Sate superbe, cățărate pe vârf de munte, unde ocupația de bază a țăranilor a fost, și sper eu că va rămâne, creșterea animalelor. Spun a fost pentru că în ultimul deceniu s-a petrecut un fapt îngrijorător, pe care oamenii nu și-l explică defel. Dacă în anii '90 era suficient să dea un telefon ca să-și vândă un taur, acum pot sta pe telefon o zi întreagă, pentru că nu mai găsesc cumpărători. La fel, ba chiar mai grav, este și cu laptele. Tot în anii de început ai tranziției, marile fabrici de lactate colectau ele laptele, umblând prin toate văile muntelui, iar țăranii nu aveau altceva de făcut decât să scoată siștarele pline, în poartă. Astăzi, nimeni nu le mai ia laptele, nici dacă îl vând în pierdere. Un economist care ar analiza o astfel de situație ar spune că e o criză clasică de supraproducție națională. Când o piață se liberalizează, cum am făcut noi după căderea comunismului, producătorii ajung, de multe ori, să aloce unei activități prea multe resurse. Oferta depășește cererea, prețurile o iau la vale, apoi activitatea se ajustează și echilibrul e restabilit. Mă rog... Asta e teoria. Practica spune însă că numai anul acesta importurile de lapte au avansat cu 44% față de aceeași perioadă a anului 2015. Asta, în condițiile în care un mic fermier din Harghita mi-a spus că el nu a mai vândut un litru de lapte, într-un magazin, de ani buni, și că singura lui soluție a fost să plaseze un dozator în Miercurea Ciuc unde vinde 300 de litri pe lună, iar de produs produce 600 de litri pe zi! Dar fabrica de la Sfântul Gheorghe, care lua tot laptele din Covasna și din Harghita, și care produce celebrele produse Covalact, ce face, îl întreb? Ce să facă, aduce lapte din Polonia și Ungaria, ca să nu mai umble pe pâraie, prin vârf de munte, să îl colecteze de la români, îmi răspunde. Coincidență sau nu, din anul 2007, 70% din Covalact a fost cumpărat de fondul de investiții "SigmaBleyzer Southeast European Fund IV". Ce să mai umble ei, vorba țăranului meu, pe pâraiele noastre? Mai bine umblă pe autostrăzile de afară. E mai ieftin și mai comod.
Așadar, pe de o parte avem țărani și fermieri români care spun că nu au unde să mai vândă nimic din ce produc, pe de altă parte, mulți zbiară că producția din România nu e suficientă și, belea mare, avem nevoie de importuri. Ciudat, nu-i așa?
Eu cred că explicația este simplă. Când am plecat de la fermierul meu din satul Livezi, vacile sale se întorceau de la pășune agale. 70 de văcuțe fac în fiecare zi același lucru. Pleacă dimineața, pasc iarbă pe pășunile munților dimprejur, iar seara vin acasă. O voce ticăloasă îmi șoptește în ureche că vacile marilor ferme occidentale văd pășunile doar pe fereastră. Au uitat gustul ierbii curate, de mult. Soția mea, de profesie medic, care a lucrat în Marea Britanie aproape un an, mi-a spus că nu s-a putut atinge de laptele lor, atât de rău gust avea. Știu, e subiectiv, dar când e vorba de alimente, nu poți evalua altfel produsele.
Singura mea nădejde e Cioloș. Vreau să îl văd la lucru încă patru ani de acum înainte. Ar fi singurul nostru premier cu experiență reală în agricultură, care ar putea rezolva inclusiv dilemele exprimate mai sus. În timpul cât a fost comisar în UE, a pledat și a implementat constant programe europene pentru susținerea fermierilor mici din Uniunea Europeană. Iar acum se întâlnește mereu cu agricultorii din țară, ca să le asculte și să le rezolve problemele... în direct. Puțin, în comparație cu eternitatea, dar foarte mult în comparație cu nimic.