În pustietatea capelei de la Sansevero, situată chiar în inima orașului Napoli, două umbre se deplasează discret printre statuile prăfuite. Cea care merge în față este a unuia dintre gardienii pe care puternica familie di Sangro i-a angajat pentru a supraveghea capela și operele de artă care se află înăuntru. În spatele lui pășește Fabio di Stigliano, un jurnalist local, hotărât să verifice dacă zvonurile macabre care circulă despre torturile care s-au practicat în pivnițele templului sunt adevărate. După ce a coborât scările de piatră veche, care duc direct la subsol, di Stigliano a descoperit un lucru cutremurător: închise în două dulapuri de lemn, ca și cum ar fi fost vorba de niște trofee de vânătoare, două cadavre omenești te făceau să încremenești. Unul dintre ele, mai mic, stă în picioare, cu brațele de-a lungul corpului. Celălalt are o mână ridicată deasupra capului și este înclinat pe spate, ca și cum ar suporta o foarte mare durere. Dar nu atitudinea corpurilor te șochează cel mai tare, ci faptul că fiecare dintre vene, artere și viscere s-a păstrat perfect. Ele au fost pur și simplu pietrificate.
Experiență macabră
Toată povestea a început în 1994. De când di Stigliano a confirmat existența celor două "mașinării anatomice" (nume dat cadavrelor de însuși creatorul lor, prin 1763), acestea nu și-au mai schimbat nimic din aspect. Sunt păstrate în două vitrine ovale, în subsolul capelei, la dispoziția curioșilor care doresc să contemple acest spectacol dezgustător. Despre felul în care prințul Raimondo di Sangro a pietrificat venele celor două corpuri s-au lansat foarte multe ipoteze. La vremea aceea, se afirma că victimele erau doi dintre servitorii prințului, pe care acesta îi sacrificase, pentru a face experiențe pe ei. Au existat însă și sceptici, care s-au îndoit că un asemenea gânditor și nobil ilustru ar fi putut să comită asemenea atrocități.
Prințul Raimondo provenea dintr-o familie foarte aplecată asupra ezoterismului și a practicilor oculte hinduse. Cunoscând foarte bine lumea complexă a alchimiei, el a început să facă experiențe de palingenezie. La fel ca și obținerea pietrei filozofale, palingenezia este unul dintre marile vise dintotdeauna ale alchimiștilor: să facă să renască din cenușă ființe omenești, animale sau plante. Pentru a nu fi acuzat de necromanție, di Sangro păstrează secretul asupra incursiunilor sale în cimitire sau în cripta familială, care au drept scop obținerea materiei prime necesare obscurelor sale cercetări, întreprinse în laboratorul palatului Sangro. Dacă ar fi să ne ghidăm după o legendă locală, primele rezultate palingenezice satisfăcătoare le-a obținut prin 1754, când, încercând să calcineze niște oase omenești, a spart din greșeală un flacon cu cenușă în apropierea cuptorului. La câteva secunde după ce conținutul flaconului s-a răspândit, di Sangro și ajutorul său, pe nume Origlia, au văzut, uluiți, un bărbat de vârstă mijlocie, complet dezbrăcat, care a apărut din cenușă. Imaginea s-a volatilizat însă în câteva clipe. Acest succes efemer nu i-a mai reușit niciodată nobilului alchimist, dar l-a mobilizat în cercetările sale. Din 1760, el s-a consacrat definitiv studiului palingeneziei, beneficiind și de ajutorul inestimabil al unuia dintre cei mai cunoscuți medici anatomiști ai epocii, Giuseppe Salerno. Împreună, au reușit să construiască cele două "mașinării anatomice" care au rămas până în zilele noastre.
Observate mai de aproape, cele două trupuri pietrificate se remarcă prin faptul că sunt două corpuri de sex opus. Cel mai mic dintre ele, care stă în poziție normală, și-a conservat testiculele, pe când celălalt, care este fără îndoială cel al unei femei, are inima foarte dilatată și ochii perfect intacți. Dilatarea inimii și poziția brațelor arată că femeia a murit în timpul unui efort fizic foarte mare. Poate în timpul unei nașteri. Câțiva medici care au studiat cu atenție corpul cred că această femeie, pentru a-și ușura durerile nașterii, s-a agățat de marginea patului cu una dintre mâini, murind în timp ce încerca să nască. Această explicație comportă o mare lacună: dacă di Sangro a realizat experiența pe un cadavru, cum a procedat? Cum a putut pietrifica mii de vene și vinișoare, adesea de subțirimi milimetrice? Răspunsul este terifiant: procesul de pietrificare nu s-a putut realiza decât în urma injectării unui produs necunoscut, răspândit în tot organismul. Cu alte cuvinte: victimele au fost vii, inima lor a răspândit în întreg corpul soluția pietrificatoare. Pentru a evita orice acuzare de asasinat, prințul Raimondo a extirpat stomacurile celor două corpuri, împiedicând identificarea metodelor sale foarte puțin ortodoxe, dar un text bizar, publicat în timpul vieții prințului, prin 1766, intitulat "Notă scurtă asupra a ceea ce se vede în casa principelui de Sansevero, D. Raimondo di Sangro, în orașul Napoli", afirmă că în esofagul și în inima femeii se puteau observa semne evidente de otrăvire prin înghițirea de substanțe toxice. Dar cele două corpuri pietrificate n-au fost singurele experiențe alchimice ale prințului Raimondo di Sangro.
În căutarea luminii eterne
În afara rangului său nobiliar, prințul di Sangro a reușit să atingă o poziție politică extraordinară pentru timpul său. În 1750, făcea parte din francmasonerie și accepta statutul Lojei Aleșilor sau a Răzbunătorilor lui Hiram. Această lojă-cheie în istoria masoneriei din Italia s-a inspirat din numele arhitectului fenician Hiram, care, conform legendei, a fost cel care a construit templul lui Solomon, punând și bazele francmasoneriei moderne. Sigur este că di Sangro a jucat în cadrul ei un rol foarte activ. A scris "Constituția Lojei din Anglia" în 1751, a participat la elaborarea statutului unui Tribunal de Justiție masonic cu caracter secret, a tradus și publicat (fără autorizarea instanțelor ecleziastice) numeroase texte oculte de origine clar masonică. A creat prima presă multicoloră, capabilă să imprime dintr-o singură apăsare toate culorile pe o pagină. A realizat un car capabil să se deplaseze pe uscat și pe apă, o pușcă ce se încărca mult mai rapid decât celelalte din vremea sa. Dar mai ales, și asta grație cunoștințelor sale foarte largi în domeniul alchimiei, a izbutit să modeleze materiale de o duritate mare, cum ar fi marmura, căreia i-a modificat tăria, plastifiind-o. Dovada: magnificele statui care ocupă etajul superior al capelei din Sansevero. A construit și o pardoseală labirintică, trasată minuțios cu ajutorul unor fragmente subtile de marmură în culori de o tonalitate foarte precisă. Tot în laboratorul său a realizat culorile care au fost folosite în decorarea tavanului. Dar, cea mai enigmatică dintre experiențele sale a fost crearea unui combustibil care să ardă, pus într-o lampă, vreme de secole.
În 1756, Raimondo di Sangro publică în Franța unul dintre ultimele sale texte cunoscute: o dizertație despre o lampă antică. Aici, explică cum în cercetările sale de palingenezie, a descoperit din întâmplare un combustibil (obținut din oase omenești) care nu se consuma niciodată, deși ardea. A tras concluzia că această substanță era folosită în Antichitate și stătea la baza lămpilor cunoscute sub numele de "lumini eterne", descoperite ocazional în niște morminte vechi. Cei care au deschis enclavele funerare au găsit în interiorul lor o lumină ciudată, răspândită de niște lămpi care păreau să ardă de secole întregi. Câțiva mari părinți ai bisericii, cum ar fi, de exemplu, Sfântul Augustin, au făcut și ei aluzie la existența acestor lămpi inextinctibile ce se aflau în interiorul templelor țărănești dedicate zeiței Venus. Ba se spunea chiar că o astfel de lampă fusese descoperită în mormântul papei Bonifaciu al VIII-lea.
Dar, fără îndoială, "lampa eternă" cea mai faimoasă pentru mediile magico-ezoterice frecventate de prințul polivalent a fost aceea care s-a descoperit către anul 1604, în mormântul lui Christian Rosenkreuz, cel care avea să-și dea câțiva ani mai târziu numele puternicei societăți secrete a frăției rosicruciene. Conform textelor acestei organizații, s-au descoperit în mormântul lui Rosenkreuz, în afară de "lămpile eterne", și niște oglinzi cu virtuți miraculoase, precum și niște ciudate "mașini vorbitoare", strămoașe ale magnetofoanelor.
După cum trebuie să ne așteptăm din partea oricărui ezoterist care se respectă, di Sangro și-a realizat opera codificând componentele inepuizabilei sale surse de iluminat, ascunzând formula într-unul dintre pliurile statuilor sale de marmură. Și nu degeaba prințul se bucură și de un mare renume de criptograf. El s-a specializat în lectura și scrierea de tip "quipu", de sorginte peruviană, niște corzi cu noduri multicolore pe care incașii le utilizau pentru recensământul populației, pentru a contabiliza recoltele și chiar pentru a scrie poeme epice complete, matodă care care l-a ajutat pe bizarul prinț să decodifice texte vechi, de origini foarte diverse.
Nu vom ști niciodată care a fost adevăratul nivel de cunoștințe atins de către prinț. Niciodată un alchimist nu lasă în urma sa dovezi despre lucrările pe care le-a întreprins, și nici piste care ar putea fi urmate de niște profani. Asta este tradiția alchimiei. Din această cauză, cei care au căutat laboratorul prințului Raimondo după moartea sa, nu l-au găsit niciodată. Nu s-a mai găsit nicio eprubetă, niciun cuptor, niciun carnet de notițe, nici în interiorul palatului familiei di Sangro, și nici în interiorul sau subsolurile capelei. Cu toate acestea, acum câțiva ani, în timpul lucrărilor de refacere a fundației templului, au fost descoperite câteva recipiente de sticlă, tipice unui laborator de alchimie. Acestea sunt poate singura legătură cu "mașinăriile anatomice" care ar putea să mărturisească existența reală a experiențelor atât de controversatului prinț Raimondo. O cercetătoare napolitană afirmă că templul este un adevărat "Drum Inițiatic", în stilul acelora care pot fi descoperite în multe dintre marile catedrale gotice din lume, cum ar fi de exemplu cele de la Chartres sau Amiens. Se pare că templul prințului este construit pe ruinele unui foarte vechi templu egiptean de origine alexandrină, dedicat zeiței Isis.
LIVIU ȘUTEU