te culo­rile pe o pagină. A rea­lizat un car capabil să se deplaseze pe uscat și pe apă, o puș­că ce se încărca mult mai rapid decât celelalte din vremea sa. Dar mai ales, și asta grație cunoș­tin­țelor sale foarte largi în domeniul alchimiei, a izbutit să mo­deleze materiale de o du­ri­tate mare, cum ar fi marmura, căreia i-a modificat tăria, plastifiind-o. Dovada: magnificele statui care ocupă etajul su­pe­rior al capelei din San­severo. A construit și o par­do­seală labi­rintică, tra­sată minuțios cu ajutorul unor fragmente subtile de marmură în culori de o to­nalitate foarte precisă. Tot în labo­ra­torul său a rea­lizat culorile care au fost folosite în decorarea tava­nu­lui. Dar, cea mai enigmatică dintre ex­periențele sale a fost crearea unui com­bustibil care să ardă, pus într-o lam­pă, vreme de secole.
În 1756, Raimondo di Sangro publică în Franța unul dintre ultimele sale texte cunoscute: o di­zertație des­pre o lampă antică. Aici, explică cum în cercetările sale de palin­genezie, a descoperit din în­tâmplare un com­bustibil (obținut din oase ome­nești) care nu se consuma niciodată, deși ardea. A tras concluzia că această substanță era folosită în Antichitate și stătea la baza lămpilor cunoscute sub numele de "lumini eterne", des­co­perite ocazional în niște mor­minte vechi. Cei care au deschis enclavele funerare au găsit în interiorul lor o lumină ciudată, răspândită de niște lămpi care păreau să ardă de secole în­tregi. Câțiva mari părinți ai bise­ricii, cum ar fi, de exemplu, Sfân­tul Augustin, au făcut și ei aluzie la existența acestor lămpi inex­tinc­tibile ce se aflau în interiorul templelor țărănești dedicate zeiței Venus. Ba se spunea chiar că o astfel de lampă fusese descoperită în mor­mân­tul pa­pei Bonifaciu al VIII-lea.
Dar, fără îndoială, "lampa eternă" cea mai fai­moa­să pentru mediile magico-ezo­te­rice frecventate de prin­țul polivalent a fost aceea care s-a descoperit către anul 1604, în mor­mântul lui Christian Rosen­kreuz, cel care avea să-și dea câțiva ani mai târziu numele puter­nicei societăți secrete a frăției rosicruciene. Conform textelor acestei or­ga­nizații, s-au descoperit în mor­mân­tul lui Rosen­kreuz, în afară de "lămpile eterne", și niște oglinzi cu virtuți mi­ra­culoase, pre­cum și niște ciudate "ma­șini vorbitoare", strămoașe ale mag­ne­to­foanelor.
După cum trebuie să ne așteptăm din partea oricărui ezoterist care se respectă, di Sangro și-a realizat opera co­­dificând com­­po­nentele ine­pu­iza­bilei sale surse de ilu­mi­nat, as­cunzând for­­mula în­tr-unul dintre pliurile statuilor sale de marmură. Și nu degeaba prințul se bucură și de un mare re­nume de crip­to­graf. El s-a spe­cializat în lectura și scrierea de tip "quipu", de sor­ginte pe­ruviană, niște corzi cu no­duri multi­colore pe care incașii le utili­zau pentru re­censământul popu­­la­ției, pen­tru a contabiliza re­coltele și chiar pentru a scrie poeme epice com­plete, matodă care care l-a aju­tat pe bizarul prinț să decodifice texte vechi, de origini foarte di­ver­se.
Nu vom ști niciodată care a fost adevăratul nivel de cu­noș­tințe atins de către prinț. Nicio­dată un alchi­mist nu lasă în urma sa dovezi des­pre lucrările pe care le-a întreprins, și nici piste care ar putea fi urmate de niște profani. Asta este tradiția al­chimiei. Din această cauză, cei care au căutat laboratorul prințului Rai­mondo după moartea sa, nu l-au găsit niciodată. Nu s-a mai găsit nicio epru­betă, niciun cuptor, niciun carnet de notițe, nici în interiorul palatului familiei di Sangro, și nici în in­teriorul sau subsolurile capelei. Cu toate acestea, acum câțiva ani, în timpul lucrărilor de refacere a fun­dației templului, au fost descoperite câteva recipiente de sticlă, tipice unui laborator de alchimie. Acestea sunt poate singura legătură cu "ma­șinăriile ana­tomice" care ar putea să mărturisească exis­tența reală a ex­pe­riențelor atât de contro­ver­sa­tului prinț Raimondo. O cercetătoare napolitană afirmă că templul este un adevărat "Drum Ini­ția­tic", în stilul a­celora ca­re pot fi des­co­pe­rite în multe dintre ma­­rile ca­te­dra­le go­­tice din lume, cum ar fi de e­xemplu ce­le de la Chartres sau A­miens. Se pa­re că templul prin­țului este cons­truit pe ru­inele unui foar­te vechi tem­plu egip­tean de ori­gine ale­xan­­dri­nă, de­di­cat zei­ței Isis.

LIVIU ȘUTEU