Dan C. Mihăilescu
Mitologie personală
Până la primul infarct și, deci, primele săptămâni de spitalizare din viață, nu mă gândisem niciodată la amintiri, ca la o enormă, vitalizantă avuție sufletească. Tot ce însemnase până atunci vacanță - adică libertate, plăceri, nepăsare, visătorie, haihuială pe dealuri și prin păduri - consumasem cu inconștiență, fie nonșalant, ca pe o sumă narcisiacă de capricii, fie la modul igienic: simplă petrecere a concediului între două paranteze de hărnicie "în câmpul muncii".
Abia odată țintuit de perfuzor, cu ochii-n tavan și mintea-n trecut, m-au năpădit vindecător imagini, sunete și chiar miresme, din cele mai dragi locuri colindate cândva, pe care le crezusem demult uitate, digerate, evacuate din memoria afectivă. Fixam hipnotic o fisură sau o pată pe zid, plosca de sub patul vecinului, un fir de lumină într-un colț de fereastră și mă teleportam (cu voința și exasperarea lui Cristopher Reeve din Undeva, cândva) în livada bunicilor, pe prici la Mălăiești sau pe tăpșanul Dragomirnei, ațipind în claia de fân, ascultând șipotul ploii pe șița acoperișului, zbaterea lemnelor arzând în sobă, clinchetul diafan al frunzelor de mesteacăn, scârțâitul zăpezii sub talpa bocancilor, uguitul porumbeilor din pod. Auzeam, ca într-o visare lucid-înfricoșată, croncănitul corbului la Piatra Arsă, fâlfâitul pelicanilor în Deltă, zarva rândunelelor la cuib, clopotele Putnei, talăngile vacilor din Rășinari, scârțâit de căruțe și fornăit de cai, iar închizând ochii, resimțeam aievea, în nări, aromele care m-au fermecat dintotdeauna: tămâia, busuiocul, levănțica, scorțișoara, iasomia, frunzișul ars, iarba proaspăt cosită, bujorii roz, menta, crinii, cerneala...
Nu știu cât e de semnificativ, dar niciodată nu evadam în cultură, ci invariabil către natură. Adică, nu-mi evocam niciodată pagini, tablouri, scene din filme, replici din piese, nici măcar o Fugă de Bach ori vreun Lennon-McCartney, ci exclusiv peisaje, în zori sau amurg, cu ploi, păduri, dealuri, podgorii, stupine, cascade, fânețe, izvoare, miresme, ninsori.
Când le trăiești, fie nepăsător, fie intens, zilele de vacanță îți par un drept natural, ceva pe deplin cuvenit și care ar trebui să țină veșnic. În schimb, când le rechemi melancolic, le aduni grijuliu și le reguști în amintire, atunci chimia devine alchimie. Când simt nevoia să deschid vreun album cu fotografii din vechile concedii, călătorii și întâlniri cu prieteni, sau când mângâi cu privirile diversele "suveniruri" înșirate de-a lungul vremii pe rafturile bibliotecii, întotdeauna o fac cu un amestec diafan de tristețe și jubilație, de nădejde jucăușă, nostalgie, neliniște și bună resemnare.
Precis că multora dintre cei care ne calcă pragul aglomerația de "mirimițe" și "bibiluri", adică de prostioare care ne străjuiesc zglobiu-cuminte volumele simandicoase, li se pare ceva kitschios, un semn de bătrânețe șerbetizată, sentimentalism stupizel sau, în cel mai bun caz, înduioșător. N-are-a face! Pentru mine, micuțul turn Eiffel, banala statuetă de alamă, luată cu 5 franci în octombrie 1990 de lângă Notre Dame, odată cu pămătuful de ras cumpărat atunci, tot cu 5 franci, de la același marocan ("e din păr de bursuc", a subliniat el cu virilă mândrie) reprezintă un reper absolut: prima cumpărătură făcută în cea dintâi ieșire în Vest. Cu ele în buzunar am intrat la Gibért Joseph, să-mi iau cărțile lui Cioran. Și de peste un sfert de veac, oaspeții noștri fumători folosesc scrumiera luată atunci, cu numai doi franci, de la talciocul din Clignancourt. Cum oare să nu atingă astăzi intensități de fetișism?
Oricine poate râde oricât, dar astfel de fleacuri se încarcă legendar de-a lungul timpului. Devin mitologie personală, mult mai mult decât niște stegulețe pe harta evocărilor nostalgice. Ceșcuțele de la Hurezi, Oxford și Obidus, trolii din Bruges, bufnițuca din Atena, măgărușul de bronz de la armeanul din Constanța, farfurioara de la Ierusalim, vasul din Delft, scoicile de la Boulogne-sur-Mer, ca să nu mai vorbesc de energia iradiantă a unor felii de trecut cu valoare de cicatrici sufletești, precum icoana de la Vatoped, tămâia de la Prodromu, anafura de la Nicula (intactă de opt ani) - toate acestea fac parte, pur și simplu, din panteonul familial.
Dar ca să fii arheofil așa cum se cuvine, adică să-ți aduci aminte cu fervoare, rafinament și discernământ, de clipele fericite, e nevoie de o tenace educație senzorială. Selectarea, depozitarea și resuscitarea clipelor de plenitudine, frumusețe, taină și har presupun o temeinică școlire a simțurilor. Asta-i, însă, o poveste pentru altădată.
Tania Radu
Un fel de a mă simți
Cum să prelungești vacanța? Habar nu am. La mine, vacanța e ceva consubstanțial, la care pot să revin în orice clipă. E o stare pe care n-am pierdut-o niciodată cu totul, pentru că nici nu am trăit-o vreodată ca interval etalat. E un anume fel de a simți viața, de a mă simți, fără legătură cu locul îmi care "îmi petrec" zilele cu pricina. Sigur, am tot făcut vacanțe (în sensul de azi al cuvântului), mai ales de vreo zece ani încoace, de când am început să umblăm și prin străinătate. Dar asta e altă felie, sunt parcă simple experiențe.
În sensul asimilat de biologia mea, vacanța se definește vegetal, între tei și castani, și se leagă de școală. Așa a rămas și când n-am mai avut legătură cu școala, nici măcar prin fiica mea. Seismograful interior continuă să marcheze automat două date fixe: 15 iunie și 15 septembrie. O să spuneți că teii înfloresc în mai, iar castanele cad în august. Așa e acum. Pentru mine, sunt doar abateri, pe care am învățat să nu le mai dramatizez. De la 12 la 18 ani, am îndeplinit în fiecare iunie un mic ritual: după serbare, și musai înainte de 20 ale lunii, petreceam o zi la prietena mea, care locuia într-un mic bloc din Floreasca, pe Garibaldi. Alegeam în așa fel încât să fie zi de lucru și să fim singure. Îmi plăcea răcoarea constrângătoare din micul lor apartament cam întunecos, de o cumințenie austeră. Amândurora ni se părea că spargem cumva cumințenia asta. Chipurile, învățam împreună pentru examenul anual de teorie și solfegii (eram eleve la un liceu de muzică). În realitate, era doar prilej să fim împreună, să turuim, să ne "costumăm" (asta când eram mai mici), să ne dăm la citit cu zgârcenie pagini din jurnal, să dezbatem diverse chestii anume păstrate, să ne ciondănim. Mâncam în bucătăria cam neprimitoare, igienică, mai mereu ceva la fel de igienic. Prânzul dura, oricum, prea mult: prietena asta a mea a fost dintotdeauna pe cât de zăpăcită, pe atât de tipicară. Eu stăteam cu ochii pe ceas, să ne mai rămână ceva și după, iar acel ceva cam era plimbarea pe străzile cu ambasade din Dorobanți.
Plin, plin de tei! Aerul se prelingea de mireasmă. Intensitatea aproape vizuală cu care percepeam fiecare minut, densitatea enormă a timpului trăit deja conștient, dar încă în mod fericit, nu s-au mai stins. Într-un fel sau altul, le retrăiesc în fiecare an, la dată fixă.
Cu septembrie e altceva. În prima zi de școală, venind spre liceu pe străduțele dinspre Calea Griviței, eram mereu singură. Făceam ca drumul să fie cât mai lung, inspectam cu sete aproape erotică fiecare curte, arbuștii păliți, verificam cât a mai avansat coșcoveala pe cutare fațadă, dacă băiatul care se legăna la gard e tot acolo. În gând, îmi controlam înfățișarea. Doar mai trecuse "un an"! Uniformă nouă, breton tuns mai altfel, pantofi noi.
Dar nu era ăsta ritualul, pentru el aveam nevoie de desăvârșitul castan din fața școlii: era obligatoriu să adun de fiecare dată, cel puțin trei castane, înainte să intru pe poartă. Le păstram multă vreme prin buzunare: una cu țepi, două fără. Fac și acum gestul asta, nu mă pot stăpâni, trebuie să le simt în fiecare an, între degete, frăgezimea netedă, luminoasă.
De fapt, până la 17 ani, cred că nici nu prea m-am gândit la vacanță. Venea, trecea, era bine. Nu făceam planuri, fiindcă nu prea țineau de mine, doar atunci a fost diferit. Cele trei săptămâni de la Horezu au fost trăite zi cu zi. Făceam ce făceam și îndată mă gândeam că uite, am trăit asta și asta și asta. Ce mai, mi se copsese timpul!
M-am întors la București și mă cam plictiseam. Într-o după amiază, am schimbat o vorbă cu un fost coleg de primară, de pe scara noastră: deștept, precaut, un pic ironic pe post de camuflaj, nițel rocker. În scurt timp, s-a adunat și mica lui gașcă, vreo șase-șapte băieți și fete, toți mai mici cu vreo doi-trei ani ca noi. Am stat cu ei, am râs exagerat de mult și de tare, am vorbit noi ce-om fi vorbit, tot mai stârniți de ecoul vocilor în careul de beton dintre blocuri.
Ne-am văzut și în după amiezele următoare. Mai făceam câte un ocol pe dealul Mitropoliei, sau pe străzile întortocheate în pantă dinspre Uranus. Mă întorceam acasă târziu, cu un amestec de vitejie și vinovăție. În ciuda vârstei, nu prea "ieșeam", cum se spune.
Aș putea coase din nou rochia scurtă, alb-verzuie, cu decolteu pătrat și volan la poale, pe care mi-am făcut-o singură atunci. Dintr-o dată mă puteam vedea. Intrasem în propria-mi piele și cred că asta-mi dădea un mic aer de superioritate: eu aveam 17 ani, cântam la pian, ce știau ei? Copii... Cu siguranță, totul era numai în capul meu, năucit de asaltul întârziat al adolescenței.
Și am ținut-o așa până pe 14 septembrie. A doua zi începea școala. Am rămas cu toții până târziu, și țin minte soarele coborând roșu și mov, fastuos, sub Mitropolie.
A fost prima vacanță care am știut că se termină.
Adina Rosetti
Toate diminețile de luni
Te trezești. Vacanța e undeva în urmă, rămasă în firele de nisip care se scutură din costumul de baie aruncat într-un colț, în florile de câmp culese de pe dealuri, care s-au uscat deja în vază, sau în folderul cu fotografii din computer. Vara 2016, care se adaugă celorlalte foldere: Vara 2015, Vara 2014 și tot așa. Câțiva giga de vară, puși bine la păstrare. Știi că o să vină o vreme când o să fie frig, ploaie, zloată sau zăpadă, și-o să deschizi folderele astea și-o să privești fotografiile cu o nostalgie caldă, atât de caldă, că zăpada din jur se va topi, iar orașul cu străzile lui gri și murdare și clădirea de birouri în care iarăși te-a prins seara vor dispărea ca prin farmec. Și va fi vară din nou. Pentru câteva clipe, starea de vacanță te va învălui iarăși, ca o apă călduță și parfumată, orașul gri se va transforma într-o plajă însorită sau într-o pajiște plină cu flori, nu vei coborî în metroul aglomerat de la ora 6, ci vei păși într-o barcă ce te va legăna ușor pe valurile marii, până când te vei dizolva în asfințit.
Dar, chiar dacă ai făcut mii de fotografii, ele tot se vor termina, în cele din urmă, și vei fi nevoit să închizi folderul "Vara 2016", în timp ce în jurul tău lucrurile își vor recăpăta contururile lor obișnuite. Va fi frig, va ploua, vor fi griji și deadline-uri și dimineți grăbite, haotice, în care vei striga la copii să fie gata mai repede pentru școală și te vei împiedica prin casă de jucării azvârlite, în timp ce încerci să te îmbraci și să pregătești, în același timp, gustările tuturor. Vacanța se va îndepărta. Cu fiecare zi de non-vacanță care se scurge va deveni un tărâm și mai îndepărtat, în care te îndoiești că ai fost vreodată. O insulă pierdută definitiv, un paradis care nu se mai regăsește pe nicio hartă.
Ce-ar fi, așadar, să te trezești într-o bună zi - neapărat să fie una de luni - și să decizi că e o zi de vacanță? Una mică și neînsemnată, în marele mers al lucrurilor, dar care, în micul tău univers interior, ar face minuni. O zi de luni în care să nu faci decât ce vrei tu, chiar dacă asta ar însemna să nu faci... nimic. Așa cum Pălărierul Nebun și Iepurele de Martie sărbătoreau, de 364 de ori pe an, ne-ziua de naștere a fiecăruia ("un-birthday", o numeau ei). De ce nu? Mai adaugi câte o fotografie într-un folder special, "Vacanțele Secrete de Luni", pentru fiecare astfel de zi furată. Pentru început, te trezești cât de târziu vrei și huzurești cât poți de mult în pat. Prezența iubitului sau iubitei este de dorit, nu este obligatorie, însă poate fi, uneori, suficientă. Mai ales dacă afară plouă, patul poate fi o mare prin care să navighezi în voie și să plutești ziua-ntreagă. O somnolență plăcută, aproape de vis sau, mai degrabă, de reverie, cu ceai aromat, cărți, "pain au chocolat" și ceva dragoste. Fotografiile unor astfel de dimineți de luni trebuie să rămână un secret bine păzit, orice împărtășire pe rețele sociale va rupe vraja vacanței și va arunca bucuriile secrete în narcisisme derizorii.
Alt scenariu: te trezești într-o zi de luni și decizi să pleci. Nu foarte departe, nu trebuie să urci creste înzăpezite sau să înfrunți jungla amazoniană, nici nu ai avea cum, căci ziua de luni are, totuși, doar 24 de ore, așa că e suficient să evadezi în parcul de lângă casă sau în pădurea de lângă oraș. În librăria de lângă cafeneaua preferată sau invers. Sau toate la un loc, și atunci se cheamă că ai puterea magică de a trage de timp cât vrei și de-a face o vacanță întreagă dintr-o banală zi (putere rezervată numai celor inițiați, care și-au exersat-o îndelung, furând nenumărate zile de luni din săptămânile gri de non-vacanță). Și, atunci când dobândești asemenea puteri magice, poți să chemi vacanța oricând, doar închizi ochii și lași lucrurile să curgă încetișor, până când zgomotele lumii exterioare dispar de la sine și rămâi doar tu cu tine. E și asta o formă de a călători printre lumile bine puse la păstrare înăuntru, în folderele tale interioare cu fotografii, muzici și întâmplări. Iar pentru asta nu trebuie să aștepți ziua de luni sau vreo zi anume, e o mică joacă pe care poți să o faci oricând. Cum spuneam, trebuie doar să închizi ochii și să aluneci.
Dan Coman
"Dascăl să te faci, dragul bunicului"
Pentru mine, dintotdeauna, vara începe la sfârșitul anului școlar. Și dintotdeauna, sfârșitul verii vine odată cu păstrăvii și mă nedumerește. Mama mea e învățătoare. Mătușile și unchii mei sunt profesori, învățători, educatori. La fel verișorii primari, fratele meu, cei mai buni prieteni, soția. În adolescență, eram convins că n-o să ajung să predau - ceea ce, normal, nu s-a întâmplat. Ba chiar meseria asta, pe care-o detestam pe atunci, a ajuns să îmi placă. "Dascăl să te faci, dragul bunicului - ăștia au cea mai multă vacanță. Toată vara la dispoziție". Știa bunicul ce știa. Ceea ce însă nu știa el era lentoarea întoarcerii. Revenirea după aceste trei luni. Dificultatea de a găsi strategiile optime pentru a prelungi bucuria.
La început e cerul. Nu trece bine jumătatea lui august, că începe să coboare. Prima schimbare vine dinspre margini: o anumită răceală în mișcări, o subțirime ca de lamă, care aproape că taie privirea. Culoarea se schimbă. O limpezime bruscă, un albastru de sticlă și diamant, care asprește lumina, învelind-o în răcoare. Dacă privești de la fereastra bucătăriei poți vedea umbrele. La început doar umbrele, mișcând în spatele soarelui. Când cerul coboară suficient de mult, poți vedea și păstrăvii. Doi păstrăvi enormi, negri, ieșind brusc din lumină, plutind lent și scurt prin sticla aseptică a cerului, lăsând o liniște grea în urma lor, strălucind câteva clipe, în mișcarea de întoarcere, dispărând la fel de brusc, fără urmă. Doar câteva clipe, atât. Nimeni nu i-a văzut mai mult, nimeni nu i-a văzut două zile la rând. Dar apariția asta scurtă a lor e suficientă ca să schimbe stările. Se termină vara. Sunt primele semne care amintesc de schimbare. Ritualurile trebuie regândite, ritmul zilelor - radical transformat. O tristețe aproape invizibilă - ca o peliculă de praf - s-a așternut peste toate.
Întoarcerea din vacanță trebuie făcută cu grijă. După trei luni, apariția blocurilor de 4 și de 7 etaje e ca descoperirea unor semne pe piele: nu trebuie nici să te panichezi, nici să te comporți cu indiferență. Cerul a coborât destul, multă vreme va rămâne acolo, ascunzând privirii lucruri cu care aceasta s-a deprins. Simțurile trebuie domolite... Lumina care urcă și coboară e încă suficient de stăpână pe mișcările ei ca lucrurile să se așeze în ordine.
Mai întâi, cafeaua. Cea pregătită la ibric e ideală pentru vară, trebuie să continui cu ea. O vreme, cel puțin, măcar până la începutul iernii... Dacă peste vară ai fost nelipsit de la apariția zorilor, trezește-te și acum înainte de cinci. Pune apa la fiert, așteaptă să clocotească, caută să nu te grăbești. Rotește lingurița în ambele părți, pune farfurioară deasupra. Uită-te pe fereastră până se lasă zațul. Bucuria te va însoți și acum. O plăcere enormă de început de zi. N-o refuza. Dacă fumezi, fumează. Dacă nu, admiră caimacul. Nu te grăbi: în curând se va lumina.
Mai apoi, dragostea. La început, lumina de toamnă pune o foarte mică distanță între trupuri. Ritmurile sunt altele decât cele din vacanța care tocmai s-a încheiat, dar e cum nu se poate mai firesc. Corpurile sunt mai iuți, apropierea se va face mai rar. Totul se reglează din lumină. Când nu e destulă lumină în jur, e mai bine să ieși din ea și s-o lași celuilalt. În jurul unui singur om, lumina devine mai flexibilă și poate crește din nou, își va modifica treptat textura, se va rearanja. La început vor fi weekend-uri întregi în care casa se va lărgi într-atât, încât va deveni aproape imposibil să mai ieși. Nu ieși. Stai singur și așteaptă. Celălalt te va aduce cu siguranță lângă el.
Apoi, plimbarea de seară. Cafeneaua unde te întâlnești cu prietenii. Magazinul de unde cumperi țigări, vânzătoarea care îți zâmbește și te servește fără să mai întrebe ce vrei. Lumina de toamnă care s-a prins ca o cămașă între uși și flutură fără zgomot înăuntru și afară. Câțiva elevi trecând în fugă strada, râzând. Și, dintr-odată, vacanța rămâne în urmă. Noile ritmuri s-au instalat. Nu trebuie decât să exersezi bucuria. Să n-o lași să-ți scape din mâini. Te întorci spre casă și-ți spui: la capătul zilei e lumina. O s-o las să strălucească până la sfârșit.
Foto: AGERPRES (2)