Când ai strâns atâţia bani murdari, este chiar indicat să faci o cură de iad, ca să te obişnuieşti cu mediul, în perspectiva vieţii veşnice. Isteţi cum sunt, au încercat să se facă frate cu dracul, până trece mandatul. Ei nu ştiau că electoratul lor fidel din Teleorman îi aştepta să vină aici, la Videle-Coşoaia, o staţiune cu nămol permanent, făcută parcă pentru sufletele rănite ale celor mai puţin norocoşi. Şi tot într-un pustiu, dar un pustiu fermecător, nu unul sinistru.
Dacă analizezi bine, sunt multe similitudini între cele două locaţii. Şi la noi, ca şi în Arabia, baza alimentară este tot laptele de capră, dar nu unul pasteurizat, ci unul gustos, de la mama natură.
Fiind o zonă cu obiceiuri arhaice, avem şi un tezaur uman. O femeie în vârstă, ce trăieşte singură ca un pustnic, la marginea satului, doar ea şi caprele ei. Singurătatea şi neajunsurile au învăţat-o să scoată beteşugurile din om. Dacă aveţi vreun coleg deocheat sau, Doamne fereşte, scrântit la cap, îl aduceţi aici, şi după ce îi aplică tanti Varvara procedurile ei, este adevărat, cam neplăcute, pleacă omul acasă curat, luminat, cum Maica Domnului l-a lăsat.
Aici nu ducem lipsă de nimic. Fauna şi flora ne oferă totul. Pe colinele acestea domoale dintre păduri, vezi, spre sfârşitul verii, până toamna târziu, sulfina unduindu-se în vânt şi albinele culegându-i nectarul, pentru o miere delicioasă, cu gust de vanilie. Timpul pare încremenit de la facerea lumii şi oamenii au entuziasmul şi generozitatea celor de demult. Satul este un muzeu al aducerilor-aminte, unde, la fiecare margine de hat, te aştepţi să întâlneşti fantomele unor domni şi domniţe de altădată. De aceea vin străinii şi se aşează în zonele noastre rurale, fiindcă sunt fascinaţi şi vor să îşi amintească de paradisul lor pierdut.
Farmecul acestor locuri l-a sedus şi pe marele poet simbolist, Bacovia. Într-un text publicat în revista «Flacăra», povesteşte cum şi-a petrecut o noapte dintre ani la Coşoaia, într-o casă stranie, pusă la dispoziţie de o misterioasă admiratoare. Iată ce scrie: "În dosul gării pustii, găsii trăsura şi ţăranul singur, pe capră, care îmi spuse râzând că pe noapte vom intra în sat. (...). Departe, trăsura intră pe o alee lungă de copaci şi vizitiul îmi spuse că am ajuns". Poetul a fost încântat să descopere în această haltă, la margine de lume, reflexii "ale propriilor sale melancolii". O fi simţit şi el că aleanul din suflet, doar in singurătăţile acestea se ostoieşte şi a dorit mereu să se reîntoarcă... aici, unde pe înserate îţi vin până la uşă, coborând de prin păduri, sălbăticiuni care te privesc uimite, cu ochii lor umezi, şi parcă încântate că nu sunt doar ele locatarii acestui tărâm fermecat. O pasăre ce se credea că a dispărut de mult din pădurile Europei, la noi mai există şi îi auzi de departe strigătul tânguios, ce te înfioară şi te pune pe gânduri. Este sfioasă şi singuratică, uriaşa ciocănitoare neagră. Printre ruinele unui vechi stăvilar, la marginea pădurii de stejar, poţi prinde peştii aurii, ce se ascund în trestia umbroasă, şi pe prundiş, poţi privi ţestoasele şi salamandrele cum alunecă în undele izvoarelor dulci, din care tocmai ai băut. O lume sălbatică şi primordială te aşteaptă să o descoperi.
Drept pildă, când te copleşeşte tristeţea şi te simţi captiv în propria-ţi piele, caută pustiul acestor locuri şi, după o vreme petrecută în satul dintre păduri, nu vei mai fi doar un spectator al propriei tale vieţi. Într-o bună zi, cu o floare la rever, vei deschide larg fereastra inimii şi îţi vei spune zâmbind că, totuşi, viaţa este frumoasă.
ION TOMA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
