Sate superbe, căţărate pe vârf de munte, unde ocupaţia de bază a ţăranilor a fost, şi sper eu că va rămâne, creşterea animalelor. Spun a fost pentru că în ultimul deceniu s-a petrecut un fapt îngrijorător, pe care oamenii nu şi-l explică defel. Dacă în anii '90 era suficient să dea un telefon ca să-şi vândă un taur, acum pot sta pe telefon o zi întreagă, pentru că nu mai găsesc cumpărători. La fel, ba chiar mai grav, este şi cu laptele. Tot în anii de început ai tranziţiei, marile fabrici de lactate colectau ele laptele, umblând prin toate văile muntelui, iar ţăranii nu aveau altceva de făcut decât să scoată siştarele pline, în poartă. Astăzi, nimeni nu le mai ia laptele, nici dacă îl vând în pierdere. Un economist care ar analiza o astfel de situaţie ar spune că e o criză clasică de supraproducţie naţională. Când o piaţă se liberalizează, cum am făcut noi după căderea comunismului, producătorii ajung, de multe ori, să aloce unei activităţi prea multe resurse. Oferta depăşeşte cererea, preţurile o iau la vale, apoi activitatea se ajustează şi echilibrul e restabilit. Mă rog... Asta e teoria. Practica spune însă că numai anul acesta importurile de lapte au avansat cu 44% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2015. Asta, în condiţiile în care un mic fermier din Harghita mi-a spus că el nu a mai vândut un litru de lapte, într-un magazin, de ani buni, şi că singura lui soluţie a fost să plaseze un dozator în Miercurea Ciuc unde vinde 300 de litri pe lună, iar de produs produce 600 de litri pe zi! Dar fabrica de la Sfântul Gheorghe, care lua tot laptele din Covasna şi din Harghita, şi care produce celebrele produse Covalact, ce face, îl întreb? Ce să facă, aduce lapte din Polonia şi Ungaria, ca să nu mai umble pe pâraie, prin vârf de munte, să îl colecteze de la români, îmi răspunde. Coincidenţă sau nu, din anul 2007, 70% din Covalact a fost cumpărat de fondul de investiţii "SigmaBleyzer Southeast European Fund IV". Ce să mai umble ei, vorba ţăranului meu, pe pâraiele noastre? Mai bine umblă pe autostrăzile de afară. E mai ieftin şi mai comod.
Aşadar, pe de o parte avem ţărani şi fermieri români care spun că nu au unde să mai vândă nimic din ce produc, pe de altă parte, mulţi zbiară că producţia din România nu e suficientă şi, belea mare, avem nevoie de importuri. Ciudat, nu-i aşa?
Eu cred că explicaţia este simplă. Când am plecat de la fermierul meu din satul Livezi, vacile sale se întorceau de la păşune agale. 70 de văcuţe fac în fiecare zi acelaşi lucru. Pleacă dimineaţa, pasc iarbă pe păşunile munţilor dimprejur, iar seara vin acasă. O voce ticăloasă îmi şopteşte în ureche că vacile marilor ferme occidentale văd păşunile doar pe fereastră. Au uitat gustul ierbii curate, de mult. Soţia mea, de profesie medic, care a lucrat în Marea Britanie aproape un an, mi-a spus că nu s-a putut atinge de laptele lor, atât de rău gust avea. Ştiu, e subiectiv, dar când e vorba de alimente, nu poţi evalua altfel produsele.
Singura mea nădejde e Cioloş. Vreau să îl văd la lucru încă patru ani de acum înainte. Ar fi singurul nostru premier cu experienţă reală în agricultură, care ar putea rezolva inclusiv dilemele exprimate mai sus. În timpul cât a fost comisar în UE, a pledat şi a implementat constant programe europene pentru susţinerea fermierilor mici din Uniunea Europeană. Iar acum se întâlneşte mereu cu agricultorii din ţară, ca să le asculte şi să le rezolve problemele... în direct. Puţin, în comparaţie cu eternitatea, dar foarte mult în comparaţie cu nimic.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
