Anchetă - Cum să prelungim vacanța?

Dia Radu
- Vacanța aproape s-a încheiat. Cum să facem ca starea de liniște și de pace, starea de a fi, fără de a face, din zilele însorite, să rămână cu noi, și la întoarcerea acasă, în viața, noastră de zi cu zi? -

Dan C. Mihăilescu
Mitologie personală


Până la primul infarct și, deci, primele săptămâni de spitalizare din viață, nu mă gândisem niciodată la amintiri, ca la o enormă, vitalizantă avuție sufle­tească. Tot ce însemnase până atunci vacanță - adică libertate, plăceri, nepăsare, visătorie, haihuială pe dealuri și prin păduri - consumasem cu inconștiență, fie non­șa­lant, ca pe o sumă narcisiacă de ca­pricii, fie la modul igienic: simplă petrecere a concediului între două paranteze de hărnicie "în câmpul mun­cii".
Abia odată țintuit de perfuzor, cu ochii-n tavan și mintea-n trecut, m-au năpădit vindecător imagini, sunete și chiar miresme, din cele mai dragi locuri colindate când­va, pe care le crezusem demult uitate, digerate, evacuate din memoria afectivă. Fixam hipnotic o fisură sau o pată pe zid, plos­ca de sub patul vecinului, un fir de lu­­mină într-un colț de fereastră și mă teleportam (cu voința și exasperarea lui Cristopher Reeve din Undeva, cândva) în livada bunicilor, pe prici la Mălăiești sau pe tăpșanul Dragomirnei, ațipind în claia de fân, ascultând șipotul ploii pe șița acoperișului, zbaterea lemnelor ar­zând în sobă, clinchetul diafan al frun­zelor de mesteacăn, scârțâitul zăpezii sub talpa bocancilor, uguitul porum­be­ilor din pod. Auzeam, ca într-o visare lucid-înfricoșată, cron­cănitul corbului la Piatra Arsă, fâlfâitul pelicanilor în Deltă, zarva rândunelelor la cuib, clopotele Putnei, talăngile vacilor din Ră­și­nari, scârțâit de că­ruțe și fornăit de cai, iar închizând ochii, resimțeam aievea, în nări, aro­mele care m-au fer­mecat dintot­dea­una: tămâia, bu­su­iocul, levănțica, scorțișoara, ia­so­mia, frunzișul ars, iarba proaspăt co­si­tă, bujorii roz, menta, crinii, cer­nea­la...
Nu știu cât e de semnificativ, dar niciodată nu evadam în cultură, ci invariabil către natură. Adică, nu-mi evocam niciodată pagini, tablouri, scene din filme, replici din piese, nici măcar o Fugă de Bach ori vreun Lennon-McCartney, ci exclusiv pe­isaje, în zori sau amurg, cu ploi, pă­duri, dealuri, podgorii, stupine, cas­ca­de, fânețe, izvoare, miresme, nin­sori.
Când le trăiești, fie nepăsător, fie intens, zilele de vacanță îți par un drept natural, ceva pe deplin cuvenit și care ar tre­bui să țină veșnic. În schimb, când le re­chemi melancolic, le aduni grijuliu și le re­guști în a­mintire, atunci chimia devine al­chimie. Când simt nevoia să deschid vreun al­bum cu fotografii din vechile concedii, că­lă­torii și întâlniri cu prieteni, sau când mângâi cu pri­virile diversele "suveniruri" înșirate de-a lun­gul vremii pe rafturile bibliotecii, întot­deauna o fac cu un amestec diafan de tristețe și ju­bi­lație, de nădejde jucăușă, nostalgie, ne­li­niște și bună resemnare.
Precis că multora dintre cei care ne calcă pragul aglomerația de "mirimițe" și "bibiluri", adică de pros­tioare care ne străjuiesc zglobiu-cuminte vo­lu­mele simandicoase, li se pare ce­va kitschios, un semn de bătrânețe șerbetizată, senti­men­talism stupizel sau, în cel mai bun caz, îndu­io­șător. N-are-a face! Pentru mine, micuțul turn Eiffel, ba­nala statuetă de alamă, luată cu 5 franci în oc­tom­brie 1990 de lângă Notre Dame, odată cu pămătuful de ras cumpărat atunci, tot cu 5 franci, de la același ma­rocan ("e din păr de bur­suc", a subliniat el cu virilă mân­drie) reprezintă un reper absolut: prima cum­părătură făcută în cea dintâi ieșire în Vest. Cu ele în bu­zunar am intrat la Gibért Joseph, să-mi iau cărțile lui Cioran. Și de peste un sfert de veac, oaspeții noștri fumători folosesc scru­miera luată atunci, cu numai doi franci, de la tal­ciocul din Clignancourt. Cum oare să nu atingă astăzi intensități de fetișism?
Oricine poate râde oricât, dar ast­fel de fleacuri se în­­carcă le­gen­dar de-a lungul tim­pului. Devin mi­to­logie per­sonală, mult mai mult decât niște ste­gulețe pe harta evo­cărilor nos­talgice. Ceșcuțele de la Hurezi, Oxford și Obidus, tro­lii din Bruges, bufnițuca din Ate­­­na, mă­gărușul de bronz de la armeanul din Cons­tanța, far­fu­rioara de la Ierusalim, vasul din Delft, scoi­cile de la Bou­logne-sur-Mer, ca să nu mai vor­besc de energia ira­di­antă a unor fe­lii de trecut cu va­loare de cicatrici sufletești, pre­cum icoana de la Va­toped, tămâia de la Pro­dromu, ana­fura de la Nicula (in­tactă de opt ani) - toate aces­tea fac parte, pur și simplu, din pan­teonul familial.
Dar ca să fii arheofil așa cum se cuvine, adică să-ți aduci amin­te cu fervoare, rafinament și dis­cernământ, de clipele fericite, e nevoie de o tenace edu­cație sen­zorială. Selectarea, depozitarea și re­suscitarea clipelor de plenitudine, frumusețe, taină și har presupun o temeinică școlire a simțurilor. Asta-i, însă, o poveste pentru altădată.

Tania Radu
Un fel de a mă simți


Cum să prelungești vacanța? Habar nu am. La mine, vacanța e ceva consubstanțial, la care pot să re­vin în orice clipă. E o stare pe care n-am pierdut-o ni­ciodată cu totul, pentru că nici nu am trăit-o vreodată ca interval etalat. E un anume fel de a simți viața, de a mă simți, fără legătură cu locul îmi care "îmi petrec" zilele cu pricina. Sigur, am tot făcut vacanțe (în sensul de azi al cuvântului), mai ales de vreo zece ani în­coa­ce, de când am început să umblăm și prin străinătate. Dar asta e altă felie, sunt parcă simple ex­pe­riențe.
În sensul asimilat de bio­logia mea, vacanța se definește ve­ge­tal, între tei și castani, și se lea­gă de școală. Așa a rămas și când n-am mai avut le­gătură cu școala, nici măcar prin fiica mea. Seis­mo­graful interior con­tinuă să marcheze automat două date fixe: 15 iunie și 15 sep­tem­brie. O să spuneți că teii înflo­resc în mai, iar castanele cad în august. Așa e acum. Pentru mine, sunt doar abateri, pe care am învățat să nu le mai dramatizez. De la 12 la 18 ani, am în­de­plinit în fiecare iunie un mic ri­tual: după serbare, și musai îna­in­te de 20 ale lunii, petreceam o zi la prietena mea, care locuia în­tr-un mic bloc din Floreasca, pe Ga­ribaldi. Alegeam în așa fel în­cât să fie zi de lucru și să fim sin­gure. Îmi plă­cea răcoarea con­strân­­gă­toare din micul lor apar­tament cam întunecos, de o cumințenie austeră. Amân­­durora ni se părea că spargem cumva cumin­țe­nia asta. Chi­purile, învățam împreună pentru exa­menul anual de teorie și solfegii (eram eleve la un liceu de mu­zică). În realitate, era doar prilej să fim împreună, să turuim, să ne "costumăm" (asta când eram mai mici), să ne dăm la citit cu zgârcenie pagini din jurnal, să dez­­ba­tem diverse chestii anume păs­trate, să ne cion­dănim. Mâncam în bucătăria cam neprimitoare, igie­nică, mai mereu ceva la fel de igie­nic. Prânzul dura, oricum, prea mult: prietena asta a mea a fost din­tot­deauna pe cât de zăpăcită, pe atât de tipicară. Eu stă­team cu ochii pe ceas, să ne mai ră­mână ceva și după, iar acel ceva cam era plimbarea pe străzile cu amba­sade din Dorobanți.
Plin, plin de tei! Aerul se pre­lingea de mireasmă. Intensitatea aproape vizuală cu care percepeam fie­ca­re minut, densitatea enormă a timpului trăit deja con­știent, dar încă în mod fericit, nu s-au mai stins. Într-un fel sau altul, le retră­iesc în fiecare an, la dată fixă.
Cu septembrie e altceva. În pri­ma zi de școală, venind spre liceu pe străduțele dinspre Calea Gri­vi­ței, eram mereu singură. Făceam ca drumul să fie cât mai lung, ins­pec­tam cu sete aproape erotică fie­care curte, arbuștii păliți, verificam cât a mai avansat coșcoveala pe cutare fațadă, dacă băiatul care se legăna la gard e tot acolo. În gând, îmi controlam înfățișarea. Doar mai trecuse "un an"! Uniformă no­uă, breton tuns mai altfel, pantofi noi.
Dar nu era ăsta ritualul, pentru el aveam nevoie de desăvârșitul cas­tan din fața școlii: era obli­ga­toriu să adun de fiecare dată, cel puțin trei castane, înainte să intru pe poartă. Le păs­tram multă vreme prin buzu­nare: una cu țepi, două fără. Fac și acum gestul asta, nu mă pot stăpâni, tre­buie să le simt în fiecare an, între degete, frăgezimea netedă, luminoasă.
De fapt, până la 17 ani, cred că nici nu prea m-am gândit la vacanță. Venea, trecea, era bine. Nu făceam planuri, fiindcă nu prea țineau de mine, doar atunci a fost diferit. Cele trei săptămâni de la Horezu au fost trăite zi cu zi. Făceam ce făceam și îndată mă gân­deam că uite, am trăit asta și asta și asta. Ce mai, mi se copsese timpul!
M-am întors la București și mă cam plictiseam. Într-o după amiază, am schimbat o vorbă cu un fost co­leg de primară, de pe scara noastră: deștept, pre­caut, un pic ironic pe post de camuflaj, nițel rocker. În scurt timp, s-a adunat și mica lui gașcă, vreo șase-șapte băieți și fete, toți mai mici cu vreo doi-trei ani ca noi. Am stat cu ei, am râs exagerat de mult și de tare, am vorbit noi ce-om fi vorbit, tot mai stârniți de ecoul vocilor în careul de beton dintre blocuri.
Ne-am văzut și în după amiezele următoare. Mai fă­ceam câte un ocol pe dealul Mitropoliei, sau pe stră­zile întortocheate în pantă dinspre Uranus. Mă în­tor­ceam acasă târziu, cu un amestec de vitejie și vi­no­vă­ție. În ciuda vârstei, nu prea "ieșeam", cum se spune.
Aș putea coase din nou rochia scurtă, alb-verzuie, cu decolteu pătrat și volan la poale, pe care mi-am fă­cut-o singură atunci. Dintr-o dată mă puteam ve­dea. Intrasem în propria-mi piele și cred că asta-mi dădea un mic aer de superioritate: eu aveam 17 ani, cântam la pian, ce știau ei? Copii... Cu siguranță, to­tul era nu­mai în capul meu, năucit de asaltul întârziat al adolescenței.
Și am ținut-o așa până pe 14 septembrie. A doua zi în­cepea școala. Am rămas cu toții până târziu, și țin minte soarele coborând roșu și mov, fastuos, sub Mi­tro­­polie.
A fost prima vacanță care am știut că se termină.

Adina Rosetti
Toate diminețile de luni


Te trezești. Vacanța e undeva în urmă, rămasă în firele de nisip care se scutură din costumul de baie aruncat într-un colț, în florile de câmp culese de pe dealuri, care s-au uscat deja în vază, sau în folderul cu fotografii din com­puter. Vara 2016, care se adaugă ce­lorlalte foldere: Va­ra 2015, Vara 2014 și tot așa. Câțiva giga de va­ră, puși bine la păstrare. Știi că o să vină o vreme când o să fie frig, ploaie, zloată sau zăpadă, și-o să deschizi folderele astea și-o să privești fotografiile cu o nostalgie caldă, atât de caldă, că zăpada din jur se va topi, iar orașul cu străzile lui gri și murdare și clădirea de birouri în care iarăși te-a prins seara vor dispărea ca prin farmec. Și va fi vară din nou. Pentru câteva clipe, starea de vacanță te va învălui iarăși, ca o apă călduță și parfumată, orașul gri se va transforma într-o plajă însorită sau într-o pajiște plină cu flori, nu vei coborî în metroul aglo­merat de la ora 6, ci vei păși într-o barcă ce te va legăna ușor pe valurile marii, până când te vei dizolva în asfințit.
Dar, chiar dacă ai făcut mii de foto­grafii, ele tot se vor ter­mina, în cele din urmă, și vei fi nevoit să închizi folderul "Va­ra 2016", în timp ce în jurul tău lucrurile își vor recăpăta contururile lor obișnuite. Va fi frig, va ploua, vor fi griji și deadline-uri și dimi­neți grăbite, haotice, în care vei stri­ga la copii să fie gata mai repede pentru școală și te vei împiedica prin casă de jucării azvârlite, în timp ce încerci să te îmbraci și să pregătești, în același timp, gustările tuturor. Vacanța se va îndepărta. Cu fiecare zi de non-vacanță care se scurge va deveni un tărâm și mai îndepărtat, în care te îndoiești că ai fost vreodată. O insulă pierdută de­finitiv, un pa­radis care nu se mai re­găsește pe nicio har­tă.
Ce-ar fi, așadar, să te trezești într-o bună zi - neapărat să fie una de luni - și să decizi că e o zi de vacanță? Una mi­că și neîn­sem­nată, în marele mers al lucrurilor, dar care, în micul tău uni­vers interior, ar face minuni. O zi de luni în care să nu faci decât ce vrei tu, chiar dacă asta ar însemna să nu faci... nimic. Așa cum Pălă­rierul Nebun și Iepu­rele de Martie sărbă­toreau, de 364 de ori pe an, ne-ziua de naș­tere a fiecăruia ("un-birthday", o numeau ei). De ce nu? Mai adaugi câte o foto­grafie într-un folder special, "Vacanțele Se­crete de Luni", pen­tru fiecare astfel de zi furată. Pentru în­ceput, te trezești cât de târziu vrei și huzu­rești cât poți de mult în pat. Prezența iubitului sau iubitei este de dorit, nu este obligatorie, însă poate fi, uneori, suficientă. Mai ales dacă afară plouă, patul poate fi o mare prin care să navighezi în voie și să plutești ziua-ntreagă. O somnolență plăcută, aproa­pe de vis sau, mai degrabă, de reverie, cu ceai aromat, cărți, "pain au chocolat" și ceva dragoste. Foto­gra­fiile unor astfel de dimineți de luni trebuie să rămână un secret bine păzit, orice împărtășire pe rețele sociale va rupe vraja vacanței și va arunca bucuriile secrete în narcisisme derizorii.
Alt scenariu: te trezești într-o zi de luni și decizi să pleci. Nu foarte departe, nu trebuie să urci creste înzăpezite sau să înfrunți jungla amazoniană, nici nu ai avea cum, căci ziua de luni are, totuși, doar 24 de ore, așa că e suficient să evadezi în parcul de lângă casă sau în pădurea de lângă oraș. În librăria de lângă cafeneaua preferată sau invers. Sau toate la un loc, și atunci se cheamă că ai puterea magică de a trage de timp cât vrei și de-a face o vacanță întreagă dintr-o banală zi (putere rezervată numai celor inițiați, care și-au exersat-o îndelung, furând nenumărate zile de luni din săptămânile gri de non-vacanță). Și, atunci când dobândești asemenea puteri magice, poți să chemi vacanța oricând, doar închizi ochii și lași lucrurile să curgă încetișor, până când zgomotele lumii exterioare dispar de la sine și rămâi doar tu cu tine. E și asta o formă de a călători printre lumile bine puse la păstrare înăuntru, în folderele tale interioare cu fotografii, muzici și întâmplări. Iar pentru asta nu trebuie să aștepți ziua de luni sau vreo zi anume, e o mică joacă pe care poți să o faci oricând. Cum spuneam, trebuie doar să închizi ochii și să aluneci.

Dan Coman
"Dascăl să te faci, dragul bunicului"


Pentru mine, dintotdeauna, vara începe la sfârșitul anului școlar. Și dintotdeauna, sfârșitul verii vine oda­tă cu păstrăvii și mă nedu­me­rește. Mama mea e învățătoare. Mătușile și unchii mei sunt profesori, învă­ță­tori, edu­catori. La fel verișorii pri­mari, fra­tele meu, cei mai buni pri­eteni, soția. În adolescență, eram con­vins că n-o să ajung să predau - ceea ce, normal, nu s-a întâmplat. Ba chiar meseria asta, pe care-o de­tes­tam pe atunci, a ajuns să îmi placă. "Das­căl să te faci, dragul bunicului - ăștia au cea mai mul­tă vacanță. Toa­tă vara la dispoziție". Știa bunicul ce știa. Ceea ce însă nu știa el era len­toarea întoarcerii. Revenirea după aceste trei luni. Dificultatea de a găsi strategiile optime pentru a pre­lungi bucuria.
La început e cerul. Nu trece bine ju­mătatea lui august, că începe să co­boare. Prima schimbare vine din­spre margini: o anumită răceală în mișcări, o sub­țirime ca de lamă, care aproape că taie privirea. Cu­­loarea se schimbă. O lim­pezime bruscă, un al­bas­tru de sticlă și dia­mant, care asprește lu­mi­na, în­ve­lind-o în răcoare. Dacă pri­vești de la fe­reas­­tra bu­că­tăriei poți ve­dea umbrele. La început doar umbrele, miș­când în spatele soarelui. Când ce­rul coboară sufi­cient de mult, poți vedea și păs­tră­vii. Doi păstrăvi e­normi, negri, ieșind brusc din lumină, plutind lent și scurt prin sticla aseptică a cerului, lăsând o liniște grea în urma lor, strălucind câteva clipe, în mișcarea de întoarcere, dispărând la fel de brusc, fără urmă. Doar câteva clipe, atât. Nimeni nu i-a văzut mai mult, nimeni nu i-a văzut două zile la rând. Dar apariția asta scurtă a lor e suficientă ca să schimbe stările. Se ter­mină vara. Sunt primele semne care amintesc de schim­bare. Ritualurile trebuie regândite, ritmul zi­lelor - radical transformat. O tristețe aproape invi­zi­bilă - ca o peliculă de praf - s-a așternut peste toate.
Întoarcerea din vacanță tre­buie făcută cu grijă. După trei luni, apariția blocurilor de 4 și de 7 etaje e ca desco­pe­ri­rea unor semne pe piele: nu tre­buie nici să te panichezi, nici să te comporți cu indiferență. Cerul a coborât destul, multă vreme va rămâne acolo, as­cun­zând privirii lucruri cu care aceasta s-a deprins. Sim­țurile trebuie domolite... Lu­mina care urcă și coboară e încă suficient de stăpână pe mișcările ei ca lucrurile să se așeze în ordine.
Mai întâi, cafeaua. Cea pregătită la ibric e ideală pentru vară, trebuie să con­tinui cu ea. O vreme, cel puțin, mă­car până la începutul iernii... Dacă pes­te vară ai fost nelipsit de la apariția zo­ri­lor, trezește-te și acum înainte de cinci. Pune apa la fiert, așteaptă să clo­co­teas­că, caută să nu te grăbești. Ro­tește lin­gurița în ambele părți, pune far­furioară deasupra. Uită-te pe fereastră până se lasă zațul. Bucu­ria te va însoți și acum. O plăcere enormă de în­ceput de zi. N-o refuza. Dacă fumezi, fumează. Dacă nu, admiră cai­macul. Nu te grăbi: în curând se va lumina.
Mai apoi, dragostea. La început, lumina de toam­nă pune o foarte mică distanță între trupuri. Ritmurile sunt altele decât cele din vacanța care tocmai s-a încheiat, dar e cum nu se poate mai firesc. Corpurile sunt mai iuți, apropierea se va face mai rar. Totul se reglează din lumină. Când nu e destulă lumină în jur, e mai bine să ieși din ea și s-o lași celuilalt. În jurul unui singur om, lumina devine mai flexibilă și poate crește din nou, își va modifica treptat textura, se va rearanja. La început vor fi weekend-uri întregi în care casa se va lărgi într-atât, încât va deveni aproape imposibil să mai ieși. Nu ieși. Stai singur și așteaptă. Celălalt te va aduce cu siguranță lângă el.
Apoi, plimbarea de seară. Cafeneaua unde te întâlnești cu prietenii. Magazinul de unde cumperi țigări, vânzătoarea care îți zâmbește și te servește fără să mai întrebe ce vrei. Lumina de toamnă care s-a prins ca o cămașă între uși și flutură fără zgomot înăuntru și afară. Câțiva elevi trecând în fugă strada, râzând. Și, dintr-odată, vacanța rămâne în urmă. Noile ritmuri s-au instalat. Nu trebuie decât să exersezi bucuria. Să n-o lași să-ți scape din mâini. Te întorci spre casă și-ți spui: la capătul zilei e lumina. O s-o las să strălucească până la sfârșit.

Foto: AGERPRES (2)